Ceaușism

Din mai multe motive, dar și din acela că am în lucru un articol de blog care se numește "Ceaușistul român este palestinianul Uniunii Europene", iar acolo, pentru că am folosit în text, în mai multe rânduri, termenul "ceaușist", am dat o căutare pe net ca să găsesc ceva referitor la asta, și să fac legătura prin intermediul unui link, între eventualul text explicativ și textul meu.

Dar, cu acest termen, "ceaușism", nu am avut noroc de foarte multe rezultate, iar în Wikipedia, unde mă interesează cel mai mult (eu percepându-mă ca un "wikipedist"), nu am găsit decât o foarte mică versiune (doar titlul), în limba engleză.

În general dictatorii ajung să aibă astfel de epitete, oamenii normali, cum sunt președinții americani, spre exemplu (care stau cel mult două mandate și apoi se duc și-și văd de treaba lor), nu s-au dedat până acum la dobândirea unor astfel de epitete.

Cu niște timp în urmă începusem traducerea termenului "putinism", și în afară de asta știam că există foarte mulți termeni care folosesc sufixul "ism", termeni precum "leninism", "stalinism", "troțkism", "maoism", "hitlerism", "franchism", "castrism", "chavism", etc, și am căutat pe internet și am găsit de toate pentru toți, dar termenul "ceaușism" nu l-am găsit abordat.

Așa că îmi voi face mai intai o listă bibliografică cu titluri de articole din care as putea găsi informație care să-mi servească pentru întocmirea unui continut explicativ despre "ceaușism".

Por varias razones, pero también porque tengo en proceso un artículo en mi blog llamado "El ceauşista rumano es el palestino de la Unión Europea", y allí, porque utilicé el término "ceauşista" varias veces en el texto, hice una búsqueda en la web para encontrar algo al respecto, y hacer vinculo entre el posible texto explicativo con mi texto.

Pero, con este término, "ceaușismo", no tuve mucha suerte con muchos resultados, y en Wikipedia, donde más me interesa (porque yo me percibo como un "wikipedista"), sólo encontré una versión muy pequeña (solamente el título) en ingles.

En general, los dictadores terminan ganando tales epítetos; la gente normal, como los presidentes estadounidenses, por ejemplo (que cumplen como máximo dos mandatos y luego se dedican a sus asuntos), aún no se han peleado para adquirir tales epítetos.

Hace algún tiempo había empezado a traducir el término "putinismo", y además sabía que existen muchos términos que usan el sufijo "ismo", términos como "leninismo", "estalinismo", "trotskismo", "maoísmo", " hitlerismo", "franquismo", "castrismo", "chavismo", etc., y busqué en Internet y encontré de todo para todos, pero no encontré el término "ceaușismo" que estaba buscando.

Así que me pongo a realizar una lista bibliográfica con títulos de artículos de los en que puedo encontrar información que me servirá para preparar un contenido explicativo sobre el concepto "ceaușismo".

Por castrismo entendemos la ideología política comunista y patriótica inspirada por Fidel Castro, líder de la revolución cubana y jefe de Estado y de Gobierno de Cuba (con roles que han variado en el tiempo) de 1959 a 2008 (de facto ya había entregado el poder en el verano de 2006).

El castrismo es una variante ideológica del comunismo, muy crítica con el capitalismo y el imperialismo, especialmente el de los Estados Unidos de América, y partidaria de la cooperación política y social entre los estados de América Latina. Esta teoría está muy influenciada por el pensamiento patriótico del revolucionario progresista cubano José Martí.

Está muy difundida y encuentra aprobación en muchos estratos de la población latinoamericana, debido a la política de explotación de Estados Unidos hacia los países de su propio continente y también por la notable difusión de las multinacionales en territorio latinoamericano.

Es una doctrina de inspiración marxista y tercermundista, encaminada a la conquista del poder mediante una lucha clandestina contra las clases predominantes, especialmente por parte de los campesinos.

Según sus detractores, el régimen de Fidel Castro fue muy duro, llegando incluso a exterminar a cualquiera que se opusiera al sistema, mientras sus partidarios elogian su trabajo para mejorar las condiciones de salud pública y educación. El líder dirigió Cuba durante la Guerra Fría y hasta 2008, cuando su hermano Raúl tomó las riendas de la nación.

Durante cincuenta años la isla cubana atravesó un grave período de embargo económico, que luego fue puesto fin gracias a la intervención de la URSS. 

(De "Castrismo - Wikipedia en italiano")

Prin castrism înțelegem ideologia politică comunistă și patriotică inspirată de Fidel Castro, lider al revoluției cubaneze și șef de stat și de guvern al Cubei (cu roluri care au variat de-a lungul timpului) din 1959 până în 2008 (de facto el predase deja puterea în vara anului 2006).

Castrismul este o variantă ideologică a comunismului, foarte critică cu capitalismul și imperialismul, în special cu cel al Statelor Unite ale Americii, și în favoarea cooperării politice și sociale între statele din America Latină. Această teorie este foarte influențată de gândirea patriotică a revoluționarului progresist cubanez José Martí.

Este foarte răspândită și găsește aprobare în multe pături ale populației latino-americane, datorită politicii de exploatare a Statelor Unite față de țările de pe propriul continent și, de asemenea, datorită notabilei răspândiri a multinaționalelor pe teritoriul Americii Latine.

Este o doctrină de inspirație marxistă și de lumea a treia, care vizează cucerirea puterii printr-o luptă clandestină, în special a țăranilor, împotriva claselor predominante.

Potrivit detractorilor săi, regimul lui Fidel Castro a fost foarte dur, ajungând până acolo încât să extermine pe oricine s-ar fi opus sistemului, în timp ce susținătorii săi îi laudă munca de îmbunătățire a condițiilor de sănătate și educație publică. Acest ider a condus Cuba pe timpul Războiului Rece și până în 2008, când fratele său Raúl a preluat frâiele națiunii.

Timp de cincizeci de ani, insula cubaneză a trecut printr-o perioadă serioasă de embargo economic, careia ulterior ia fost pus capăt datorită intervenției URSS.

(Din "Castrism - Wikipedia in italiana")

Franquismo

Dictadura de Francisco Franco

Tras la muerte de Franco en 1975, muchos españoles empezaron a lamentar el régimen franquista, fenómeno denominado por los especialistas franquismo sociológico.

Franquismo sociológico

Franquismo sociológico es una expresión utilizada1​ para evidenciar la pervivencia de rasgos sociales propios del franquismo en la sociedad española posterior a la muerte de Francisco Franco (1975). El término fue utilizado especialmente durante la transición para referirse a «las bases sociales de la dictadura y que englobaba a la clase alta, la clase media católica, así como los trabajadores y campesinos de las zonas rurales conservadoras». Fue a ese sector de la población al que pretendió representar Alianza Popular en las primeras elecciones democráticas celebradas en junio de 1977.2​

Su existencia se suele explicar por la represión prolongada durante los cuarenta años de la dictadura franquista, el miedo a la repetición de la Guerra Civil Española y del enfrentamiento de las llamadas Dos Españas, y a la valoración positiva del papel del franquismo en el crecimiento económico que se produjo durante el llamado desarrollismo (1959-1975), aun a costa de obviar otras cuestiones, como la emigración. Todo ello condujo a un sector de la sociedad española, incluidas algunas personas que podrían estar más identificados con la oposición al franquismo, a la perpetuación de actitudes de conservación y supervivencia, aprendidas y transmitidas generacionalmente desde los años cuarenta, como la autocensura y el sometimiento voluntario y conformista a la autoridad,3​ que en casos extremos puede llegar incluso a calificarse de servilismo y en los más comunes se identifica con la denominada mayoría silenciosa, que proporcionó al régimen la forma más barata, eficaz y ubicua de represión.​

Franchism

Dictadura de Francisco Franco

După moartea lui Franco în 1975, mulți spanioli au început să regrete regimul franchist, fenomen denumit de specialiști franchism sociologic.

Franchismul sociologic

Franchismul sociologic este o expresie folosită​ pentru a demonstra supraviețuirea trăsăturilor sociale tipice ale francismului în societatea spaniolă după moartea lui Francisco Franco (1975). Termenul a fost folosit mai ales în perioada tranziției pentru a se referi la „bazele sociale ale dictaturii și care cuprindeau clasa superioară, clasa de mijloc catolică, precum și muncitorii și țăranii din zonele rurale conservatoare”. Este acel sector al populației pe care Alianța Populară a căutat să-l reprezinte la primele alegeri democratice din iunie 1977.

Existența sa se explică, de obicei, prin represiunea prelungită din cei patruzeci de ani ai dictaturii Franco, teama de repetarea Războiului Civil Spaniol și confruntarea așa-numitelor Două Spanii și evaluarea pozitivă a rolului francismului în creşterea economică pe care S-a produs în timpul aşa-zisului evolutivism (1959-1975), chiar cu preţul ignorării altor probleme, precum emigrarea. Toate acestea au condus un sector al societății spaniole, inclusiv unii oameni care puteau fi mai identificați cu opoziția față de francism, la perpetuarea atitudinilor de conservare și supraviețuire, învățate și transmise generațional încă din anii 1940, precum autocenzura și supunerea. voluntar și conformist cu autoritatea, care în cazuri extreme poate fi descris chiar drept servilism și în cazurile cele mai frecvente este identificat cu așa-numita majoritate tăcută, care a oferit regimului cea mai ieftină, eficientă și omniprezentă formă de represiune.

Maoísmo

Maoism

Culto a la personalidad de Adolf Hitler.

El culto a la personalidad de Adolf Hitler fue una característica destacada de la Alemania nazi (1933-1945),1​ que comenzó en la década de 1920 durante los primeros días del Partido Nazi. Basado en el Führerprinzip de que el líder siempre tiene la razón, promulgado por la incesante propaganda nazi, y reforzado por el aparente éxito de Hitler en solucionar los problemas económicos de Alemania, sus incruentos triunfos en política exterior antes de la II Guerra Mundial, y sus primeros rápidos éxitos militares en Polonia y Francia, finalmente se convirtió en un aspecto central del control nazi del pueblo alemán.

El mito de Hitler como un genio infalible multifacético con cualidades heroicas, casi sobrehumanas, se acercó a la deificación. Se usó como una herramienta para unificar al pueblo alemán detrás de la personalidad, las opiniones y los objetivos de Hitler, y también fue un seguro contra la fragmentación del movimiento nazi en facciones en guerra.

Cultul personalitatii lui Adolf Hitler.

Cultul personalității lui Adolf Hitler a fost o trăsătură proeminentă a Germaniei naziste (1933-1945), începând cu anii 1920, în primele zile ale Partidului Nazist. Bazat pe Führerprinzip că liderul are întotdeauna dreptate, promulgat de propaganda nazistă necruțătoare și întărit de succesul aparent al lui Hitler în rezolvarea problemelor economice ale Germaniei, politica sa externă fără sânge triumfă înainte de cel de-al Doilea Război Mondial și succesele sale militare rapide în Polonia și Franța, în cele din urmă a devenit un aspect central al controlului nazist asupra poporului german.

Mitul lui Hitler ca geniu infailibil cu mai multe fațete, cu calități eroice, aproape supraomenești, s-a apropiat de îndumnezeire. A fost folosit ca instrument de unificare a poporului german în spatele personalității, opiniilor și obiectivelor lui Hitler și a fost, de asemenea, asigurare împotriva fragmentării mișcării naziste în facțiuni în conflict.

Culto a la personalidad.

Ciega inclinación ante la autoridad de algún personaje, ponderación excesiva de sus méritos reales, conversión del nombre de una personalidad histórica en un fetiche. La base teórica del culto a la personalidad radica en la concepción idealista de la historia, según la cual el curso de esta última no es determinado por la acción de las masas del pueblo, sino por los deseos y la voluntad de los grandes hombres (caudillos militares, héroes, ideólogos destacados, etc). Es propio de diversas escuelas idealistas atribuir un valor absoluto al papel de las personalidades eminentes de la historia (Voluntarismo, Carlyle, Jóvenes hegelianos, Populismo). El marxismo examina el papel de la personalidad, del dirigente, en estrecho vínculo con el curso objetivo de la lucha de clases, con la actividad histórica de las masas del pueblo. Ni siquiera la experiencia del más genial de los dirigentes puede sustituir la experiencia colectiva de millones de personas. El culto a la personalidad es profundamente adverso al marxismo-leninismo, que por su propia naturaleza, es la ideología de las inmensas masas trabajadoras, con cuyas manos se transforma la sociedad capitalista en comunista. De ahí que el P.C.U.S. desenmascare con tanta intransigencia el culto a la personalidad imperante en vida de Stalin, que ocasionó graves daños a la teoría y la práctica del socialismo. Aunque el culto a la personalidad de Stalin no pudo cambiar la naturaleza del socialismo, constituyó un lastre serio para el desenvolvimiento de la sociedad soviética. La lucha del P.C.U.S. y su Comité Central contra el culto a la personalidad de Stalin y sus consecuencias, ha establecido las condiciones para dar nueva vigencia a las normas de la vida del Partido y del Estado soviético y desarrollarlas, para el ulterior avance de la democracia socialista. El Partido Comunista se guía por la idea de que la teoría y la práctica del culto a la personalidad obstaculizan la justa educación de las masas, frenan el crecimiento de su iniciativa, debilitan en cada individuo el sentido de responsabilidad por la causa común (la revolución socialista, la construcción del comunismo), influye negativamente en el desarrollo de la ideología comunista. En la práctica, el culto a la personalidad socava los principios democráticos de los partidos comunistas y de la sociedad socialista. Sólo podrá asegurarse el éxito de la lucha contra el culto a la personalidad, tanto en la sociedad socialista como en los Partidos comunistas, si se desarrollan por todos los medios la democracia, los Principios leninistas de la construcción del Estado y del Partido.

Cultul personalității.

Înclinație oarbă fată de autoritatea vreunui personaj, elogiere excesivă a meritelor sale reale, transformarea numelui unei personalități istorice într-un fetiș. Baza teoretică a cultului personalității stă în concepția idealistă a istoriei, potrivit căreia cursul istoriei nu este determinat de acțiunea maselor de oameni, ci de dorințele și voința marilor oameni (lideri militari, eroi, ideologi marcanți etc.). Este tipic pentru diferite școli idealiste să atribuie o valoare absolută rolului personalităților eminente în istorie (voluntarism, Carlyle, Tineri Hegelieni, Populism). Marxismul examinează rolul personalității, al conducătorului, în strânsă legătură cu mersul obiectiv al luptei de clasă, cu activitatea istorică a maselor populare. Nici măcar experiența celui mai mare dintre lideri nu poate înlocui experiența colectivă a milioane de oameni. Cultul personalității este profund advers marxismului-leninismului, care prin însăși natura sa este ideologia imenselor mase muncitoare, cu mâinile cărora societatea capitalistă este transformată în comunistă. Prin urmare, P.C.U.S. a demascat atât de intransigent cultul personalității care a prevalat în timpul vieții lui Stalin, care a cauzat prejudicii serioase teoriei și practicii socialismului. Deși cultul personalității lui Stalin nu a putut schimba natura socialismului, el a constituit o greșeală serioasă asupra dezvoltării societății sovietice. Lupta P.C.U.S. și Comitetul său Central împotriva cultului personalității lui Stalin și a consecințelor acestuia, a stabilit condițiile pentru a da o nouă valabilitate normelor de viață ale Partidului și Statului Sovietic și a le dezvolta, pentru înaintarea în continuare a democrației socialiste. Partidul Comunist este ghidat de ideea că teoria și practica cultului personalității împiedică educația justă a maselor, încetinește creșterea inițiativei acestora, slăbește în fiecare individ simțul responsabilității pentru cauza comună (revoluția socialistă). , construcția comunismului), influențează negativ dezvoltarea ideologiei comuniste. În practică, cultul personalității subminează principiile democratice ale partidelor comuniste și ale societății socialiste. Succesul luptei împotriva cultului personalității poate fi asigurat, atât în ​​societatea socialistă, cât și în partidele comuniste, numai dacă democrația, Principiile leniniste ale construcției statului și a partidului sunt dezvoltate prin toate mijloacele.

Culto a Stalin 

Cultul personalității lui Stalin

Culto a la personalidad en Corea del Norte

Cultul personalității în Coreea de Nord

Culto a la personalidad de Nicolae Ceaușescu 

Cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu

Vezi si: Maculatoarele mele online

Véase también: Mis cuadernos de anotaciones online