Chei în calcar sub Vârful Stogu, Munţii Căpăţânii

Ne-am oprit sa parcam masina. Unii coborau la cabana si noi, cei vanjosi adica, urma sa urcam spre Stogu. Dar pana atunci le-am povestit celor cu care eram cam cum aratau locurile, altfel decat acum, atunci cand intr-o zi de inceput de iunie a anului... 1967 urcam pe aici pentru prima oara. Fusese lung drumul pe plaiul Pietrii Taiate (vezi harta). Atunci nu erau nici drum, nici tunel si poteca strabatea o padure frumoasa de fagi, proaspat infrunziti si ajungea pana in Saua Stogsoare, cocotata tocmai sus, deasupra tunelului, la care acum de abia de puteau ajunge privirile. Acolo era atunci o masa de lemn, cu bancute. Dupa atata drum, inconjurat de stancariile care incepeau sa se iveasca printre tisele batrane din preajma, am stat prima oara sa gandesc cam cum o sa-mi fie drumul pe mai departe. Si peripetiile acestuia, lung, pana in Barbatesti, pe care-l faceam atunci pentru prima oara, mi-au oferit multe aventuri.

Acum am strabatut pe indelete tunelul si la capatul lui am inceput sa urcam din greu panta aspra, catre muchia ce avea sa ne scoata la poalele Stogului. Drumul forestier se infipsese brutal in coasta muntelui si panta, acum la inceputul urcusului, de abia de ne-a dat voie sa ne agatam pe priporul ei. Printre stancile intalnite in cale, mai apoi pe langa trunchiurile tiselor, unele ranite de schimbarile datorate omului, ne-am ridicat pana la urma pe muchia ingusta pe care trebuia sa o urmam in drumul nostru catre stanca semeata a Stogului. Pe aici locurile erau neschimbate de cand se stiau si cate-o creanga doborata, cate-un copac cazut de batranete sau rapus de cine stie ce pala de vant napraznic ne-au ingreunat drumul. Pe cate-un fag inalt, printre atatea tise falnice, erau inca urme ale pastravilor (ciuperci), din care la vremea potrivita a primaverilor puteai sai culegi o portie zdravana. Mai departe muchia se desfasura inaintea noastra cu mici urcusuri si coborasuri. Soarele se ridicase desupra si stralucirea lui tomnateca strabatea luminisurile. Covorul de frunze de abia doborate de schimbarea anotimupului fasaia discret sub pasii nostri. Printre crengile copacilor incepea sa se zareasca sclipiciul argintiu al marilor abrupturi ale Stogului. Curand, o potecuta firava ne-a condus catre radacina stancilor albe. O brana scurta, un copacel de care te mai ajuti, un altul ce-si duce viata cu radacini infipte in locuri numai de el stiute si iata-ne ajunsi in fata marelui grohotis al Stogului. Aici am aflat cand am urcat prima oara o tufa mareata de tulichina (liliac salbatic, vezi), cu mirosul salbatec al florilor alpine. Apoi pe creasta cu ascutisuri statea traseul cu mici bijuterii alpine pe care in primavara aceea ne-am catarat legati in coarda, pana la paltinul singuratec aplecat asupra haurilor si mai apoi am urcat pe hornul ingust care ne-a scos la locurile inierbate de sub varf, acolo unde florile albastre de ochiul-boului (vezi) ne-au starnit entuziasmul.

Acum era toamna si mi-a fost greu sa descopar locul nuieluselor care primavara adaposteau minunatele flori liliachii (de tulichina). In fata ne statea grohotisul cel mare, strabatut de poteca caprelor negre, sau poate asa mi se parea mie. De cand il cunoscusem, intr-un sfarsit de iarna, urcandu-i cu greutate coastele mai de jos, impadurite si acoperite cu zapada prafoasa, descoperisem sus, pe marginea celor patru tancuri tasnite catre cerul albastru drumul caprelor, adanc infipt in zapada imaculata. Si de atunci s-a infiripat in mintea mea, ideea ca Stogul era un fief al caprelor negre.