Curs 36. Oratoriul

Definire:

Lucrare muzicală de mari proporții (peste 60 min.), cu caracter dramatic, pentru voci și instrumente, divizată în mai multe părți, fără desfășurare scenică.

Etimologie:

oratorio (it.) = elocvență, amvon

„Termenul provine de la tipul de servicii muzicale ținute în biserica Oratoriei San Filippo al Neri din Roma (Confederazione dell'Oratorio di San Filippo Neri ) în a doua jumătate a În secolul al XVI-lea”.

Oxford English Dictionary, Wikipedia

Origini

„Oratoriul a fost creat de clericul italian Filippo Neri*, fiind caracteristic ambianței spirituale re­ nascentiste din sec. al XVI-lea, din Italia. Genul nu avea o structură rigidă, dimpotrivă, era flexibil. Năs­cut în cadrul întâlnirilor religioase conduse de Neri, în locuința sa de la San Girolamo, în 1552, ca un ansamblu de lecturi şi conversații spirituale, într-un grup restrâns de prieteni, oratoriul a devenit în scurt timp tot mai cunoscut. Numărul participanților a crescut treptat, fă­când necesară desfășurarea într-un spațiu mai larg.

Reu­niunile s-au mutat astfel mai întâi într-un hambar aflat deasupra aceleiași biserici San Girolamo, apoi într-o încăpere din apropiere, în continuare în bise­rica San Giovanni de pe malul Tibrului şi în final la Vailicella, atrăgând o lume pestriță, compusă din no­bili de la curte, dar şi din mulți oameni de rând şi meșteșugari.

Oratoriul începea cu citirea unor cărți sfinte şi a vieții unor sfinți; apoi aveau loc predicile. Urmau cântări de slavă, trecând treptat de la monodia simplă la discur­sul polifonic.

Oratoriul ca gen muzical nu se năs­cuse încă. Evenimentul va avea loc în jurul anului 1600, odată cu opera. Dar rădăcinile sale se află fără îndoială în acele întâlniri spirituale organizate şi conduse de Filippo Neri, în jurul anului 1552.

*Filippo Neri (1515-1595) cleric italian, născut la Florența şi mort la Roma, sanctificat de Biserica Catolică în anul 1622. Moaștele sale au fost aduse în biserica Santa Maria della Vallicella din Roma şi apoi răspândite în numeroase lăcașuri creștine din Italia şi din afara ei.

Bibliografie:

  • C. Chelaru, Cui i-e frică de Istoria muzicii, vol. 2, ediția a doua, pp. 33-35

  • Dicționar de termeni muzicali, Ed. Enc. Buc. 2010

  • G. Denizeau, Să înțelegem și să identificăm genurile muzicale, Ed. Meridiane, Buc. 2000, pp. 81-82

  • http://users.libero.it/luigi.scrosoppi/santi/ filippo.htm

  • compozitori și lucrări reprezentative

Structura

1. Libretul

Tema – cel mai adesea este religioasă

Subiectul – poate proveni din Vechiul sau din Noul Tes­tament, poate înfățișa întâmplări din viața lui Iisus, a Mariei, a altor sfinți (Händel: Israel în Egipt, Samson, Judas Maccabhaeus), poate evoca per­sonaje biblice (Händel: Messiah, Saul) sau sărbă­tori creștine (Bach: Weihnachts Oratorium – Orato­riul de Crăciun).

Personajele – de obicei există: un povestitor (solist – Evanghelistul); un comentator (corul, personaj colec­tiv, asemenea corului din teatrul antic grecesc; co­rul poate apărea şi multiplicat, în grupuri corale) şi personajele propriu-zise (în Matthäuspassion, persona­jele sunt: Iisus, Iuda, Pilat, Petru, soția lui Pilat, două slujnice).

2. Componentele muzicale

  • uvertura

  • componente solistice - arii, recitative, arioso

  • componente de grup

    • duet, terțet...

    • coruri

Curs 36. Oratoriul