Curs 15. Beethoven, 1770-1827

Concertele: 7

Beethoven a compus un număr limitat de lucrări concertante:

• 5 concerte pentru pian

• 1 concert pentru vioară

• 1 concert pentru pian, vioară, violoncel și orchestră („Triplul”)

• Fantezia pentru pian, cor și orchestră op. 80

În genul concertant, compozitorul nu-l egalează pe Mozart nici cantitativ, nici calitativ.

Totuși, Beethoven are un merit decisiv în evoluția ulterioară a concertului solistic: simfonizează genul. Cele mai semnificative exemple în această direcție le reprezintă Concer­tele 4 și 5 pentru pian. Pianul însuși este tratat de Beethoven ca un instrument simfo­nic, care în concert intră într-un dialog complex cu orchestra – la rândul ei „instru­ment” simfonic. De aici, un adevărat „teatru” sonor, cu personaje și planuri de acțiune multiple. Aici apare marea dificultate în interpretarea concertelor beethoveni­ene, dificultate adresată în egală măsură solistului și dirijorului. Și unul și celălalt trebuie mai întâi să accepte principiul impus de autor: solistul este partener al orchestrei și nu dictator al acesteia. Apoi, ambii trebuie să se pună de acord asupra momentelor în care unul sau altul devine pe rând personajul principal ori secundar.

Beethoven nu este preocupat de virtuozitate cu orice preț (aceasta ne-însemnând că partiturile sale solistice sunt facile, dimpotrivă !) ci de acoperirea unui discurs dramatic complex și de exprimarea unei sensibilități comparabile cu cea romantică.

Cu excepția Fanteziei, concertele sale păstrează totuși structura clasică – trei părți, contra­stante agogic și tonal, având formele tradiționale. Elementul de noutate îl reprezintă conținutul pe care muzicianul îl „toarnă” în acest cadrul clasic: simfonizarea despre care pomeneam mai sus.