Curs 08. Muzica instrumentală franceză si italiană în sec. 19

Creaţia lui Berlioz - trăsături de limbaj muzical

• Este primul compozitor care lansează tehnica leit-motivului sau a temei ciclice-simbol. În Simfonia fantastică el numeşte acest tip de temă idée fixe.

• Creează genuri „hibride”, sinteze între: oratoriu, simfonie, operă, poem simfonic, concert.

• Este unul dintre primii muzicieni novatori în domeniul timbrelor sonore

• Este unul dintre primii muzicieni novatori în domeniul regiei spectacolului muzical – inclusiv al celui simfonic. (ex. dispunerea în spațiu a dialogului corn englez- oboi din partea a 3-a a Simfoniei fantastice)

Symphonie fantastique

Lucrare reprezentativă pentru momentul istoric în care a fost creată și lansată (1830), pentru afirmarea, impunerea și evoluția limbajului muzical romantic.

Orchestra:

• 2 flaute, flaut piccolo, 2 oboi, corn englez, 2 clarinete, clarinet piccolo, 4 fagoți

• 4 corni, 4 trompete, 3 tromboni, 2 tube

• timpani, toba mare, cinelli, clopote

• 2 harpe

• cvintet de coarde

Partea întâi - Rêveries, passions (Visări, pasiuni)

Largo, do minor

Allegro agitato e appasionato assai, do major

Largo piu animato, do major

„Autorul își imaginează un tânăr muzician, atins de acea suferință morală pe care un scriitor celebru o numea valurile pasiunii, care zărește pentru prima dată o femeie ce întruchipează toate farmecele ființei ideale la care visa închipuirea sa și se îndrăgostește nebunește. În mod straniu, imaginea iubitei i se înfățișează artistului însoțită mereu de o temă muzicală în care regăsește pasiunea, dar o pasiune nobilă și sfioasă, asemenea celei spre care se îndrepta dragostea sa. Această melodie, împreună cu imaginea celei ce o inspirase îl urmărea fără încetare, ca o idee fixă. Aceasta este explicația apariției pe tot parcursul simfoniei a ideii fixe expuse de primul allegro din partea întâi. Starea de visare melancolică, întreruptă de accese de fericire inexplicabile face loc unei pasiuni delirante cu accese de furie, de gelozie, transformându-se apoi în tandrețe, lacrimi, consolări pioase – toate acestea fac obiectul primei părți.”[1]

[1] L’auteur suppose qu’un jeune musicien, affecté de cette maladie morale qu’un écrivain célèbre appelle le vague des passions, voit pour la première fois une femme qui réunit tous les charmes de l’être idéal que rêvait son imagination, et en devient éperdument épris. Par une singulière bizarrerie, l’image chérie ne se présente jamais à l’esprit de l’artiste que liée à une pensée musicale, dans laquelle il trouve un certain caractère passionné, mais noble et timide comme celui qu’il prête à l’objet aimé.

Ce reflet mélodique avec son modèle le poursuit sans cesse comme une double idée fixe. Telle est la raison de l’apparition constante, dans tous les morceaux de la symphonie, de la mélodie qui commence le premier allegro. Le passage de cet état de rêverie mélancolique, interrompue par quelques accès de joie sans sujet, à celui d’une passion délirante, avec ses mouvements de fureur, de jalousie, ses retours de tendresse, ses larmes, ses consolations religieuses, est le sujet du premier morceau.

Hector Berlioz

Simfonia Fantastică, p.I (1)

Hector Berlioz

Simfonia Fantastică, p.I (2)

Partea a doua - Un bal: Valse

Allego non troppo, la major

„Artistul apare în împrejurări dintre cele mai diverse, în mijlocul unei petreceri, în contemplarea frumuseților liniștitoare ale naturii; dar pretutindeni, la bal sau în natură, imaginea iubitei revine pentru a-i readuce frământarea în suflet.”[1]

[1] L’artiste est placé dans les circonstances de la vie les plus diverses, au milieu du tumulte d’une fête, dans la paisible contemplation des beautés de la nature; mais partout, à la ville, aux champs, l’image chérie vient se présenter à lui et jeter le trouble dans son âme.

Hector Berlioz

Simfonia Fantastică, p. II

Partea a treia - Scène au champ (Scenă câmpenească)

Adagio, fa major

„Aflându-se pe înserat la țară, el aude în depărtare cântecul a doi păstori; acest duo pastoral, pacea naturii, murmurul pădurii provocat de o ușoară adiere, unele dulci speranțe ce tocmai îi apar în suflet, toate au darul de a-i aduce în inimă o pace neobișnuită, de a-i lumina gândurile. Se gândește la însingurarea sa și își dorește cât mai curând să nu mai fie singur… Dar dacă ea îl înșeală! Această pendulare între speranță și teamă, dorințele de fericire, tulburate de presimțiri întunecate constituie tema acestui adagio. În final, unul dintre păstori își reia cântecul; celălalt nu-i mai răspunde… sunet îndepărtat de tunet… singurătate… liniște…”[1]

[1] Se trouvant un soir à la campagne, il entend au loin deux pâtres qui dialoguent un ranz des vaches; ce duo pastoral, le lieu de la scène, le léger bruissement des arbres doucement agités par le vent, quelques motifs d’espérance qu’il a conçus depuis peu, tout concourt à rendre à son cœur un calme inaccoutumé, à donner à ses idées une couleur plus riante. Il réfléchit sur son isolement; il espère n’être bientôt plus seul… Mais si elle le trompait!… Ce mélange d’espoir et de crainte, ces idées de bonheur, troublées par quelques noirs pressentiments, forment le sujet de l’adagio. A la fin, l’un des pâtres reprend le ranz des vaches; l’autre ne répond plus… Bruit éloigné du tonnerre… solitude… silence…

Hector Berlioz

Simfonia Fantastică, p. III (1)

Hector Berlioz

Simfonia Fantastică, p. III (2)

Partea a patra - Marche au supplice (Marșul spre eșafod)

Allegro non troppo, sol minor

„Fiind acum convins că iubirea nu-i este împărtășită, artistul se otrăvește cu opiu. Doza de narcotic prea mică pentru a-l ucide, îl cufundă într-un delir însoțit de cele mai stranii fantasme. El visează că și-a ucis iubita, că este condamnat, condus către eșafod și asistă la propria sa execuție. Cortegiul înaintează în ritmul unui marș când sumbru și batjocoritor, când strălucitor și solemn, dincolo de care un zgomot surd de pași amenințători se aude chiar și în cele mai răsunătoare momente ale marșului. În final, primele patru măsuri din ideea fixă reapar ca un ultim gând de iubire, întrerupt de lovitura fatală.”[1]

[1] Ayant acquis la certitude que son amour est méconnu, l’artiste s’empoisonne avec de l’opium. La dose du narcotique, trop faible pour lui donner la mort, le plonge dans un sommeil accompagné des plus étranges visions. Il rêve qu’il a tué celle qu’il aimait, qu’il est condamné, conduit au supplice, et qu’il assiste à sa propre exécution. Le cortège s’avance aux sons d’une marche tantôt sombre et farouche, tantôt brillante et solennelle, dans laquelle un bruit sourd de pas graves succède sans transition aux éclats les plus bruyants. A la fin de la marche, les quatre premières mesures de l’idée fixe reparaissent comme une dernière pensée d’amour interrompue par le coup fatal.

Hector Berlioz

Simfonia Fantastică, p. IV

Partea a cincea - Songe d'une nuit du Sabbat (Visul unei nopți de Sabat)

• Larghetto, do major; Allegro, do minor; Allegro assai, mi b major

• Allegro, mi b major

• Ronde du sabbat

• Allegro poco meno mosso, la minor

• Dies irae et Ronde du sabbat

• Allegro, la minor

„Artistul se visează în noaptea de sabbat, în mijlocul unei înspăimântătoare cohorte de năluci, vrăjitoare, monștri de toate felurile ce-l însoțesc pe ultimul drum. Zgomote înfricoșătoare, gemete, hohote de râs, țipete îndepărtate cărora le răspund alte țipete. Tema iubitei reapare, dar și-a pierdut orice noblețe și puritate; nu mai este decât un cântec nepământean, vulgar și grotesc; este chiar ea care sosește la sărbătoarea infernală… se însuflețește de bucurie la vederea ei… Ei se prinde în dansul drăcesc… Glas funebru, parodie burlescă a imnului medieval Dies irae[1] transformat în dansul sabbatului.”[2]

[1] Ziua mâniei. A se consulta capitolul despre muzica medievală occidentală.

[2] Il se voit au sabbat, au milieu d’une troupe affreuse d’ombres, de sorciers, de monstres de toute espèce réunis pour ses funérailles. Bruits étranges, gémissements, éclats de rire, cris lointains auxquels d’autres cris semblent répondre. La mélodie aimée reparaît encore, mais elle a perdu son caractère de noblesse et de timidité; ce n’est plus qu’un air de danse ignoble, trivial et grotesque; c’est elle qui vient au sabbat… Rugissement de joie à son arrivée… Elle se mêle à l’orgie diabolique… Glas funèbre, parodie burlesque du Dies irae, ronde du sabbat. La ronde du sabbat et le Dies irae ensemble.

Hector Berlioz

Simfonia Fantastică, p. V

Acte I

1. Introduction : Combats - Tumulte - Intervention du prince -

Prologue : Strophes - Scherzetto

Acte II

2. Roméo seul - Tristesse -

Bruits lointains de concert et de bal -

Grande fête chez les Capulet

3. Scène d'amour - Nuit sereine -

Le jardin des Capulet, silencieux et désert -

Les jeunes Capulet sortant de la fête en chantant des airs de la musique du bal

4. Scherzo : La reine Mab, reine des songes

Acte III

5. Convoi funèbre de Juliette : « Jetez des fleurs pour la vierge expirée »

6. Roméo au tombeau des Capulet -

Invocation - Réveil de Juliette - Joie délirante, désespoir, dernières angoisses et mort des deux amants

7. Finale :

La foule accourt au cimetière -

Des Capulet et des Montagu -

Récitatif et Air du Père Laurence : « Pauvres enfants que je pleure » -

Serment de réconciliation : « Jurez donc par l'auguste symbole ».