Astăzi (27 august 2020), cuvintele se leagă cu dificultate! De aceea mă-ntorc în timp, acum aproape șaptesprezece ani, la aniversarea 50 a muzicianului Cristian Misievici.

E greu să scrii despre contemporani – sunt prea aproape. E foarte greu să scrii despre personalități contemporane – sunt prea aproape și prea impozante. E și mai greu să scrii despre aproapele tău, atunci când el este o personalitate. Dar cel mai greu e să scrii atunci când el îți este cel mai aproape posibil în timp, în suflet. Atât de aproape, încât, oricine, oricât, oricâți v-ar despărți, căile de comunicare mute și nevăzute rămân veșnic aceleași, în ciuda  anilor ce se-adună, dincolo de vorbe, în pofida plecării în Văile plângerii[1]...

Cristian Misievici s-a născut la 11 noiembrie 1953, la Iași, într-o familie „rotundă”, cu   preocupări și talente multiple: părinții ingineri în construcții – mama cu calități de pictor și   desenator, tatăl povestitor neîntrecut, cu un irezistibil simț al umorului, talentat scriitor și poet[2], interpret ocazional la muzicuță – amândoi mari iubitori de muzică bună, de toate genurile. Bunicul, Ioan Cristescu, fost avocat în baroul ieșean, personaj impozant, cu un nas caricatural și personalitate puternică, violonist amator în orchestrele de cinematograf dintre cele două războaie. Bunica, Ortansa Cristescu, aparent o „casnică” aflată în umbra bărbatului, având totodată ținuta elegantă de adevărată doamnă a anilor ’30, de fapt și ea o mucalită, cu o nedezmințită poftă de viață, foarte sensibilă față de nepoți. În fine, până la 12 ani, o  străbunică, Magdalena Ionescu-Bazgan, coborâtă  parcă  din  paginile lui Ionel Teodoreanu, cu război de țesut, furcă, fus și lână toarsă în casă, magiunul, dulcețurile, colivele, plăcintele și câte și mai câte... O familie cu rădăcini românești (o îndepărtată înrudire cu Constantin  Tănase,  prin  bunica  dinspre  tată), dar și un  „strop” de sânge grecesc (pe linia maternă) și mai mult polonez (pe cea paternă). 

Dar mai mult decât orice înrudiri și „erudiri” (iertat fie-mi abuzul lingvistic!), o familie „coagulată”, în care copiii și nepoții reprezentau rațiunea de a fi, punctul de plecare și de întoarcere pentru orice acțiune sau hotărâre importantă. Așa se explică educația „cu  de  toate”, supravegheată îndeaproape de părinți și din planul doi, de bunici. Lecturi multe și de  toate genurile, alimentate din biblioteca familiei, de peste șapte mii de volume. Vacanțe la  mare și la munte, fără confort excesiv (ba chiar cu confort minim), pe cărări cât mai neumblate, fără a fi ocolită, chiar căutându-se oboseala  trupului, dar modelarea minții și sufletului. Mult timp petrecut cu bunicul în împrejurimile  Iașului, în grădina de-acasă (vara) ori în casă (iarna), cu nesfârșite discuții despre natură, istorie, literatură, arte, matematici, științe și nu în ultimul rând, muzică. Cu mici „spectacole” de teatru (scurt) Capra cu trei iezi,  Ursul păcălit de vulpe, în care nepoții erau personajele „bune”, iar bunicul... restul! Sau „spectacole” de operă Bărbierul din Sevilla, cu balcon, serenadă și restul recuzitei, în care nepoții erau Contele și Rozina, iar bunicul – restul personajelor, regizorul și... orchestra! Iar ocazional, la Crăciun, Sf. Ioan, la zilele aniversare ori pur și simplu duminica seara, în familie, mici serate muzicale, cu program de sală, stal pentru „public” și repertoriu de atracție, pregătit din timp, cu duete și piese solo la vioară, iar în final, la muzicuță; totul răsplătit cu aplauze din belșug și „bufet”.

Au venit apoi anii de școală, primii patru împărțiți între Liceul Costache Negruzzi și Liceul de  Muzică, apoi încă opt la Muzică, cu ore de studiu la vioară, teorie, teme, duminicile la lecții suplimentare de vioară. Dar și spectacole la Operă, concerte la Filarmonică, filme, abonament la cinematecă, toate comentate copios în familie, cu păreri și controverse, cu argumente pro și contra, cu polemici. Și peste toate, iarna săniuș, chiar și călare pe cutia viorii (!), patinaj, vara cu trotineta, cu ping-pong, cu mingea, tenis, mic dejun în copacii din curte, de-a v-ați-ascunselea, prinsa, maroko, șah ș.c.l.

Toate astea au modelat și au dat contur unei personalități dintre cele mai speciale: încercări   (reușite) în poezie și proză scurtă; tentative (abandonate „în fașă”, dar nu lipsite de personalitate) în caricatură și acuarelă; o irezistibilă și imposibil de stăpânit atracție pentru  mecanica auto, care a avut ca efect abonamente la reviste de specialitate, studiul a tot felul   de motoare, visuri de a intra în posesia unei nesfârșite galerii de automobile, o invenție chiar în domeniul motorului auto, primită cu real interes de specialiști, dar moartă și ea „în fașă” din lipsă de mijloace în realizarea unui prototip.

Cristian a manifestat foarte curând capacități sportive, o carismă imposibil de ignorat. Spirit de lider. Bătrân și copil, filozof și naiv, dur și blând, neglijent și pedant și multe asemenea contraste, toate în aceeași întrupare! Și peste toate, un spirit rar, ales, un suflet de o mare bunătate, un talent muzical de netăgăduit, poate prea puțin etalat. 

**********************

[1] Lucrarea „Văile plângerii” pentru șase grupe de percuție și orgă a fost compusă de Cristian Misievici în anul 1997, la Cluj, fiind inspirată de basmul – singular și straniu – Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. 

[2] v. Theofil Misievici, Viața era singura mea avere. Amintiri de pe Frontul de Est, Editura Vasiliana ’98, Iași 2009