Curs 22. Folclorismul

În primele decenii ale sec. 20 s-au născut științe muzicologice care studiază creația populară; între acestea: folcloristica și etnomuzicologia. Aceste științe au făcut po­si­bilă apariția arhivelor de folclor, publicarea culegerilor cu creații populare, înfi­ința­rea muzeelor de artă populară. Folcloriștii și etnomuzicologii au creat metode și in­stru­mente de studiu, au formulat teorii, au emis ipoteze și concluzii privind creația po­pu­lară. Folclorul a fost împărțit și clasificat după criterii de timp și spațiu. A fost de­finit caracterul autentic al creației populare; a fost formulată noțiunea de kitsch.

Având asemenea surse noi de informare, muzicienii sec. 20 au abordat specificul na­țio­nal de pe alte poziții decât predecesorii lor de la mijlocul veacului precedent. Pers­pec­tivele erau mult mai largi, ca și în cazul neoclasicismului. În noile condiții, compozitorii sec. 20 sesizează specificul național în esența lui, utilizând în primul rând folclorul mu­zical și mai rar elemente extra-muzicale ca: ambianța spiritual-națională, literatura, isto­ria, alte ramuri folclorice.

Căile de abordare a muzicii populare în sec. 20 pot fi:

• citatul

• compoziția în caracter/stil popular

• stilizarea = folosirea caracteristicilor esențiale de limbaj muzical, precum: moduri și formule melodice, formule ritmice și tipuri metrice, timbre și combinații timbrale, armonie modală, heterofonie, genuri de proveniență populară.

Cei mai mulți creatori ai sec. 20 sunt tentați de combinații, de sinteze între diferite direcții de exprimare muzical-artistică. Sinteze diverse întâlnim nu numai la compozitori diferiți, ci și în creația aceluiași autor: neoclasicism – folclorism, impresionism – folclorism, romantism – folclorism ș.a.m.d. Există însă muzicieni care și-au făcut din specificul popular o preocupare constantă.