Scrieri & prezentări

Compozitorii români contemporani nu constituie o excepţie în symfonia muzicală internațională. În acelaşi timp însă, putem evidenţia câteva trăsături distinctive: simţul măsurii în abordarea noului; tentă naţională mai mult sau mai puţin sesizabilă; reţineri în privinţa experimentului cu orice preţ şi a exceselor.

Între orientările componistice din a doua jumătate a veacului XX, din muzica românească menţionăm:

Sinteze în relaţia naţional-european – esenţe ale filonului folcloric; psaltic – bizantin – sacru; structuri modale de sinteză.

În privinţa abordării specificului naţional, creatorii de după deceniul al şaselea vor prelua şi dezvolta în special stilizările, precum şi întoarcerea la arhetipuri. După un Enescu şi un Bartok era firesc să se continue aceste modalităţi de abordare a naţionalului. Apar astfel tot mai frecvent opţiunile pentru sisteme sonore de sinteză, care întrunesc atât trăsături de provenienţă autohtonă, cât şi valenţe proprii, estetice şi chiar matematice. Se apelează atât la filonul folcloric, cât şi la cel bizantin/psaltic.

Între mijloacele de abordare a folclorului din creaţia românească a ultimelor decenii se numără: sistemele modale oligocordice, pentacordice şi pentatonice; formule melodice şi melodico-ritmice de origine populară; arhetipuri şi ostinato-uri ritmice; formule ritmice de joc; sugerarea genurilor ritmico-poetice giusto silabic, aksak sau parlando rubato; heterofonia ş.a. De asemenea: sacrul arhaic în timp şi spaţiu; sinteze ale unor sfere arhaice multiple, inclusiv religioase, în timp şi spaţiu; exprimarea muzicală a unor elemente specifice diverselor credinţe ş.a.m.d.

Sisteme de gândire spaţial-matematică. O etapă în această direcţie o reprezintă sistemele sonore modal-seriale. Şi aici, compozitorii români adaptează limbajul european la un anumit colorit naţional.

Abstract. It is a fact that Western European history and culture are better known than the Eastern ones. Regarding the 17^th and 18^th centuries, everybody knows something about Bach, Händel and Vivaldi, about Louis XIV of France and the rococo artistic movement, about Don Quijote, Newton and Stradivarius. Meantime there are few who heard about Peter the Great of Russia, “The Tulip Period” in the Ottoman history, about the Moldavian chronicle writers or the Bâncoveanu architecture in Walachia.

In the period we refer, one of the most cosmopolitan and populated European cities used to be Constantinople – capital of the Ottoman Empire – where many religions and cultures lived unharmed together.

In 1688 Prince Dumitrashku/Dmitry/Dimitrie Cantemir had arrived in Constantinople, firstly as a hostage, then as ambassador of Moldavia. He was then but 15, and will stay there for the next 22 years. There, in the Ottoman capital, he has emerged his fascinating and complex personality; he made friends; he became famous as a virtuoso tanbur player, as a composer of Turkish exquisite music.

Prince Cantemir activated in three musical directions: performance, composition, and Turkish music theory. Beyond the historical circumstances his work is remarkable in all these directions. Unfortunately, after the power decreasing, and finally the disappearance of the Ottoman Empire, the name and the works of Prince Cantemir have been forgotten for a long time, except for the Turkish culture – especially the music and the musicology – which kept in use many of his compositions and theoretical works.

In the 20^th century the interest towards his complex activity and works has revived. So, researches from all over Europe revealed the amazing personality of the Moldavian Prince as an original and visionary spirit in multiple domains: music, literature, philosophy, history, politics etc.

Rezumat. Dacă istoria (culturală) a occidentului european este mai larg și mai detaliat cunoscută, nu putem afirma același lucru despre cea din răsăritul (cultural al) aceluiași continent.

Îndreptându-ne atenția către perioada secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, mult mai mulți dintre noi au auzit despre barocul muzical, cu Bach, Händel și Vivaldi, despre Ludovic al XIV-lea și stilul rococo, despre Don Quijote, Newton și Stradivarius. În același timp, prea puțini dintre noi cunosc câte ceva despre Petru cel Mare, „Epoca lalelei”, despre cronicarii moldoveni sau stilul brâncovenesc.

În perioada la care ne referim, unul dintre cele mai cosmopolite şi mai populate centre urbane ale Europei era Constantinopolul – capitala Imperiului otoman – unde își dădeau întâlnire cele mai diferite religii, culturi și etnii.

În 1688 sosea în capitala otomană, ca ostatic, beizadea Dumitrașcu/Dimitrie Cantemir, în vârstă de numai 15 ani. El își va petrece aici următorii 22 de ani, mai întâi ca zălog, apoi în calitate de capuchehaie/ambasador al Moldovei pe lângă Înalta Poartă. Aici și-a conturat personalitatea fascinantă și complexă; aici și-a făcut prieteni, tot aici a devenit cunoscut și căutat pentru talentele sale de interpret și compozitor de muzică turcească cultă.

Activitatea muzicală a lui Dimitrie Cantemir vizează trei domenii importante: interpretare, creaţie, studii teoretice. În toate trei, contribuţia sa este remarcabilă, depăşind importanţa puristorică. Din păcate, odată cu scăderea puterii şi influenţei, în cele din urmă cu dispariţia imperiului otoman, numele şi opera lui Cantemir au fost uitate pentru o lungă perioadă. Excepţie o face cultura turcă – în special muzica şi muzicologia – care a inclus în patrimoniul său peren de valori creaţii artistice şi studii teoretice de Dimitrie Cantemir.

În sec. XX, interesul general faţă de activitatea sa complexă a renăscut, astfel că cercetători din diverse zone şi domenii de activitate din Europa au re-pus în drepturi creaţia şi personalitatea marelui enciclopedist, care nu încetează să fascineze prin spirit vizionar şi originalitate.

Key-Words: Cantemir, Turkish music, tanbur player, Ottoman, Jordi Savall.

Rezumat: În 2018 am sărbătorit centenarul. Ce știm despre istoria noastră din ultimii o sută de ani? Ce-am sărbătorit şi de ce-am sărbătorit? Prea puțin știm şi prea puțini dintre românii care au participat la festivități au dorit să cunoască mai multe. Beția de cuvinte patetice şi festiviste despre trecut nu folosesc astăzi la nimic. Textul de față își propune să urmeze două căi paralele, care se află într-o legătură firească, dar uneori parcurg și etape distincte: cursul evenimentelor istorice generale de la începutul primului război mondial până în prezent, pe de-o parte, și cel al vieții muzicale românești în același interval de timp, pe de altă parte. Am trecut în revistă cinci etape istorice (primul război mondial, perioada interbelică şi al doilea război, ocupația sovietică, perioada ceaușistă și cea post-comunistă), cu următoarele obiective: a) un tablou istoric cu contururi cât mai precise (aveam eu însămi o perspectivă relativ restrânsă asupra faptelor istorice din această perioadă); b) completarea cunoștințelor trunchiate primite în școală (în perioada antedecembristă) cu informații care să justifice unele evenimente; c) raportul istorie-cultură muzică, în sprijinul ideii conform căreia arta nu exclude cunoașterea şi implicarea, dimpotrivă; d) trecutul justifică prezentul şi împreună conlucrează asupra viitorului. În epilog am evocat un exemplu pe care îl consider ilustrativ în privința acestui din urmă obiectiv, proiectul Casa Enescu de la Mihăileni. Am realizat acest studiu în principal în beneficiu propriu, dorind să înțeleg faptele istorice, dar mai ales să găsesc un răspuns la întrebarea: la ce e bună cunoașterea trecutului?

Cuvinte cheie: Centenar, România, comunism, istorie, muzică

Rezumat: În ultimii ani am făcut câteva incursiuni în istoria societății, a culturii și a muzicii trăitorilor din spațiul carpato-dunărean, fără intenția și pretenția de a descuia uși larg deschise înaintea mea de cercetători recunoscuți precum Lucian Boia, Theodor T. Burada, Gheorghe Ciobanu, Octavian Lazăr Cosma, Neagu Djuvara, Costin Moisil și mulți alții. Am făcut-o mai ales ca să-ncerc a mă desprinde de vechile șabloane patriotarde, de prejudecăți. Am constatat astfel că, în curgerea timpului, a evenimentelor, a faptelor, veacul al optsprezecelea european constituie o pagină despre care încă nu cunoșteam destule; am simțit totodată că reprezintă o etapă care (îmi) poate aduce un plus de înțelegere a următoarelor două sute de ani (secolele 19 și 20). M-am lăsat așadar în voia curiozității, începând prin a întreprinde un zbor de (re)cunoaștere a istoriei europene „pe deasupra” secolului 18. Am continuat, apropiindu-mă de configurația și dinamica socio-politică și culturală europeană din aceeași perioadă. În fine, am încercat să înțeleg – păstrând în același timp o perspectivă cuprinzătoare – fenomenul socio-cultural și muzical românesc al sec. 18, cu intenția de a-l integra în logica mersului istoric și în cea a coeziunilor teritoriale.

Cuvinte-cheie: secolul 18, români, muzică, Occident, Orient

Rezumat: Intervenția mea este iscată de un articol apărut în presa din cursul acestui an, privitor la „scandaloasa” decizie a Universității Oxford de a „renunța la predarea muzicii clasice în numele corectitudinii politice”! Primul impuls a fost de a lua în serios această efuziune jurnalistică. Totuși, cunoscut fiind prestigiul secular al numitei universități, am pornit o decopertare a informației în cauză. Concluziile nu au întârziat să apară! Primo: Nu este – nu poate fi! – vorba despre eliminarea muzicii clasice din activitatea academică și artistică actuală; este vorba despre extinderea până la globalizare a interesului și eforturilor muzicologilor pentru fenomenul muzical contemporan. Secundo: Proiectul numit Towards a Global History of Music a fost, într-adevăr, inițiat la Universitatea Oxford, dar a fost adoptat și derulat de încă cinci universități europene și din Ierusalim, alături de alți câțiva muzicologi de reputație internațională, din afara sferei academice. Tertio: Proiectul s-a derulat în perioada 2013–2017, iar în anii care au urmat, principalul coordonator, profesorul Reinhard Strohm a editat și publicat trei volume de studii privitoare la muzica de pe toate continentele, în istorie și în contemporaneitate, semnate de cercetători de vârste și proveniențe dintre cele mai diferite. Quatro: Ideea promotorilor unei istorii muzicale globale nu este nouă – o recunosc ei înșiși – ci datează de cel puțin două secole și jumătate, din vremea iluminiștilor veacului 18. Quinto: Ceea ce susțin cu adevărat și constructiv istoricii, muzicologii, etnomuzicologii, sociologii în cauză este corelarea datelor furnizate de observațiile și constatările asupra fenomenului muzical al umanității. Se insistă astfel asupra depășirii concepțiilor eurocentriste, altfel spus, abordarea fenomenului muzical de oriunde în lume, fără a-l raporta automat la modéle sau unități de măsură generate de valorile ori de istoria culturală europeană. Pe lângă asta, o privire comparativă asupra diverselor fenomene muzicale de pe mapamond poate ajuta la explicarea și înțelegerea unor realități, circumstanțe și, în consecință, eliminarea unor prejudecăți.

Cuvinte-cheie: istorie, muzică, global, Oxford, Strohm