Curs 04. Muzica în Evul Mediu

Realitatea istorică a înregistrat totuși o evoluție – e drept, mai lentă decât în Apus – dar inevitabilă și firească.

Iată marile perioade ale acestei evo­lu­ții:

1. Perioada comună Bizanțului și Ro­mei, altfel spus, a întregii creștină­tăți – sec. 1-6

2. Perioada bizantină – sec. 6, pâ­nă la căderea Constanti­no­po­­lu­lui, în 1453. Apogeul culturii bizantine are loc în timpul împăratului Iustinian (527-565)

3. Perioada post‑bizantină – 1453‑1814

4. Perioada modernă sau hrisan­tică – de la 1814 (Reforma lui Hrisant) până astăzi [1].

Întrucât muzica bizantină a avut și are încă o foar­te interesantă și precisă notație – notația neuma­ti­că [2] – care a evoluat și ea de-a lungul veacurilor, prof. Gh. Ciobanu prezintă o

periodizare distinctă pen­tru semiotica / notația muzicală bizantină:

1. perioada notației ekfonetice – până în sec. 9

2. perioada paleo-bizantină – sec. 9-12

3. perioada medio-bizantină – sec. 12-15

4. perioada neo-bizantină – sec. 15 - încep. sec. 19

5. perioada hrisantică – 1814 - prezent [3]

Izvoarele muzicii bizantine

• muzica sinagogală a vechilor evrei – mediu în care s-a născut creștinismul

• muzica greacă – mediu care a dus la răspândirea creștinismului în Europa. Cultura greacă a fost, de altfel, baza culturii bizantine.

• muzica laică sau de cult (păgân) a popoarelor care au adoptat religia creștină, aflate pe teritoriul sau sub influența Imperiului Bizantin.

Caracteristici

Dincolo de diferențele care au marcat aceste epoci, muzica bizantină și de tradiție bi­zantină [4] și‑a păstrat caracteristicile, unele originare, altele dobândite de-a lungul istoriei:

• organi­zare modală, pe baza unui sistem de 8 moduri (ehuri sau glasuri), teoretizate de Ioan Damaskinul (sec. 8) în lucrarea teoretică Octoih

• desfășurare mono­di­că, dependentă și subordonată textului; singura formă de cântare simultană este cântarea cu ison (pedală).

• inter­pre­ta­re vocală, în 3 stiluri (denumite tacturi): irmologic [5], stihiraric [6], papadic [7]

• notație – cu sistem de semne numite neume ce reprezintă intervalul sonor. Semnele ritmice sunt foarte puține deoarece ritmul este, mai mult decât melodia, subordonat textului.

Lăcașurile creștine ale Europei Orien­tale au de asemenea origini arhitectonice co­mune cu cele occi­den­tale. Un reper în acest sens îl constituie Catedrala Sfânta Sofia de la Constantinopol.