Muchia Coşarei, Munţii Lotrului

Potecile Doabrelor

text: Dinu Boghez

Stiam de mult ca pe Muchia Coșarei (vezi schița 2) este o poteca si inca indelung batuta de cei ce-si aveau salase in Poiana Sulitei. Pe aici, cu nu prea multa vreme in urma oamenii care-si duceau traiul „departe de lumea dezlantuita”, pe poteca stiuta numai de ei isi duceau la oras, la Brezoi, bruma de produse de pe care luau cativa banuti de-si incropeau traiul. Si totusi nu plecau de pe aceste meleaguri. Oamenii s-au imputinat si cine-si mai aduce aminte acum de familia lui Nea Nita, cel ce nu intra iarna in bojdeuca lui amarata decat in zilele Craciunului, in rest petrecandu-si viata in mijlocul turmei de oi, pastorita pe meleguri inalte din Muntii Lotrului. Mai catre sfarsitul lumesc al acestuia, prin anii de dupa ’90, am zabovit o clipa pe inaltimea unui tanc. I-am ascultat vorbele grele, cum trebuise sa-si vanda oile, pe un pret bun, spunea. Dar poate ca simtea ca vremea pastoritului se apropie de sfarsit, sau poate ca-si simtea ata vietii pe terminate si vroia sa-si oranduiasca cele lumesti.

Poteca o strabatusem in alte imprejurari, incercand sa-i dezleg misterele pierdute in timp. Din ce in ce mai departe, din ce in ce mai aproape de salasele oamenilor din Poiana. Acum, de putina vreme, poate de cand Doabrele au intrat in Parcul National Cozia, cineva a incercat sa marcheze turistic poteca, gandindu-se poate la frumusetea stancariilor pe marginea carora mergea. Marcajul incepe chiar din Gura Doabrei, doar la 2-300 metri din centrul oraselului. Semnele cruce rosie te intampina chiar la intrarea pe vale. Tot acolo unde o plancarda anunta intrarea Doabrelor in Parcul National Cozia. 

Nu-i mult pana se sfarsesc casele. Doar 10-15 minute iti ia pana dai de ultimul gard, pe dreapta. Curge pe langa el un firicel de apa si doar la vreme umeda, altfel privesti o valcea seaca. Pe malul drept, geografic, al acesteia urca un picior de munte, priporos. De aici incepe urcusul. Destul de greu la inceput, dar poteca se urmareste cu usurinta. Pana ajungi la primul stalp de inalta tensiune trece cu putin peste ½ ora. Apoi mai departe nu tebuie sa urmaresti decat vechiul drum al celor care au urcat pe aici stalpii metalici. Ajungem intr-o sa, la sfarsitul a ceva mai putin de 1 ora de cand am parasit valea.

Incepem de aici urcusul pe Muchia Cosarei, pe care o urmam, intovarasita de marcaj, strabatand padurea de fag, cu locuri dezgolite care ne dau prilejul sa privim catre stancariile apropiate ale Dobrelor. Mai cu deosebire, Varful Zimbrului, inalt de doar 650 m, cu impresionantul sau abrupt nordic, care-i da infatisarea unui dinte de rechin urias. Ba, daca imaginatia are frau liber, parca adancitura din abrupt infatiseaza gura acestuia, gata sa insface prada. Cele cateva varfulete de pe parcurs le strabatem usor. Ajungem intr-o sa, printre mesteceni, unii indoiti de vantoase napraznice. Apoi urcam ceva mai sustinut, pana ajungem pe coama muntelui. Pe dreapta coamei gasim un fragment de poteca bine batuta, de unde pentru prima oara o putem privi pe cea care urca dinspre Proeni, pana in Poiana Sulitei. Noi urmam coama muntelui, pe marcaj. Depasim varful, coboram intr-o sa, de unde marcajul paraseste ideea generoasa de a reface vechiul drum al sulitanenilor.

Marcajul se inscrie pe o panta din ce in ce mai abrupta, fara poteca vizibila, cu mult frunzis alunecos, strabate o coama, apoi alta si in sfarsit coboara la apa din vale, cea a Izvorului Intre Betele. Pana aici, de cand am parasit Brezoiul, au trecut 1½ - 2 ore. Urcam din greu panta malului stang al izvorului, pana ajungem in poteca ce duce spre Sulita, marcata cu punct albastru, vizibil inca in vreo 2-3 locuri. Semnul acesta se mai regaseste si dupa ce trecem de Poiana Sulitei, indreptandu-se spre Veveretu si mai departe catre Robu, dar nu trebuie sa ne bizuim pe semnele sporadice. Daca dorim, putem urca catre Poiana Sulitei, de unde alte poteci, ne indruma spre alte locuri: sa coborim spre Vlea Vasilatului, catre Gura Sulitei si Calinesti, catre inaltimea Varfului Robu si mai departe catre cel al Mandrei, sau catre Stancariile Betelului. Pana ajungem la rascrucea catre Gura Sulitei, de cand am parasit Brezoiul trec cam 4 - 4½ ore. 

Telul nostru este insa parcurgerea vechii poteci, care ne scoate la cea mai de jos casa din Poiana, cea a lui Virgil Todorof, cunoscator al locului si care, daca ne simte dragostea de munte ne poate arata drumul catre Pestera Dracului (vezi schița 2), aflata in apropiere, sau cine stie catre ce locuri frumoase aflate printre tancurile abrupte ale Doabrelor. Stie acesta povesti multe, cu intamplari petrecute prin aceste locuri sau cu oameni avantati imprudent pe aici, aninati de vreun tanc si pe care a trebuit sa-i scoata de la ananghie. Sau poate pana atunci, cand om vrea sa ne mai intalnim cu el, o lua calea nimicului.

Din varful de deasupra locului unde am parasit marcajul, mai urcam un varfulet, depasim o sa si urcam un altul, mai rasarit, pe care totusi trebuie sa-l depasim pe dreapta lui. De pe acest varf, dintele de rechin al Zimbrului apare mai aproape. Apoi urmam linia crestei, acum mult mai lina. Si catava vreme o urmam, cu suisuri si coborisuri domoale. Intotdeauna pe versantul din dreapta. Revenim in creasta doar atunci cand ajungem in cate-o sa. In fata, undeva pe ramura vestica a Doabrelor, apare in toata maretia o stanca uriasa, cu un abrupt vertical impresionant. Nu stiu daca are vreun nume, dar l-as putea compara si de ce nu si denumi, Domul Doabrelor.

Marcajul crucii rosii incepe sa coboare. Il urmam pana cand acesta se indreapta, fara poteca clara, spre vale. Atunci ne indreptam din nou spre creasta, parasind marcajul. Ajungem intr-o sa de unde aventura vechii poteci, acum aproape neumblata, ne conduce catre Poiana Sulitei, la casa lui Todorof. Urmarim inscrisurile de pe copaci. Trecem de alt varf, pe care-l depasim tot pe dreapta. Apoi depasim doi contraforti stancosi, aruncati de un varf inalt. Pe langa primul trecem pe o scurta brana, dupa care depasim un valcel mocirlos acoperit de ramuri de copac doborate. De aici poteca trece pe malul stang al valcelului si ocoleste muntele spre dreapta. Urmeaza un alt contrafort stancos si alt valcel, napadit de doborituri din padure. Continuam sa urcam moderat. Daca privim in sus, apare creasta, golasa. Cu un efort sustinut putem urca fara poteca, direct in creasta. Poteca insa o ia la stanga, ocolind creasta golasa. Apoi ajungem intr-o strunga pronuntata, de unde spre dreapta poteca foarte clara acum se indreapta catre plaiul cel mai de jos al Poienii Sulitei, acolo unde aflam casa veche, cam darapanata, a lui Virgil Todorof.

Tot aici, in strunga amintita, ajunge poteca de pe muchia vestica a Doabrelor, marcata rar cu triunghi rosu. De asemenea, tot aici ajunge si poteca din Saua lui Cosmin, care strabate Valea ingusta a Doabrei Mici, in lungul careia ai o adevarata aventura atunci cand iti propui sa strabati hatasul agatat de peretii vaii si pe care cel amintit mai sus l-a vrastat cu numele sau. Poteca de pe care venim, folosita de cei din Poiana pentru coborarea in Brezoi, se vede destul de clar daca ne gandim ca nu prea mai este folosita. Dar oricum, simtul orientarii trebuie sa-l avem cu noi. Cred ca cei care au marcat cu cruce rosie poteca, aruncand-o in vagauni, prin locuri priporoase, inainte de a ajunge pe cea traditionala, pe aici ar fi trebuit sa aplice semnul de marcaj.

Cand am ajuns la casa lui Todorof, aflata acum deasupra unei surpari a muntelui, am ajuns la capatul potecii, dupa circa 3 - 3½ ore de la plecare. Ne intalnim aici cu poteca bine conturata catre Gura Sulitei, marcata tot cu cruce rosie, pe care o putem urma mai departe. Daca am vrea sa coboram spre satul Proeni si mai departe catre gara Lotru, de la casa amintita o luam la dreapta, pe poteca vrastata rar si cu greu vizibil, cu punct albastru si partial cu cruce rosie si care ajunge intr-un recent construit drum forestier, ce duce pana la casele din Proeni.

Donează 30 de lei