Vârful Sermetieş, cel mai atractiv din Munţii Lăpuşului

Dumitru Iştvan (Baia Mare) 

Munţii Lăpuşului au suprafaţă redusă, fiind situaţi între Munţii Gutâi (la vest) şi Ţibleş (la est ). Au cinci vârfuri care depăşesc 1300 metri altitudine; Văratec, 1357 metri, este cel mai înalt. Cel mai mic, Sermetieş, 1306 m, este singurul neaflat pe creasta principală, singurul fără gol subalpin, sălbatic, cel mai atractiv din masiv.

Creasta îngustă şi stâncoasă a Muntelui Sermetieş, lungă de 1 km, este delimitată la nord şi sud de pereţi spectaculoşi care par să facă inaccesibil urcuşul spre piscul lui. De la distanţă, de pe drumul (Cavnic -) Pasul Neteda - Budeşti, vârful apare ca o mogâldeaţă, cupolă împădurită cu conifere, fără nimic special care să ne atragă. Numele său are rezonanţă stranie, fiind neschimbat de la primele menţiuni, din secolul al XIV-lea, când era un punct de hotar între domeniul lui Bogdan de Cuhea de pe Valea Izei şi cel de pe Valea Mara, al Giuleştenilor.

Deşi este situat înspre Depresiunea Maramureşului, cel mai facil acces spre Sermetieş este dinspre sud, din Ţara Lăpuşului, de la Băiuţ. (Putem veni aici cu autobuzul de la Baia Mare, după 75 km, trecând prin Tg. Lăpuş; sau facem, tot din Baia Mare, cam 62 km, cu autoturismul, pe drumul asfaltat spre Baia Sprie - Cavnic - Pasul Rotunda - Strâmbu Băiuţ.) Dinspre Depresiunea Maramureşului, putem porni din localitatea Budeşti, aflată la 29 km de Sighetu Marmaţiei şi la 8 km de Ocna Şugatag. 

Vom descrie o traversare a Munţilor Lăpuş, de la sud (Băiuţ) la nord-vest (Budeşti). Din centrul localităţii Băiuţ pornim spre mina Văratec, pe drumul auto spre amonte. Lăsăm la stânga V. Conciului, apoi la dreapta tunelul minier care duce la Poiana Botiza, localitate dinspre est.

După ce lăsăm în stânga drumul forestier de pe Izvorul Alb continuăm pe Valea Văratecului, spre obârşie. După serpentine, ajungem la construcţiile minei Văratec (975 m), după 2½ ore de mers (posibilităţi de autostop). Ocolim spre dreapta clădirile, pe drumul auto care traversează creasta principală a Munţilor Lăpuş, prin şaua dintre Vârfurile Văratec (1357 m) şi Secu (1311 m) şi după 5 minute o luăm la stânga, pe drumul forestier care urcă în versant prin pădurea de conifere pigmentată de exemplare seculare, impunătoare. Drumul acesta ajunge pe halda unei galerii abandonate, unde coteşte la dreapta, trece pe sub funicularul care asigură aprovizionarea cu alimente şi materiale a releului TV Văratec şi urcă în continuare, accentuat.

După aproximativ 3 ore de mers ajungem la o bifurcaţie unde drumul auto se orizontalizează şi în continuare pare abandonat. De aici se desprinde, spre stânga, un drum de tractor pe care ne înscriem în urcuş iniţial lejer, până într-o poiană cu resturile unei împrejmuiri de stână. Aici cotim la stânga şi o luăm ceva mai încolo la dreapta, în urcuş accentuat, prin dreapta piciorului. După încă 10-15 minute ieşim în Poiana Văratec.

Ocolim un vârf prin stânga, apoi altul prin dreapta. Trecem de o troiţă ridicată de lucrătorii de la releul TV în memoria colegilor decedaţi în anul 1978, când s-a ridicat turnul metalic TV pe cel mai înalt vârf al Munţilor Lăpuş.

Urcând prin Poiana Văratecului nu vom uita să facem mici opriri pentru admirarea împrejurimilor. Spre sud se vede Vf. Şatra (1041 m). Apar vârfurile Munţilor Ţibleş. Din Munţii Rodnei vedem Pietrosul şi Rebra.

Ceva mai sus, spre stânga, se desprinde poteca de acces la releu, cu balustradă peste un pârâu. Ajungem la împrejmuirea de sârmă ghimpată a releului (acces restrictiv, câini) după 4 ore de mers din Băiuţ. Ocolim împrejmuirea prin dreapta, până în capătul opus, unde prindem o potecă firavă de creastă ce coboară uşor prin pădurea de conifere.

Treptat, poteca părăseşte creasta principală, înscriindu-se pe un picior secundar, spre stânga. Trecem de o mică şa, ajungem apoi în alta (unde din dreapta vine un drum de căruţă pe care vom continua traseul după ce vom admira Piatra Văratecului) şi, în urcuş uşor, ajungem pe Vf. Pietrii Văratecului, perete stâncos din roci silicifiate (la fel ca Sermetieşul), lung de vreo 400 m, cu denivelare de 30-50 m. Din punctul cel mai înalt al stâncii avem perspectivă spre V. Lăpuşului (Băiuţ), Măgura Leordei, Şatra, Depresiunea Lăpuş, Culmea Breaza, Munţii Preluca.

Revenim în şaua puţin pronunţată dinaintea stâncii; de aici coborâm la stânga, pe drumul de căruţă slab conturat, până ce ajungem într-un drum de căruţă transversal, pe care urcăm uşor spre dreapta până sosim pe culmea principală a masivului (însemnată cu H roşu, marcaj silvic pentru delimitarea ocoalelor).

Traversând culmea, observăm spre stânga făgaşul unui drum de căruţă abandonat, pe care coborâm prin pădurea rărită de furtuni. După 10 minute de coborâre (30-40 minute din Vf. Văratec) ajungem la un drum de căruţă transversal, circulat. Spre dreapta, după câteva minute, putem sosi în poiana care cantonează turbăria şi Tăul Văratecului. În continuare, drumul traversează un picior, pe la sud de Piatra Ţâncului, pentru ca prin Preluca Vrăjilor să coboare în V. Fundoaia, la cariera Şipote, de unde ar mai fi vreo 8 km de drum forestier până în centrul localităţii Botiza.

Dar traseul nostru spre Sermetieş urmează drumul spre stânga, coborând şi urcând uşor, având în stânga peretele stâncos, parţial mascat de vegetaţie al Pietrii Corbului. Un scurt coborâş ne duce într-o mică şa. Urmează o zonă cu denivelări reduse şi, în dreptul Vf. Trei Hotare (aici se întâlnesc teritoriile localităţilor Băiuţ, Botiza şi Budeşti), denumit şi Roşia, drumul se înscrie prin dreapta crestei, iese în defrişarea de la obârşia V. Fundoaia (unul din rarele puncte mai apropiate din care se poate fotografia Sermetieşul) şi, traversând uşoare denivelări, ajungem în dreptul unei ramificaţii importante (1½ ore din Vf. Văratec, 5½-6 ore din Băiuţ).

Urmăm drumul mai slab conturat, spre stânga, ajungând după câteva zeci de metri pe un platou uşor mlăştinit, în şaua largă de la sud de Vf. Sermetieş, unde drumurile se despart cvasiradiar. Ne înscriem spre sud (dreapta), traversând o zonă cu luminişuri şi drumuri pe care s-au tras lemne. Apoi panta începe să crească, brădetul devine mai tânăr şi prin cetină distingem stâncile din Sermetieş sud.

Fără potecă, urmăm marcajul silvic de creastă, până ce în dreapta dăm de o acumulare de blocuri de stâncă, unele de mai mulţi metri cubi (dacă avem curiozitatea de a ne abate printre ele vom găsi mici grote, coridoare ce leagă spaţii mai largi, un relief caracterizat de larga dezvoltare a unor licheni galbeni ca lămâia). Urcăm în continuare şi ceva mai sus ajungem la baza stâncilor, pe o potecuţă destul de vagă.

Urcăm iarăşi, lăsând stâncile în dreapta, până în dreptul unui jgheab ierbos, pe care ne angajăm în ascensiune. Ajungem pe un umăr secundar, deasupra stâncilor din Sermetieş sud, în dreptul unui mic pinten stâncos, cu vedere largă spre Prislop, Gutin, obârşia Cosăului.

Urmează o porţiune mai delicată a traseului. Avem de abordat un alt urcuş, la prima vedere inaccesibil, versanţii părând la fel. Avansăm cu atenţie spre stânga, câteva zeci de metri, prin brădet, până la baza unui perete de stâncă unde în dreapta sesizăm un tunel şi o grotă (traseu fără continuare, dar pe care putem să avansăm puţin pentru că este destul de spectaculos şi ne permite să „luăm” mai bine pulsul reliefului ruiniform).

Din dreptul grotei continuarea este pe potecuţa de pe brâna în stâncă, prin stânga crestei. După un cot urcăm la dreapta, pe o fisură din perete, vreo 4 metri până la creastă. Apoi urmăm poteca, discontinuă în general, în lungul crestei, dar şi traversând spre stânga, printr-o strungă stâncoasă îngustă, apoi prin dreapta crestei, prin dreapta unui mic perete.

După 30 minute de urcuş din ce în mai special din Şaua Sermetieş sud ajungem în mica poiană de pe Sermetieş (1306 m), mărginită de stânci izolate. Dacă avem norocul unei zile cu claritate ne desfătăm admirând vârfuri din Munţii Maramureşului (Pop Ivan, Farcău, Mihailec, Pietrosul Bardăului, Greben, Toroioaga, Cearcănul), Rodnei (Pietrosul) şi Ţibleş (Arcer, Hudin). Spre stânga, departe pe Tisa, se distinge localitatea Sighetu Marmaţiei. Aproape de noi, Depresiunea Maramureşului.

Sermetieşul, anonim de la distanţă, este rezervor de satisfacţii când ajungi pe el, cadou pentru cine se încumetă să caute frumosul acolo unde nu e bănuit, nestemată cunoscută doar de extrem de puţini avizaţi. Din poieniţa de pe vârf vom căuta cu insistenţă potecuţa discontinuă. O luăm uşor spre stânga, coborând printre stânci până într-o mică şa. Spre nord ajungem pe vârful unui perete stâncos, Sermetieş nord, amplu, aerian, de nedepăşit.

Aici a luat sfârşit prima mea tentativă de cunoaştere a Sermetieşului, în 1972, când bucuros că am reuşit să ating vârful m-am întors pe acelaşi traseu, în Şaua Sermetieş sud. Abia în toamna lui 2000 am găsit continuarea traseului care permite coborârea din Sermetieş spre nord.

Pentru aceasta vom reveni în micuţa şa de dinainte de vârful stâncii. Vom coborî de aici spre stânga, nord-est, pe lângă stânci, pe urmă pe o potecă ce coboară o pantă abruptă dar accesibilă, cu vegetaţie. Lăsând mereu în stânga stâncile şi încercând să nu pierdem firul potecuţei, ajungem la baza lor, unde panta se domoleşte şi firul de potecă dispare. Continuăm coborârea pe un fel de picior extrem de estompat, până ce în dreapta distingem dunga drumului de căruţă care încinge Sermetieşul pe la est, din şaua sudică în cea nordică. Ajungând în drum, emoţiile se liniştesc după cele 1-1½ ore trecute din Şaua Sermetieş sud.

Variante de continuare ar fi mai multe. Urmând drumul de căruţă spre dreapta, pe alocuri cu aspect de pârtie de bob, putem ajunge în Şaua Sermetieş sud, apoi pe Vf. Trei Hotare şi de aici parcurgem traseul spre Vf. Văratec, mina Văratec, Băiuţ.

Dacă ne orientăm spre nord, către Depresiunea Maramureşului, urmăm drumul de care spre stânga, până în poiana din Şaua Sermetieş nord. De aici părăsim culmea, luând-o spre stânga, pe drumul ce încinge Sermetieşul pe la vest, până într-o poieniţă pe picior, dincolo de o defrişare mai extinsă (aici vine şi poteca ce coboară din Şaua Sermetieş sud). De aici coborâm la dreapta pe creastă, trecem de o şa cu poiană, apoi coborâm prin stânga crestei, prin Poiana Prelucile Dracului, de unde se deschide vederea spre creasta principală a Munţilor Lăpuş, către golul subalpin de pe Vf. Prislop (1332 m).

Continuăm coborârea prin pădure, pe creastă, apoi la dreapta pe liziera unei poieni şi în final coborâm accentuat prin pădurea de conifere, ajungând în V. Roşia, după 1-1½ ore de mers din Şaua Sermetieş nord, adică vreo 8-9 din Băiuţ. Coborând la dreapta pe drumul auto ajungem în câteva minute la mănăstirea Sf. Împăraţi Constantin şi Elena, ridicată în 1994. De aici mai avem 8 km de coborâre pe drumul auto de pe Râul Mare (Obârşia Cosăului), până în localitatea Budeşti.

La mănăstire există spaţiu pentru cazarea vizitatorilor. Puteţi vedea biserica de lemn şi, lângă casa monahală, o veche casă adusă din Budeşti în anul 2000, cu scopul edificării unui mic muzeu cu caracter etnografic şi spiritual.

Dar poate dorim să revenim la Băiuţ, pe alt traseu decât cel parcurs. Pe drumul de care ce începe de pe marginea hălzii Galeriei Roşia (unde se află cabana pentru vizitatori) se urcă în Şaua Selha, din creasta principală a masivului (1-1½ ore). De acolo coborâm în versantul opus, câteva minute, până la capătul drumului forestier de pe Izvorul Alb. De aici avem de parcurs, comod, cam 2½  ore până la Băiuţ, neuitând să ne oprim la Fântâna Rece (pe stânga drumului), fir de apă glacial care iese de sub grohotişul de roci albe, dure, pe alocuri acoperit de muşchi şi afiniş.

Dar din Şaua Selha putem ajunge şi la Cavnic, urmând traseul de creastă pe la Vârfurile Prislop (1332 m), Pleşca (1322), Făgădăul Pintii (1250), până în Şaua La Cruce (1036 m), în aproximativ 4 ore. De acolo, în 30 minute, coborâm pe drumul asfaltat până la mina Roata, de unde sunt autobuze până în centrul localităţii.

Şi totuşi, cea mai tentantă variantă rămâne cea spre Budeşti, pe drumul auto de pe Râul Mare, pentru că la fel ca şi alte localităţi mai „pitite” ale Maramureşului aceasta conservă un impresionant tezaur de arhitectură tradiţională: vechi case de lemn; o varietate cu totul remarcabilă a gardurilor, cu streaşină sau fără, masive sau savant îmbinate, cu modele şi adausuri modelate cu migală; porţi de lemn tradiţionale, adică sobre şi simple, la care motivele clasice nu sunt sufocate de sculptura greoaie şi excesivă ca la cele recente; biserici de lemn.

De la podul Cupcii din Susani trebuie să urcăm la biserica de lemn edificată în 1760, dar cu uşi provenite de la biserica mai veche, pentru că pe ele apare ca an al „fabricaţiei” 1628. În centrul localităţii se află biserica de lemn Sf. Nicolae din Josani, monument istoric, ridicată în 1643, recent renovată. Aici se păstrează vestita „vestă antisăgeţi” a lui Pintea Viteazul (o cămaşă de zale metalice).

Pe lângă arhitectura bazată pe lemn, suntem în zona unde portul popular tradiţional este purtat cu mândrie nu doar în zilele de sărbătoare. Budeştenii nu se despart niciodată de tradiţionala pălărioară, „import” vest, adică din Oaş, pentru că ea nu este caracteristică Maramureşului. În loc de „istoricele” pungi de plastic de un leu (după cum le-a rămas numele) se poartă straiţe multicolore iar iarna, în locul cismelor de cauciuc sau plastic, debordează frumuseţea obielelor de lână (de la opincile de cauciuc sau piele), încinse savant cu şireturi tot de lână. Dacă Maramureşul este pentru vizitatori un muzeu în aer liber, atunci Budeştiul este unul din motoarele păstrării „miraculoase” a muzeului. (acest articol a fost redactat în anul 2002)  

Donează 30 de lei