Curs 15. Beethoven, 1770-1827

Capitolul 5

Curs 15. Ludwig van Beethoven (1770-1827)

Limbajul muzical beethovenian 

Melodica beethoveniană 

Beethoven_-_Symphony_No.1__Mvt.IV fragment.pdf

Simfonia nr. 1 partea a IV-a.

Tema introducerii este o gamă!

Beethoven nu a avut aceeași inspirație melodică precum contemporanul său mai tânăr Mozart. Își concepea temele cu trudă, rezultatul fiind în cele mai multe cazuri game, arpegii ori formule repetate.

Simfonia Eroica, partea I.

Simfonia Eroica, partea I.

Tema - la violoncele și contrabași - este un arpegiu!

Sunt desigur și multe excepții – teme de mare inspirație... 

Concertul pentru vioară, partea a II-a

Concertul nr. 3 pentru pian, partea a II-a

Urmăriți melodica celor 12 Contradansuri - muzică de divertisment compusă de Beethoven. 

Ritmica beethoveniană

Compensează din plin, prin diversitate și fantezie, lipsa imaginației melodice. Lui Beethoven i se datorează ridicarea ritmului la rang egal cu melodica. Putem vorbi la el de impunerea definitivă a temei ritmice.

Simfonia nr. 7. Partea I are la bază formula ritmică punctată.

Simfonia nr. 7. Tema părții a II-a se conturează pe formula ritmică 2-1-1-2-2 (1=optime, 2=pătrime).

Simfonia nr. 7. Partea a III-a se așează pe un ritm sacadat, obsesiv.

Simfonia nr. 7. Finalul are și el o formulă ritmică obsesivă - cu contratimp.

În concluzie, în ritmica beethoveniană întâlnim:

În finalul Simfoniei Eroica, tema în ritm binar (oboi, vioara I) se suprapune pe acompaniament ternar (clarinet)

Simfonia nr. 3, p. IV 

Simfonia nr. 3, p. IV (integrală)

În finalul Simfoniei Eroica (nr. 3) pot fi subliniate mai multe componente de limbaj interesante: un joc de nuanțe (dinamică), un joc de sunete și pauze care demonstrează atenția acordată de compozitor duratei/ritmului; alternanțe pizzicato-arco (efecte timbrale). Un scurt fugato (scriitură polifonică imitativă), simfonism; schimbări de tempo (agogică variabilă) etc.

Dinamica

Beethoven utilizează nuanțele tot mai minuțios, mai apropiat de concepția romantică – cultivarea contrastului. Treceri bruște de la piano la forte și invers. Dar și frecvente creșteri și descreșteri de intensitate în intervale scurte de discurs muzical, notate tot mai precis în partitură.

În Cvartetul op. 132 (partea I, manuscris), compozitorul trece de la ff brusc la piano - sistemul 2.

Timbrele 

Abordarea timbrelor la Beethoven este extrem de interesantă și personală, între altele, și din cauza infirmității de care a suferit și care l-a împiedicat, după instalarea definitivă a bolii, să-și dezvolte fantezia culorilor timbrale. Este una din cauzele pentru care în ultima parte a creației s-a îndreptat către cvartetul de coarde și sonata pentru pian.

Până să piardă însă contactul cu realitatea sonoră, Beethoven a avut timp destul pentru a „renova” scriitura pentru orchestră - o orchestră mai amplă decât au conceput-o muzicienii Școlii de la Mannheim, Haydn sau Mozart.

În cazul lui Beethoven este evidentă amplificarea numerică și timbrală – 3 flaute și flaut piccolo, prezența constantă a 2 oboi și 2 clarinete, apariția a 3 fagoți (DEX recomandă pluralul „fagoturi”!) și contrafagot, 4 corni, 3 tromboni, percuție.

Armonia 

Beethoven continuă să compună tonal. Tonalitatea beethoveniană are însă atribute noi, anunțând tonalitatea lărgită din Romantism, dar și atonalismul secolului 20.

imperial II-III.pdf

În Concertul nr. 5 pentru pian (Imperialul), trecerea de la partea II la partea III se face fără pauză. Partea II este în si major, partea III revine la mi bemol major. Aparent, între cele două centre tonale nu există relație apropiată; de fapt, compozitorul a înlocuit tonalitatea reală, do bemol major - înrudită cu mi bemol major, dar mai dificil de citit - cu enarmonica si major: în finalul părții II, fagotul, apoi cornii intonează pedală pe si [dob] - sib... - mib:

Formele muzicale

Beethoven tinde către monumental în muzică. De aceea, formele abordate de el sunt rareori pur clasice. Din ce în ce mai mult el combină două sau mai multe forme într-o sinteză originală.

Ex: În cele 32 de Sonate pentru pian apar următoarele forme muzicale:

Plurimelodia / Sintaxele

Simfonia nr. 5 op. 67 (1804-1808) 


Beethoven este recunoscut drept părintele simfonismului. Fără să renunțe la tipurile tradiționale – monodia acompaniată, polifonia, omofonia – el a fost prin temperament un constructor, un arhitect înclinat către folosirea „blocurilor sonore”, a planurilor complexe, a discursului dens, masiv. El concepea dramaturgii sonore, în care grupuri de voci aparent independente se împleteau, se intersectau parcă într-un joc scenic. Iată un celebru fugatto beethovenian, din partea a III-a a Simfoniei nr. 5 - 1'38:

Cvartetul nr. 13 op. 130 (1825)


Urmăriți/ascultați Cvartetul op. 130 și faceți comentarii privind:

melodica, sintaxele (plurimelodia), agogica, dinamica, timbrele

Curs 15. Ludwig van Beethoven (1770-1827)