Curs 30. Concertul
Capitolul 2
Concertul clasic, a doua jumătate a sec. 18
Gen instrumental în care stilul concertant se combină cu sonata clasică: 3 părți
partea I –
tempo mișcat,
formă de sonată clasică;
expoziția apare de 2 ori (orchestrală, solistică);
înainte de coda este înserată cadența solistică de virtuozitate;
partea II –
tonalitate apropiată,
tempo lent,
formă diversă (tripartită, temă cu variațiuni, sonată etc.);
apare de asemenea o scurtă cadență solistică;
partea III –
tempo mișcat,
tonalitate de bază,
formă de rondo (sau temă cu variațiuni, rondo-sonată etc.);
poate apărea o scurtă cadență solistică.
Privire comparativă
Concertul solistic baroc
Concertul solistic clasic
Unitate tonală între părți (există și excepții!)
Partea II în tonalitate apropiată
Ansamblul (ripieni) este constituit cel mai adesea din coarde
Orchestra include coarde, suflători, chiar percuție
Dialogul solist-ansamblu este echilibrat, pornind de la principiul responsorial
Solistul este favorizat prin sublinierea virtuozității, inclusiv în secțiunile de cadență
Părțile au formele specifice Barocului - bipartită monotematică, tripartită sau rondo
Părțile au forme specifice Clasicismului - sonată bitematică, temă cu variațiuni, rondo, lied tripartit
Nu cuprinde cadența solistică de virtuozitate
Fiecare parte cuprinde, înainte de final, cadența solistică de virtuozitate (secțiune solistică improvizatorică cu prelucrare tematică); în partea I, Cadența este cea mai amplă.
Tipuri și reprezentanți
Cadența solistică de virtuozitate
= „secțiune a formei în cadrul unui concert instrumental, cu caracter de virtuozitate și structură liberă, rezervată solistului. (…) ea constă din prelucrarea materialului tematic al mișcării sau a unei teme proprii.” Ea constă în oprirea orchestrei pe acordul de dominantă, intervenția solistului cu un discurs dificil tehnic și o creștere gradată a tensiunii expresive și rezolvarea pe acordul tonicii odată cu intervenția finală a ansamblului (tutti). Clasicii – Haydn și Mozart – nu notau cadența în partitură. Primul care o face va fi Beethoven.
Dicționar de termeni muzicali, Ed. Enciclop. Buc. 2010, p. 89Tipuri de concerte în Clasicism:
concertul solistic
sinfonia concertante = gen concertant cu grup de soliști, care înlocuiește concerto grosso baroc.Primește trăsăturile concertului clasic.
aria de concert =
piesă solistică vocală sau instrumentală, apărută în sec. 16 și devenită tot mai diversificată în secolele următoare. Sintaxa specifică este monodia acompaniată. Ex, Bach, Aria pe coarda sol, din Suita nr. 3 pentru orchestră BWV 1068.
Pe parcursul sec. 18, aria apare: în operă, genuri vocal-instrumentale religioase (oratoriu, cantată, missa etc.), gen independent (aria de concert).
În Clasicismul vienez, aria poate fi considerată un gen concertant, datorită dialogului solist–ansamblu și caracterului de virtuozitate conferit solistului.
Desigur, nu sunt incluse aici ariile solo din suitele baroce – ex. ariile mozartiene din opere sau din misse.
Haydn
nu a compus mult în genul concertant, dar câteva lucrări au intrat în repertoriul concertistic permanent, până în zilele noastre, între care cele 2 dedicate violoncelului și Concertul pentru trompetă.
Mozart
rămâne „regele neîncoronat” al concertului clasic.
El compune toate tipurile de concerte din vremea sa, pentru cea mai mare varietate de instrumente soliste, cu excepția violoncelului.
Chiar și în privința vocii cântate, Mozart aplică principiile concertante în arii de operă, în misse și în ariile independente (de concert).
Reprezentativ în acest sens rămâne Motetul Exsultate jubilate, care, în pofida genului menționat de compozitor, este de fapt un concert pentru soprană și orchestră.
Mozart
Concertul nr. 1 pentru flaut, KV 313, 1778, p. I
Allegro maestoso
Adagio ma non troppo
Rondo: Tempo di Menuetto
Mozart
Sinfonia concertanta pentru flaut, oboi, corn, fagot și orchestră KV 297b, 1778
Allegro
Adagio
Andante con variazioni
Mozart, Concertul nr. 19 pentru pian și orchestră în fa major, KV 459, 1784
Allegro
Allegretto
Allegro assai
Mozart
Concertul nr. 4 pentru corn și orchestră, KV 495, 1786
Allegro moderato
Romance (Andante cantabile)
Rondo (Allegro vivace)
Mozart a fost și un maestru al vocii în postură concertantă - nu numai ariile din operele sale sunt adevărate „concerte” pentru voce și orchestră, în care glasul este tratat instrumental, dar compozitorul a creat și arii de concert - lucrări vocal-instrumentale independente de genul operei sau de cel sacru.
Mozart
Arie de concert pentru soprană, KV 419, 1783
Mozart
Arie-Concert pentru soprană (cu consistente intervenții solistice ale clarinetului)
din opera La clemenza di Tito, 1791
Mozart
Exsultate jubilate, motet pentru soprană și orchestră, KV 165, 1773
Exsultate jubilate – Allegro (fa major)
Fulget amica dies – recitativ secco
Tu virginum corona – Andante (la major)
Alleluja – Molto allegro (fa major)
Beethoven
a compus lucrări concertante în primele 2 perioade de creație, păstrând, în general, contactul cu modelul clasic al genului.
Totodată însă, el a introdus și aici unele noutăți de structură și de expresie, care motivează plasarea compozitorului deopotrivă în curentul romantic.
Beethoven
Concertul pentru vioară în re major, 1806 - partea I
Allegro ma non troppo (re major)
Larghetto (sol major)
Rondo. Allegro (re major)
Beethoven
Romanța nr. 1 pentru vioară și orchestră în sol major, 1801
Beethoven
Romanța nr. 2 pentru vioară și orchestră în fa major, 1798