Încuietorile Doabrelor, Munţii Lotrului
text: Dinu Boghez (Râmnicu Vâlcea)
Plec de acasa (Ramnicu Valcea) intr-o zi buna, strecurata printre multele ploi care se abat peste noi aproape zilnic. Cobor in Brezoi si ma abat pe drumul de pe Valea Doabrei (vezi harta și schița 2). Sper sa intalnesc pe cineva, cunoscator al locurilor, care sa-mi spuna cam pe unde trebuie sa merg pentru a ajunge in Poiana Sulitei sau spre Grota Leurdelor. Sunt acestea poteci necunoscute si pe care nu ma indur sa le las necercetate.
Dau peste o copila si bunica ei, care stiu vag despre Grota si nimic despre drumul spre Poiana. Mai incolo intreb pe un altul daca stie cum ajung in Poiana. Imi descrie foarte bine drumul si ma avant cu curaj catre locuri necunoscute. Ies dintre casele de pe vale, depasesc poteca marcata cu cruce rosie care urca spre Muchia Cosarei - Cosuri dupa unele dintre vocile localnicilor - si in fata cu primele ciudatenii ale acestui munte, marile carapace stancoase, ajung la bifurcatia vailor. Cea a Zimbrului in dreapta si cea a Doabrelor in stanga.
O iau pe aceasta din urma. Merg repede, de parca as sti prea bine pe unde am de mers. Depasesc urcusul prin padure catre o muchie laterala – o varianta posibila de urcare pe Varful Zimbrului, apoi alta, care constituie cea mai usoara cale spre varful amintit si ajung la o bifurcatie de vai. In continuare urca poteca si mai apoi hatasul de pe Paraul Doabrei, o cale care ajunge pana in Poiana Sulitei, pe un drum mai putin utilizat. Intru pe dreapta, pe poteca din lungul Vaii Doabra Mica, foarte clara la inceput. Valea se strange repede, intre malurile ale caror stancarii ori ajung pana la marginea apsoarei, ori le simti prezenta undeva nu cu mult deasupra ta. Parca ma strange ceva in spate pe masura ce urc. Pe pamantul potecii, inca larga, mai scrijelesc din cand in cand cate-o sageata, de parca aceasta ar ramane aici o vesnicie si cineva ar sti neaparat ca e facuta de mine. Si merg inainte.
Valea se strange si incep sa traversez apa, incantatoare, cu mici caderi si causuri cristaline. Apoi incep sa urc pe malul inalt, altfel pe firul apei nu as mai fi putut inainta. Locurile devin intunecate. Deasupra mea, de abia taiata prin inaltul stancilor apropiate, o fasie de cer cand albastru, cand intunecat, de nici nu stiu bine ce ploi pot veni peste mine. In stransoarea asta a muntelui, doar o ploaie puternica mi-ar lipsi. Poteca se inscrie pe malul drept, ca o adevarata brana pe coasta muntelui, printre fagii si vegetatia abundenta. Cobor intr-un loc aproape larg, gandindu-ma la stransorile prin care ma strecurasem pana atunci. Pana aici rareori gasisem inscrisuri pe copaci, dar acum, cu vopsea neagra, statea scris de-a lungul tulpinii unui fag, numele Cosmin. Eram pe drumul cel bun.
Floare de podbal.
Traversez apa, acum doar un firisor, continui pe malul stang, trec de ceva copaci doborati, ma avant in lastarisul des si ajung langa o stanca uriasa, cu un pic de adapost sub ea. Dupa cat de batucit este locul sub stanca banui ca aici si-or fi facut culcus niscaiva capre, sau cine stie ce alte jivine. Deasupra locului o strunga inalta, care imbie la urcus. Dar acolo nu-i decat un abrupt si nici o continuare de drum. Urmaresc tot firul apei, acum doar un biet firisor strecurat prin frunzisul gros aruncat de padure. Firul apei se abate la stanga, pe sub un bolovan urias. Si pe aici tot se mai vede poteca, acum strecurandu-se printr-un adevarat horn. Ies din el si in fata apare un loc abrupt. Deasupra lui un fag voinic si pe el inscrisul Cosmin!
Am de ales intre a urca pe firul apei sau sa urc pe dambul pamantos, pe care sunt sigur urme. Or fi de oameni, sau ale vreunor jivine. Macar sa fie pasnice. Pana la fagul gros, urc din greu. Pentru cei cativa pasi doar, infig de vreo doua ori pioletul in pamant si ma trag de el. De sus, ceea ce parea sa fie doar zgomotul vreunui avion se dovedeste a fi chiar un tunet. De abia acum constat ca padurea se innegrise de-a binelea. Se pregatea sa ploua. Printre frunzele copacilor ajung pana la mine stropi multi. Nu apuca sa ma ude prea tare si tunetul din ce in ce mai departat ia cu el ploaia. Ajuns la fagul cel gros, imi trag sufletul si pornesc mai departe.
Si pe aici este o poteca si pe ea continui sa urc, pana cand ajung intr-o sa, acolo unde urcusul se opreste. Ajunsesem in creasta. Pe un copac aflat la vedere, Cosmin isi mai scrisese o data numele, tot cu vopsea neagra. De aici drumul continua spre dreapta, mult mai usor de identificat si, curand, dupa ce depasesc doua tancuri pe versantul dinspre Poiana Sulitei, ajung la casa lui Todorof (vezi schița 2), de la poalele poienii amintite. Sfarsisem un drum intortochiat, prin chei arareori parcurse si care-mi descuiase o noua cale printre minunile stancoase ale Doabrelor.