Prin 1969/1970, citeam prin manualul de istorie de clasa a IV-a, pe la secțiunea intitulată "Lecturi suplimentare", legende care povesteau că  turcii suzerani luau pe la vasalii lor copii pe care îi dresau (ca pe câini)  pentru a obține din ei mercenari, cunoscuti sub numele de ieniceri si de spahii.

Acele legende spuneau că acest fel de mercenari ajungeau și luptau împotriva fraților lor de sânge, împotriva propriilor lor popoare.

Comparația cu câinele sau cu calul este o foarte bună comparație pentru că și aceștia sunt niște "mercenari" care pun mai presus interesele stăpânului lor, decât pe al lor personal.

Așa ca un exemplu, aș vrea să spun aici că eu am un interes egal atât pentru patrimoniul meu privat, cât și pentru patrimoniul meu public.

Pentru mine, Statul, nu a fost niciodată mai mult decât un arendaș căruia îi dau în arendă patrimoniul meu public, și de la care aștept, evident, să-mi crească patrimoniul, și nu să meargă pe "creștere zero", sau pe pierderi.

Din punctul meu de vedere, eu mă consider a fi patronul Statului, și nu  pe Stat ca patron al meu.

Dar, Statul comunist, a avut grijă să configureze, să seteze (ca pe calculator, sau ca pe orice terminal inteligent) o imensă majoritate care să acorde Statului considerația de patron.

En 1969/1970, estaba leyendo en el libro de texto de historia de cuarto grado, en la sección titulada "Lecturas adicionales", leyendas que contaban que los turcos soberanos tomaban niños de sus vasallos y los entrenaban (como perros) para conseguir entre ellos mercenarios, conocidos como jenízaros y spahis. Esas leyendas decían que este tipo de mercenarios vendrían y pelearían contra sus hermanos de sangre, contra sus propios pueblos. La comparación con el perro o el caballo es una muy buena comparación porque también son "mercenarios" que anteponen los intereses de su amo a los propios. Entonces, como ejemplo, me gustaría decir aquí que tengo un interés igual tanto en mi patrimonio privado como en mi patrimonio público. Para mí, el Estado nunca ha sido más que un arrendatario a quien arriendo mi patrimonio público, y de quien obviamente espero que mi patrimonio crezca, y no que vaya a "crecimiento cero" oa pérdidas. Desde mi punto de vista, me considero el patrón del Estado y no el Estado como mi patrón. Pero, el Estado Comunista se encargó de configurar, de fijar (como en una computadora, o como en cualquier terminal inteligente) una inmensa mayoría que otorgaría al Estado la consideración de patrón.