Vârful Zimbru, în Stâncăriile Doabrelor

continuare de la

Poteca poate continua insa si pe creasta, la care ajungem repede. Depasim o zona stancoasa, care ne scoate in fata unei saritori de mai putin de 2 metri, usor surplombata, care poate fi depasita cu oarecare atentie. Ne intalnim aici cu brana care ocoleste saritoarea pe versantul din stanga, amintita mai inainte. De acum incolo nu ne mai ramane decat sa urcam plaiul inierbat care ajunge pe Varful Zimbrului, la capatul a 2 - 2½ ore de cand am parasit Brezoiul.

Poposim aici catava vreme. Suntem la o cota neobisnuit de joasa pentru ceea ce am numi in mod curent munte. Deasupra tuturor abrupturilor care ne inconjoara stapaneste Poiana Sulitei. Aici salasluiesc putinii oameni care se mai incumeta sa-si duca zilele pe inaltimea locurilor care ajunge catre 1000 metri. Sunt pe aici ogoare, cultivate din greu, si oamenii isi mai pasuneaza animalele. Altadata viata era mai intensa, dar dintre cei de demult, pe unii i-a luat cu el nimicul, iar pe altii singuratatea locurilor i-a gonit in vale. Sibienii, amatorii ai acestor locuri isi faceau pe Valea Betelului tabara de corturi si nu o data urcau prin aceste locuri, printre Stancariile Betelului, contempland locuri cu vizibilitate catre primele inaltimi ale Muntilor Lotrului si ale Fagarasilor. Oricum, Poiana Sulitei intruchipeaza un adevarat nod orografic pentru toate aceste muchii pastratoare de frumuseti autentice ale Stancariilor Doabrelor. 

Aici, pe varful cu o imensa surplomba sub el - privit de pe Muchia Cosarei intruchipeaza o gura de rechin aseptand prada, odihna imbie la un adevarat tur de orizont. Valea de pe care am venit se inchide cu oraselul linistit al Brezoiului, dominat de tuguiul Turtudanului. Spre est, Muchia Cosarei pare un urcus linistit si doar catre Poiana Sulitei, cusmi ce-si arata abrupturile au pe creste contur de padure deasa. Daca ne indreptam privirile in continuare, spre stanga, dedesubtul Marii Poieni tancuri stancoase intovarasesc conturul acesteia. Printre stancariile nordice, cu atentie, zarim o poteca bine conturata, care ajunge la o grota. Este Grota Leurdelor si de la ea in jos poteca continua, adancindu-se spre Valea Doabrei Mari, constituita prin acele locuri in adevarate chei. Continuand turul de orizont spre stanga, pe Muchia vestica a Doabrelor, privim multimea altor tancuri, dispuse pe doua randuri, cele din creasta si cele de dedesubtul lor. Printre ele, hornuri rasucite care ajung pana in vale, cu vegetatie arborescenta in lungul lor. Pe sus, pe creasta amintita, se strecoara drumul altadata bine marcat cu triunghi rosu, catre Poiana Sulitei. Dintre multimea tancurilor atrage privirile ultimul dintre ele, aproape de intinsul poienii, cu o verticala impresionanta. Apoi conturul Muchiei Doabrelor implineste ramura unei potcoave, sfarsind in apropierea Brezoiului. Adancurile vailor, de aici greu de descifrat, ascund in ele adevarate chei, cu stransori stancoase, dintre acelea prin care ploile torentiale nu este bine sa te prinda.

Nu ne ramane decat drumul intoarcerii, facut cu atentia cuvenita prin locuri in care frunzisul poate produce alunecari. Mai catre vale, observam ca muchia pe care am urcat se imparte in 3-4 picioare, toate conducand catre Varful Zimbrului.

Donează 30 de lei