Curs 30. Concertul

Capitolul 3

Curs 30. Concertul

Introducere

Secolul 18 (I)

Sec 18 (II) - concertul clasic

Secolul 19

Secolul 20

Concertul în secolul 19

Covent Garden

Stilul concertant evoluează către diverse tipuri:

concertul clasic,
clasico-romantic,
concertul-poem – părțile se cântă fără întrerupere; concertul-fantezie cu structură și formă liberă; concertul-miniatură
de virtuozitate
simfonizat – raportul dintre solist (soliști) și orchestră se re-echilibrează (așa cum fusese în Baroc), cu deosebirea că orchestra este considerabil amplificată, durata lucrării de asemenea, iar limbajul devine complex, cu accent pe simfonism.
simfonia / suita cu instrument obligat – similar tipului simfonizat, cu accent pe structura simfonică = conlucrare de ansamblu și, după caz, programatism.
cu specific național: cum era de așteptat, și genul concertant a primit trăsături specific naționale odată cu apariția curentului școlilor naționale.
liedul simfonic – adaptează genul vocal-instrumental romantic, de la modul de exprimare schubertian accentuat intim, subtil (voce & pian), la tenta spectaculoasă conferită de orchestră. Prin această adaptare, genul face apel la stilul concertant – principiul dialogului solist-ansamblu.

Beethoven a adus noutăți în genul concertului solistic, prin implicarea mai pronunțată a orchestrei - amplificată numeric față de cea clasică tradițională -, prin intervenții importante ale altor instrumente în discursul muzical, alături de solist. Diversitatea tonală, dinamică și chiar agogică crește de asemenea în concertul beethovenian.

Beethoven

Triplul concert, partea II, 1803

Beethoven

Concertul nr. 5 pentru pian și orchestră în mi bemol major „Imperialul”, 1811?

Concomitent cu Beethoven, în prima jumătate a sec. 19, datorită perfecționării construcției instrumentelor și a tehnicii interpretative,

Paganini - în domeniul viorii -,

Chopin și Liszt - în cel al pianului -

vor marca etapa de vârf a virtuozității instrumentale. Aceasta va fi continuată și de alți compozitori, între care francezul Camille Saint- Saëns.

Niccolo Paganini

Concertul nr. 2 pentru vioară „La Campanella”, 1826

Franz Liszt

Concertul nr. 2 pentru pian, 1840

Frédéric Chopin

Concertul nr. 2 pentru pian, 1830

Camille Saint-Saëns

Concertul nr. 2 pentru pian, 1868

C.M. von Weber continuă tradiția concertului pentru instrumente de suflat creată de Mozart, prin lucrări importante în repertoriul clarinetului.

Iar Berlioz adaptează stilul concertant la genul de simfonie programatică într-o capodoperă: Simfonia cu violă Harold în Italia, inspirată de poemul Lordului Byron. Tot Berlioz compune ciclul de lieduri simfonice pentru soprană Les nuits d’été (Nopți de vară), în care se întâlnesc genul concertant cu liedul romantic.

Hector Berlioz

„Les nuits d’été”, 6 lieduri pentru soprană, 1856

Hector Berlioz

Simfonia cu violă „Harold în Italia”, fragment, 1834

(informații în Cursul 10 - tabelul Simfonia. Drum istoric)

Carl Maria von Weber

Concertul nr. 2 pentru clarinet în mi b major, op. 74, 1811

O orientare în mod ilustru reprezentată de-a lungul întregului veac 19, în stilul concertant este cea tradițional-clasică - la începutul sec., continuată cu cea neoclasică în a doua jumătate. Reperele acestei direcții sunt Mendelssohn și Brahms. Brahms este și cel care a continuat direcția lui Beethoven și Liszt în „simfonizarea” concertului.

Felix Mendelssohn

Concertul pentru vioară în mi minor, 1844

Johannes Brahms

Concertul pentru vioară în re major, 1878

Johannes Brahms

Concertul nr. 2 pentru pian, fragmente, 1881

Johannes Brahms

Dublul concert pentru vioară și violoncel, fragment, 1887

În secolul Romantismului era firesc ca și concertul să primească conținut și expresie romantică. Pagini de mare inspirație în această categorie sunt Concertele pentru pian de Schumann și de Grieg.