REVELIONUL VEVERIŢEI

Veveriţa a făcut mari pregătiri pentru revelion și după ce-a terminat și-a pieptănat coada frumos și-a pornit prin pădure să invite musafiri. Repede se întîlni cu un iepure.

— Sărut mîna, domniţă. Vai, ce coadă frumoasă aveţi!

«Mă lingușește holbatul ăsta, dar nu-l invit, că roade tot» își spuse veveriţa și trecu mai departe fără să-l invite.

Mai ţopăi cîtva timp, sărind prin tufișuri, cînd se auzi strigată de arici.

— Bonjour, fetiţo, unde-ai pornit atît de graţioasă? Am auzit că ai pregătit un revelion, mă inviţi și pe mine?

— Ce încrezut, arici păcătos ce ești! îl repezi veveriţa, șterge-te pe bot.

Merse mai departe și dînd cu ochii de sobol, îl ocoli pe de departe, să n-o simtă, înciudată că-i ieșeau în drum numai vietăţi mărunte. Era zăpadă mare, nu erau cărări făcute și mergea greu tot gîndindu-se la niște musafiri barosani, dar nu întîlnea pe nimeni, cînd deodată zări pe o colină un cerb maiestuos. Făcu cîteva salturi și se opri în faţa cerbului.

— Vă rog să mă scuzaţi, excelenţă, am pregătit un revelion, încă n-am invitat pe nimeni, vă rog să veniţi, că veţi fi oaspetele meu de onoare.

Cerbul însă era invitat cu cerboaica sa în familia unui căprior și scuzîndu-se își văzu de drum.

«Am dat greș, își zise veveriţa, dar nu mă dau bătută.» Porni mai departe și se întîlni cu un șoricel, care de departe o întîmpină bucuros:

— Bine că te întîlnesc, stimată veveriţă, știţi ce bine aţi petrecut anul trecut la revelionul meu, vă rog să poftiţi și anul acesta. Am un paneraș cu alune și cucuruzi de brad, anume strînse pentru mata.

— Nu pot să vin, șoricelule, fiindcă am pregătit și eu un revelion, dar știi, cu invitaţi barosani, te-aș invita și pe tine, dar mă tem să nu te simţi rău. La revedere.

Plecă repede, uitînd cu totul de șoricel, aproape-i era scîrbă de el, cînd deodată se pomeni în faţa ursului, care cine știe cum ieșise din bîrlog.

— Bună ziua, excelenţă, vai ce fericită sînt că vă întîlnesc chiar acum în pragul Anului nou. Ce mai faceţi? Arătaţi minunat, nici nu-mi găsesc cuvintele...

— Ce să fac, mormăi ursul, stau în bîrlogul meu și visez.

— Da, știu, înălţimea voastră, sînteţi fericit că nu trebuie să alergaţi de dimineaţa pînă seara ca noi muritorii de rînd.

Ursul îi întoarse spatele și porni prin pădure, dar veveriţa mai făcu un salt, apoi o temenea adîncă, și zise:

— Iertaţi-mă că îndrăznesc, am pregătit un revelion și aș fi fericită să ne onoraţi cu prezenţa dumneavoastră. Am pere dulci la masă și chiar niște zmeură mi-nu-na-tă! Vă rog să veniţi cu excelenţa sa, ursoaica.

Ursul, auzind de zmeură, a spus:

— Bine, bine, am să vin, veveriţo, deși nu prea obișnuiesc.

Foarte fericită, veveriţa îi mulţumi spunîndu-i că o să-l aștepte în prag. Apoi, ca să cîștige timp, se avîntă în crengile arborilor și sărind ca o sfîrlează nu știa cum să-și arate bucuria că avea un oaspe de soi.

«Dacă aș mai întîlni unul barosan, ar fi minunat», își zise și nu trecu mult timp, cînd dete cu ochii de o lupoaică hămesită.

— Bună ziua, doamnă lupoaică, strigă veveriţa, nu credeam să te întîlnesc pe dumneata, auzi, fă-mi plăcerea să veniţi cu domnul lup la revelionul meu, știi, vine și excelenţa sa ursul cu familia!

După aceste vorbe se lăsă ușurel în zăpadă și făcu un semn de stimă cu coada.

— Am un miel fript la tavă, anume pentru oaspeţi ca dumneata, te rog să nu mă refuzi.

— Vai de mine, cum să refuz o fiinţă încîntătoare, nici vorbă! Am să renunţ la alte invitaţii. Venim cu plăcere.

— Vă aștept, sînt nespus de fericită că-mi faceţi onoarea.

— Se poate? și eu sînt fericită, am să viu și-ţi aduc și un cadou frumos.

Foarte încîntată, veveriţa se avîntă din nou prin crengi, ameţită de bucurie la gîndul cadoului. «Dacă aș mai găsi un barosan ar fi grozav, își spuse veveriţa, nici n-ar mai fi lipsă de alţii. Cu așa musafiri nu se poate lăuda oricine. M-ar invidia și iepurele, și viezurele, iar vulpea ar muri de necaz cu coada ei cu tot.»

Ajunsese însă la marginea pădurii și nu întîlni pe nimeni, dar cînd era să se întoarcă dete cu ochii de un mistreţ. «Am noroc», își spuse ea.

— Să trăiţi! strigă veveriţa, sărind de sus chiar în faţa mistreţului, să trăiţi și la mulţi ani! Sînt fericită că vă întîlnesc.

— De ce ești fericită? întrebă mistreţul. Eu sînt amărît peste măsură, pe îngheţul ăsta e greu să găsești ghindă.

— Tocmai, vreau să vă fac o surpriză. Am pregătit un revelion și m-am gîndit la dumneavoastră încă de azi-vară. Am ghindă și alune și jir din belșug! Vă rog poftiţi împreună cu doamna mistreaţă.

— Aferim! Sîntem la dispoziţia dumitale, gentilă domnișoară! Voi veni împreună cu familia, bineînţeles!

Acum veveriţa, declarîndu-se cu totul mulţumită se avînta pe deasupra pădurii copleșită de bucurie.

O făzăniţă, zburînd graţios aproape de ea, o întrebă:

— Unde te grăbești, drăguţo, stai puţin, vreau să te invit la revelionul meu. Să vii că vine și mierla și sticletele și guguștiucu, vom fi cu toţii și ne vom distra. Avem și niște seminţe, nu cine știe ce, dar dacă vom fi toţi împreună ne vom simţi bine. Ai să vii, nu?

— Dragă, nu pot, răspunse veveriţa, spre mirarea făzăniţei. Am și eu invitaţii mei, dar vin neapărat anul viitor.

Zicînd acestea, veveriţa se avîntă printre crengi pierzîndu-se în desiș.

«Uite dragă, își zise făzăniţa, scuturîndu-și aripile cu necaz, la asta nu mă așteptam.»

În timpul acesta, veveriţa ajunse acasă și se repezi la oglindă. Parcă nu se mai cunoștea, mai ales coada îi crescuse grozav. O fîlfîi de cîteva ori în aer, rîzînd de plăcere. Se întoarse apoi și privi masa aranjată cu toate bunătăţile. Nu i-a fost ușor să facă o masă atît de îmbelșugată, a trebuit să alerge, să se zbată, să împrumute pînă și tacîmuri, dar, pentru astfel de oaspeţi face, își zise veveriţa. Ursul, poate îmi va aduce cadou un colier de perle, deși nu mi-a promis. Lupul, o brăţară, mistreţul un ceas cu cuc, mai știi, poate și un inel, de ce nu? În timp ce se lăsa pradă speranţelor, auzi la fereastră cîntecul coţofenei, care-i anunţa oaspeţii.

«N-ar strica s-o invit și pe ea, se gîndi veveriţa, ea ar duce vestea peste tot.»

— Auzi, dragă coţofană, stai că vreau să te invit la revelionul meu. Cred că îmi faci această plăcere?

— Vai, dar sînt nepregătită, scumpa mea, dac-aș fi știut mai înainte...

— Lasă că ești bine și așa, poftim, mă mai ajuţi puţin fiindcă am oaspeţi pretenţioși, nu-mi văd capul!

Coţofana primi. Își aranjă puţin penele, își lustrui ciocul de marginea oglinzii, apoi repede sosiră invitaţii.

Mai întîi veni mistreţul cu mistreaţa și cu șapte mistreluţi. Își scuturară blănile de chiciură, apoi mistreaţa o îmbrăţișă pe veveriţă, spunînd:

— Dragă, ne-ai făcut o mare surpriză și plăcere, știi, noi ne simţim bine la prieteni, uite, ţi-am adus un cadou, parfumul meu preferat, marca «Mistreţesco». E parfum străin, ultima sticluţă care s-a mai găsit la parfumerie.

— Mulţumesc, mulţumesc, se grăbi veveriţa, înroșindu-se puţin, vai ce fericită sînt!

— Dar, să nu uiţi, draga mea, cînd îl termini să-mi trimiţi sticluţa, fiindcă fac colecţie.

Veveriţa n-a mai putut răspunde, fiindcă se ivi ursul cu ursoaica mormăind.

— Cine sînt ăștia? întrebă văzînd familia numeroasă a mistreţului.

— Cum, nu-i cunoașteţi? Vai, dar este familia Mistreţ, am crezut că sînteţi prieteni.

— Mda! Mda! mormăi ursul nemulţumit și uită cadoul în buzunar.

Apoi intră lupul cu lupoaica.

— Am întîrziat? întrebă lupul, aruncînd o privire spre masă.

— Nu, aţi venit la timp, poftiţi, poftiţi!

Într-un coșuleţ, lupoaica adusese o mînă de alune americane.

— Uite, știam că-ţi plac atît de mult, se adresă veveriţei, e cadoul nostru. Dă-mi voie să te sărut, scumpo. O sărută, însă cînd voiră să se așeze la masă, nu mai erau locuri, astfel că patru mistreluţi au fost mutaţi la o masă improvizată pe loc.

Ursul deschise masa cu o închinare scurtă, dar cu miez. Vorbi așa: «Anul trecut a trecut bine, cum va trece și anul ce vine, tot mai frumos și mai bine! Să bem!»

Mistreţul s-a exprimat pe aceeași coardă, dar mai scurt, fiindcă îl îngînau mistreluţii. «A trecut anul cu toptanul, tot așa să trăim și la anul!... » «și la mulţi ani!» completară în cor mistreluţii.

Lupul spuse că nu se pricepe la toasturi, dar că el știe un proverb: «Oi să fie, că lupi sînt destui!»

Coţofana bătea din palme de fiecare dată, încît nu se mai auzea glasul veveriţei, care spunea: «Admirabil! Admirabil!»

Apoi, cînd începură să mănînce, se făcu tăcere totală. În cîteva clipe nu mai rămăsese pe masă nici firimituri, dar toţi se declarară mulţumiţi, ceea ce se înţelege ușor, fiindcă în afară de lupoaică, oaspeţii adormiră unul după altul, pe scaunele lor.

Ursoaica își lăsase capul pe umărul ursului, mistreaţa pe umărul mistreţului. Lupul dormea drept, însă toţi sforăiau crunt. Veveriţa a prins acest prilej să stea puţin în faţa oglinzii, împreună cu coţofana, bîrfindu-și invitaţii:

— Mai mare rușinea, dragă coţofană, n-am crezut că pot fi atît de nesimţitori. Prostănacul de urs nu mi-a adus nici un cadou, iar mistreaţa grasă cere sticla, se plîngea veveriţa, iar coţofana rîdea.

În timpul acesta, lupoaica, nesătulă, se repezi și fără rușine hărtăni cîţiva mistreluţi grăsulii. Auzindu-le guiţatul mistreaţa se trezi ca arsă și se repezi înfuriată la lupoaică. Se trezi și mistreţul și lupul și se luară la harţă. Se răsturnă masa și se făcu un tărăboi nemaipomenit. Au ieșit în zăpadă, mușcîndu-se, răcnind fioros, ocărîndu-se și s-au pierdut în pădure.

Numai ursul nu știa nimic, dormea sforăind.

Abia spre ziuă se trezi ursoaica și căscînd, spuse:

— Vai, dragă, am stat prea mult, ne-am distrat frumos, să știi, veveriţo, că ești o gospodină minunată, venim și la anul!

— și la anul cu toptanul, încheie coţofana.

— Da, venim cu plăcere, vorbi și ursul și să știi, dragă veveriţo, că la anul îţi aduc un cadou. Îţi fac o surpriză. Acum am uitat, dar nu face nimic. Ne-am distrat formidabil! Ha, ha, ha!

Veveriţa își conduse acești ultimi oaspeţi prin pădure, apoi se întoarse încet pe jos. Nu-și mai găsea puterea să se avînte prin arbori. În acest timp, coţofana dădu cu ochii de sticulţa cu parfum și, luînd-o zbură liniștită spre cuibul ei.

Cînd ajunse veveriţa n-o mai găsi. Casa era pustie, răvășită.

Se opri în faţa oglinzii, se privi. În colţul ochilor îi luceau două lacrimi: plîngea singură și zicea: «Sînt o proastă.»

și cum sta în faţa oglinzii, privindu-se lung, i se păru că se făcuse mai mică, mult mai mică decît șoricelul, iar codiţa ei stufoasă, mîndria ei cea mai mare, semăna acum cu un chibrit răsucit.

Își tot ștergea ochii cu lăbuţa, parcă-i era somn și nu-i venea să doarmă. I se părea că aude grohăitul mistreţilor, o vedea pe lupoaică înșfăcînd mistreluţii și-i trecu un fior rece prin trup. Se adună ghem dar coada n-o mai încălzea.

Atunci bătu la ușă iepurașul, ţop, ţop, păși înăuntru.

— Dragă veveriţo, n-am avut cu cine să închin un pahar, m-am tot întrebat pe cine iubesc eu și am venit, că tot mai bine mai tîrziu decît niciodată... și dacă zici că vrei să fim fericiţi, la mulţi ani. Ţi-am adus un cadou.

Iepurașul desfăcu încet un pacheţel, în care era o coroniţă de argint strălucitor, și i-o puse veveriţei pe cap și dintr-o dată ea se simţi nemaipomenit de bine și coada îi era iar stufoasă și chiar îndrăzni să-l sărute pe iepuraș și să danseze cu el, cîntînd:

Era un iepuraș cîndva,

Pe veveriţă o iubea...

Autor: Ion Vlasiu

Ilustrator: Clelia Ottone