Masivul Buila, creasta în luna septembrie, Munţii Căpăţânii
text: Dinu Boghez (Râmnicu Vâlcea)
foto: Floriana Boghez (Râmnicu Vâlcea)
21-23 septembrie 2007. Din Olanesti am strabatut calea pana la izvorul 24 si apoi mai departe pana la capatul drumului pavat, acolo unde, spre stanga, incepe drumul care duce la interesantul satuc al Tisei, cel cu bisericuta catarata pe-un varf de deal, atat de fotogenica in rasaritul soarelui.
Incepem sa suim pe cruce rosie si albastra, pe Plaiul Pietrii Taiate. Urcus taios, inca de la inceput. Vreme cam cetoasa. Poate ca ar fi fost mai bine daca marcajul ar fi trecut prin satul Tisa, uitat de Dumnezeu, cu case vechi si imagini indeajuns de pitoresti. Urcam mereu. Catre finalul muchiei pe care suntem, o masa cu banca langa ea si izvor aproape. Trebuie sa luam apa, mai departe nu vom mai gasi altul, poate doar cel de sus, din locul fostului bordei de la Batrana Doamna, daca o mai fi rezistat taierilor masive de padure. Curand iesim in drumul de creasta care vine dinspre Tisa si sfarseste la vechiul schit al Bradului si mai departe ascunde poteca spre izolatul si din ce in ce mai parasitul catun al Gurguiatei.
1 Nana (Psalliota silvatica).
2 Casul-ciorii (Lycoperdon perlatum) – este comestibila atata timp cat carnea ii este albă.
explicatie: Marelena si Radu Puscarciuc (Onesti)
3 Dupa maturitate devine maronie, cu miez circular; am gasit-o pe Plaiul Pietrii Taiate, urcand din Olanesti pe muchia dintre apele Olanesti si Cheia.
explicatie: Dinu Boghez
Steaua-pamantului (Astraeus hygrometricus) – in Europa ori America e socotita necomestibila, dar se mananca in India si Tailanda; exemplarelor batrane – precum cele din imagine – li se usuca miezul circular, pregnant evidentiat la “tinerete”, prin al carui por apical sunt eliminati sporii la maturitate.
explicatie: Marelena si Radu Puscarciuc (Onesti)
extras din lucrarea lui Nae Popescu - Muntii Capatanii - Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1977
Imi aduc aminte ca intr-un timp, pe Valea Cheii, intalnisem o femeie, cu o traista de mere in mana. Venea din Gurguiata, unde-si avea parintii. Era nedumerita ca acestia, batrani, nu vroiau sa-si paraseasca gospodaria. Veneau ursii in batatura, rupeau gardul casutei aflata din ce in ce mai in mijlocul padurii care-i cuprindea cu incetul si scuturau pomii cu fructe si totusi nu-si paraseau meleagul.
Creasta Masivului Buila, vazuta din localitatea Costesti, de pe soseaua Ramnicu Valcea - Targu Jiu. foto: Stefania Lazar (Bucuresti)
Cu gandurile astea trecuse cam o ora de cand parasisem Olanestiul. Am poposit o clipa langa troita locului. Am continuat pe poteca cam neclara, napadita de vegetatie, in lungul unui gard. Apoi poteca a mers prin padure, din ce in ce mai clara. Marcaj clar, aplicat insa rar si mai mult pentru urcare. Bun totusi; in apropierea Pietrelor lui Bot, formatiune stancoasa pe care trebuie sa o urci, o sageata alba pe care scrie „ocolire” si o cruce rosie spun clar ca trebuie sa o luam la stanga. Tot acolo, acum vreo doi ani, am ratacit catava vreme pe un drumeag pe sensul aratat de sageata, pana cand a trebuit sa ma intorc din drum. Acum ne descurcam repede si continuam pe drumul cel bun, drept in sus.
Curand (au trecut 4½ ore de la plecarea din Olanesti) ajungem in Saua Prislopel, acolo unde inca mai rezista vremurilor, vechea troita. A fost folosita acum 2-3 ani in urma drept stana de tranzit! Spre dreapta cum urcam, se desprinde poteca spre Valea Olanestilor, alias Manzului, marcata cu triunghi si banda galbena. Mai departe insa apare doar banda galbena, alaturi de cele doua cruci.
De aici in sus poteca se pierde adeseori prin lastarisul si ierburile inalte, crescute haotic. Mai intalnim si trunchiuri de copaci doboriti din taierile anterioare. Cu oarecare atentie nu pierdem directia buna de mers si iesim la golul lasat de taierile de padure. Napraznice! La sfarsitul unei ore de mers de la Saua Prislopel atingem ramura urcatoare a drumului care vine de jos, din Valea Cheii. Aici, in alte vremuri, pe cand securea nu atinsese padurea de fagi inalti, se afla Bordeiul Batranei Doamne. Acum a mai ramas doar locul, golas si prafuit si cine Doamne si-o mai aduce aminte de vremurile acelea?
Tot aici am pierdut crucea albastra si mi-ar parea bine ca echipa de marcatori s-o fi aninat pe stancariile potecii ciobanesti care ocoleste Stogul, in drumul spre inaltimile Muntilor Capatanii, chiar daca pe harta existenta este cruce rosie.
Ezitam sa urmam poteca cea veche care intra din curba drumului prin padure si apucam pe drumul catre tunel. La gura tunelului, bancuta si masa, asa cum alta data era sus in Saua Stogsoare, aflata acum mult desupra acestuia. Il traversam. Prindem poteca care coboara la cabana din Chei, traversam apa prin vad, noroc ca era mica si vadul scurt, ca tare rece mai era. La cabana, atmosfera tihnita, cunostinte.
4 Varfurile Stogsoare.
5 Inaintea Poienii de Piatra, grohotisuri la poalele Vf. Buila.
6 Vedere de pe platoul dinaintea Albului, imediat ce am ajuns de pe brana Albului, din Poiana de Piatra, sus, deasupra marii despicaturi din creasta - poate tavanul unei pesteri prabusite.
A doua zi plecam devreme, de cum soarele a aprins creasta Stogului. Urmam poteca si vechiul drum de taieri, catre Curmatura Comarnice (vezi harta, extras din lucrarea lui Nae Popescu - Muntii Capatanii - Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1977). Acolo poposim prima oara. Pauza obisnuita a unei excursii. Cate ceva de imbucat, voie buna, vorbe de colo-colo, doar ca din apropiere, venit dintr-o alta lume, mai pura, strapunge poiana sunetul doinos al unui fluier. Unul dintre tovarasii de drumetie canta, atat cat poiana din curmatura sa devina o oaza fermecata. Apoi am plecat mai departe, pe poteca de pe versantul apusean al Builei. Aici Buila isi arata frumuseti neobisnuite. Strabati poteca cu stanci pravalite din inaltul abruptului. Intalnesti palcuri de jnepan. Brazi vajnici, cu radacini puternice, la vedere, de care nu o data ai nevoie sa te ajuti. Arinisul se imbina cu coniferele. Aici, mai la inceputurile potecii, izvoare firave, alcatuiesc singurele surse de apa. Tocmai departe, unde intalnim “troita” barbatestenilor si unde o poteca urca in Curmatura Builei, acolo mai intalnim o sursa de apa, de data asta permanenta. Nu ne era in gand sa strabatem in intregime poteca. Asa ca dupa ce intalnim Poiana Frumoasa (vezi harta), pajiste verde, neverosimila in aceasta mare de piatra, cu o veche stana desupra ei, catre abrupt, ajungem intr-alta. Are aceasta un bolovan urias in mijloc. Am numit-o candva Poiana cu Bolovan dar numele pare a fi Poiana din Pisc, poate pentru ca pare a tasni din abruptul muntelui. Pe stanca cea mare din mijlocul ei era plasat punctul albastru al vechii poteci lasatoare de oi, care strabatea abruptul pe o brana folosita de ciobanii care-si coborau turma pana aici. De vom vrea sa gasim vechea poteca, ar trebui ca de la bolovan sa ne orientam jumatate la dreapta, catre padurea de brad. Pe acolo se afla inceputurile potecii, inca vizibila.
Mai departe, abruptul muntelui a pravalit peste brana stanci si jnepenii au acoperit poteca. Pe aici sunt si culcusuri de capra neagra. Pana la capat, in Saua Stevioarelor, cu greutate se mai poate inca ajunge. Catava vreme mai urcam, mai coboram valcele seci si pana la urma ajungem in Poiana de Piatra, cu stanci risipite pe ea. Mai departe poteca se risipeste si unele urme ale ei duc la stanele din Poiana Ghelalaului si doar cea mai de sus este cea buna.
Pana aici am urmat traseul marcat. De aici incolo l-am parasit si am inceput sa urcam catre grohotisul de sub abrupt. Ajunsi la el, il taiem spre dreapta, cautand potecile caprelor. Ajungem repede in strunga cea mai din dreapta, vizibila inca din Poiana de Piatra. Urcam pe un horn scurt si iata-ne ajunsi in inima imensei despicaturi din creasta muntelui. Marginita pe o parte de brazi, iar pe cealalta de bordul stancos al crestei. Aparitia acesteia in mijlocul crestei muntelui isca mereu controversa unei despicaturi provocata de o falie in masivul calcaros sau de prabusirea tavanului unei pesteri. De cand am parasit Curmatura Comarnice pana aici au trecut 1½ ore.
Urcam mai departe, chiar pe creasta, depasind Varful Albu, 1802 m, apoi pe cel al Builei, 1849 m si ajungem in Saua Stevioare, dupa alta ora de cand am sosit pe creasta. Mai departe suim pe cel mai inalt varf al celor trei Stevioare, la 1875 m scrie pe placa de pe varf; privim cu nesat sirul neintrerupt al varfurilor domoale ale Muntilor Capatanii, dinspre Preota si Ionascu pana spre Ursu si Nedeia, colosii acestora. Atmosfera pacloasa nu ne permite sa zarim creasta Fagarasului care, mai ales iarna, ofera un spectacol maret. Mai avem cale lunga si greutatile crestei ne asteapta de abia de acum incolo.
7 Vf. Buila, abruptul vestic.
8 Vf. Buila, abruptul vestic; detaliu din hornurile vestice ale varfului.
9 Din Vf. Buila, 1849 m, coboara muchia din imagine. Adeseori, de aici se desprind blocuri uriase. Pe sub aceasta muchie se desfasura poteca marcata cu punct albastru, acum pierduta, tocmai din cauza acestor doboraturi. Pe aici au ramas doar salasele caprelor negre. Intr-o imprejurare am incercat sa o regasesc. Doar cateva semne am mai gasit, dupa care vechea brana pe care urcau si coborau oile era acoperita de blocuri de stanca pravalita. Erau urme evidente de capre negre. M-am intors si mi-am reluat drumul pe poteca din abruptul vestic marcata cu triunghi rosu.
Apucam pe o brana, printre tufe de jneapan. Coborim cu atentie un prim horn, apoi pe sub pereti urmam o noua brana. Alt urcus mai prelung, dupa care intram pe creasta si schimbam directia de mers, dupa ce am depasit urcusul stancos din fata. Alta schimbare de directie, o alta coborare, o alta brana si iata-ne in fata ultimei coborari inaintea Varfului Vioreanu. In saua adanca in care am ajuns gasim crucea celor doborati de trasnet cu ani in urma. Poate ca daca ar fi stiut ca oricare dintre hornurile estice ale muntelui sunt accesibile, tragedia nu s-ar fi produs. Un scurt moment de piosenie si incepem ultimul urcus catre marele Vioreanu, 1885 m.
Pe varf cineva a manjit stanca cu alta denumire inexacta: Vanturarita II. Varful este Vioreanu, denumire venita din adancurile vietii pastorale de pe aici. Din Saua Stevioara pana aici au trecut 2 ore. Pana aici am regasit mereu, din ce in ce mai sters, vechiul marcaj al crestei, punct rosu. Intentia initiala a marcatorului acestei creste, cu punct rosu, a provenit din asemanarea, la alta scara evident, cu cea a Pietrei Craiului. Si tot in acesti munti, Piatra Tarnovului, tot o lama de calcar, poate chiar mai spectaculoasa, a avut aplicat acelasi semn. O scurta contemplare a locurilor, dintre care mai cu deosebire atrage atentia capatana argintie a Stogului, imensa cupola de calcar ce straluceste pe celalalt mal al Cheii. Vechiul marcaj ocolea varful prin dreapta, urcand un perete inierbat, apoi urma o muchie destul de aeriana si cobora printr-un horn scurt.
10 Vioreanu.
11 Creasta nordica, dintre Vf. Vioreanu si Saua Vanturarita.
12 Coborare de pe Vioreanu.
13 Fereastra Vioreanu.
Acum, din varf coboram printre jnepeni, trecand prin paienjenisul de craci, dupa care ajungem la vechiul marcaj. Apoi strabatem fara greutate o alta portiune cu jneapan, coboram o brana scurta si iata-ne sositi pe grohotisul care ne conduce sub peretele imens al Vioreanului. In lungul timpului s-au desprins din el multime de blocuri printre care trebuie sa ne strecuram. Unul dintre ele, imens, a format o adevarata bolta, un fel de tunel prin care te poarta marcajul. Intrega zona este presarata cu blocuri mari, desprinse din peretele vertical al Vioreanului. Poate de aceea, cand am ajuns prima oara pe aici, am botezat ad-hoc locul: bomba atomica.Mai departe am strabatut grohotisul, apoi am coborat in poiana prelunga de sub abrupt. Ne-am odihnit aici. Daca am fi mai avut timp am fi luat-o in lungul poienii, pe sub creasta, pana in strunga ingusta care ne-ar fi condus fara marcaj, in poteca Oalelor, cea marcata cu punct galben si mai departe pe cea mai frumoasa, interesanta si deopotriva grea cale, pe ultima parte a crestei, ajungand pana la final in Saua Vanturaritei, loc care ne-ar fi condus in drumul de coborire catre cabana. Acum am luat-o prin coltul din stanga al poienii si am coborat prin padure, fara poteca, pana la marcajul locurilor prin care trecusem dimineata, pe sub abrupturile Builei. Apoi am ajuns repede in Curmatura Comarnice si de acolo la cabana. Trecusera mai bine de 10 ore de cand incepusem tura noastra prin Buila si luminile apusului isi sfarseau ultimele raze pe abruptul argintiu al Stogului.
14 Claia Stramba, 1379 metri.
15 Vf. Stogu, 1494 m, vazut de la cabana Cheia.
Denumirile de pe Creasta Builei - nota redacţiei
Descrierea facuta de autorii acestui material este extrem de importanta pentru ca ne ajuta sa intelegem topografia locurilor si sa ne pregatim parcursul dorit; ea este unul din rezultatele multor peregrinari prin masiv, in toate anotimpurile.
Denumirile de pe harta lui Nae Popescu sunt si ele rezultatul unor indelungi ture pe teren si a dorintei de a veni cu detalii.
Aveti acum la indemana cele necesare pentru a va pregati cum se cuvine pentru strabaterea masivului.