Stravinski, Simfonia Psalmilor (1930, revizuită în 1948)

Compusă cu prilejul semicentenarului Orchestrei simfonice din Boston

Folosește textul Psalmului 150:

1. Lăudaţi pe Domnul întru sfinţii Lui; lăudaţi-L pe El întru tăria puterii Lui.

2. Lăudaţi-L pe El întru puterile Lui; lăudaţi-L pe El după mulţimea slavei Lui.

3. Lăudaţi-L pe El în glas de trâmbiţă; lăudaţi-L pe El în psaltire şi în alăută.

4. Lăudaţi-L pe El în timpane şi în horă; lăudaţi-L pe El în strune şi organe.

5. Lăudaţi-L pe El în chimvale bine răsunătoare; lăudaţi-L pe El în chimvale de strigare.

6. Toată suflarea să laude pe Domnul!

Opera în 2 acte Oedipus Rex (1927) după Sofocle, libret de Jean Cocteau, în limba latină - perioada neoclasică a compozitorului

1927 – Oedipus Rex, operă-oratoriu pe libret în limba latină de Jean Cocteau, după Sofocle.  Interpreți: 2 tenori, 4 bași, mezzo-soprană, povestitor, cor de bărbați, orchestra – 3 fl, 3 ob, 3 cl, 3 fg, 4 corni, 4 trompete, 3 tromboni, 1 tuba, tmp+perc., hp, pf, coarde. Lucrarea evocă tragedia antică greacă. „Intenția de a proiecta drama pe un plan de staticitate tragică se reflectă cu cea mai mare eficacitate în structura diatonică a muzicii. Stravinski întrebuințează aici cele mai vechi și mai stereotipe raporturi tonale.”[1]

[1] Roman Vlad, op. cit. p. 113

1928 – Apollon Musagète (Apolo, stăpânul muzelor), balet în 2 scene, se raportează la aceeași epocă antică. „În 1927, Stravinski a primit din partea Bibliotecii Congresului din Washington comanda unui balet ce urma să fie reprezentat în cadrul unui festival de muzică contemporană organizat cu sprijinul unei mecena, Elisabeth Sprague Coolidge. Lucrarea trebuia să dureze mai puțin de o jumătate de oră, iar partitura să nu necesite un număr prea mare de instrumentiști. Stravinski s-a folosit de această ocazie pentru a realiza un proiect la care se gândea de mult: să compună ceea ce se cheamă un «balet alb», bazat cu alte cuvinte pe figurile coregrafice abstracte ale dansului clasic, fără nici o intervenție psihologică, narativă sau expresivă și fără să se folosească de extravagante scenografii sau costume, limitându-se doar la maiouri și la un tutú de o singură culoare. /…/ Formulele melodice împrumutate de la muzicieni ai trecutului, de la Lully la Delibes, apar la rândul lor ca și cum ar fi golite de semnificația lor originară.”[1]

[1] Roman Vlad, Stravinski, Ed. Muz. Buc. 1967 p. 103

Stravinski creează în 1922, Mavra, opera buffa într-un act, după Pușkin. Muzica sintetizează trăsături ruse și caracteristici ale genului comic italian. „Unicul act al operei apare împărțit în scene scurte, cărora le corespund pe plan muzical, arii duete și cvartete, adică formele vechi ale operei bufe[1] italiene. În aceste tipare, Stravinski plămădește o materie sonoră unde se întâlnesc elemente ruse, țigănești, occidentale și de jazz, care, în ansamblul lor, dobândesc o savoare rusă autentică. În liniile vocale reînflorește spiritul bel-canto-ului.” [2] 

[1] Am păstrat ortografia cărții din care am preluat citatul; conform regulilor actuale, termenul păstrează ortografia italiană și se scrie cu caractere italice, buffa.

[2] Roman Vlad, Stravinski, Ed. Muz. Buc. 1967, pp. 81-82