Se zice că greierașul s-a dus cîndva la fereastra furnicilor să le cînte un cîntec, însă furnicile erau prinse cu treburi.
Era plin mușuroiul de semințe și zoreau să le așeze în rafturi.
A ieșit una în ușă, întrebînd:
- Ce-i, vagabondule, îți vine să cînți?
- Sînt vesel! a răspuns greierașul.
- Noi nu ne vedem capul de griji, iar tu te veselești. O să tevedem noi ce faci la iarnă, mai zise furnica și intră din nou în mușuroi.
Nu-i păsa de iarnă greierașului și a început să cînte:
«Lungă-i vara și frumoasă,
Furnica e mînioasă,
Cri... cri...»
«Cîntece de astea am mai auzit noi», bîzîi furnica în sinea ei și se apucă de treburi.
Greierașul, văzînd că nu e dorit, s-a tot dus prin grădină pînă a ajuns lîngă o panseluță:
- Panseluță gingașă, lasă-mă să-ți cînt un cîntec mititel!
Panseluța tocmai se gătise de sărbătoare și, dornică de cîntece, i-a răspuns veselă:
- Cu plăcere, dragul meu greieraș, te așteptam!
Bucuros că are cine-l asculta, greierașul a început să cînte. știa cîntece minunate, învățate de la bunicul său, pe care le cînta frumos din cale-afară.
- Ce să-ți cînt, panseluță parfumată?
- Cîntă-mi orice, a răspuns panseluța, aplecîndu-și petalele asupra lui, iar greierașul a început:
«Niciodată nu te voi uita,
Curată e frumusețea ta...
Dă-mi o petală aurită,
Panseluța mea iubită,
Cri... cri...»
Panseluța a scuturat o petală galbenă, drept mulțumire, iar greierașul a luat-o și s-a dus, s-a tot dus prin grădină, pînă a ajuns lîngă o floare de dovleac:
- Floare de dovleac, gălbioară,
Să-ți cînt un cîntec din ghitară?
- Te-aș asculta cu dragă inimă, cavalerule, dar am musafiri. Au venit albinele să strîngă miere. Vino mai tîrziu și te ascult cu dragă inimă! S-a dus mai departe greierașul, ajungînd lîngă o floare de mac roșu care se legăna fericită în adierea vîntului.
- Floare de mac, floare de mac, lasă-mă să-ți cînt un cîntec mititel!
- Cîntă, greierașule, frumușelule, doar ăsta-i rostul tău!
«Floare de mac, roșioară,
Dă-mi o petală s-o pun la ghitară,
Inima să mi-o încălzesc,
La iarnă să nu mă gîndesc,
Cri... cri...»
Floarea de mac i-a dat și ea o petală roșie. Greierașul și-a pus-o la ghitară, apoi s-a dus, s-a tot dus prin grădini, ajungînd lîngă o floare de romaniță, care își răspîndea parfumul prin grădină, gata să-și dăruiască florile oricui.
- Romaniță parfumată,
Să-ți cînt o romanță uitată?
- Ce vrei, mă pierde-vară? s-a răstit viespea furioasă, ieșind dintre petale.
- Iartă-mă, viespe, n-am vrut să te supăr, se rugă greierașul înfricoșat și porni mai departe, oftînd.
A ajuns lîngă floarea de măzăriche, dar acolo a dat peste albină, care nici una, nici alta se lăsă asupra lui, înțepîndu-l cu un ac pe spinare.
- Vai, vai! Cîți dușmani am, suspină greierașul și iar s-a dus prin grădină, pînă a ajuns lîngă o tufă de pătrunjel.
- Să-ți cînt și ție, floare de pătrunjel?
- Eu nu sînt floare, sînt legumă! Ce hazliu ești, greierașule, zise pătrunjelul.
- Vreau să te înveselesc, pătrunjelule, răspunse greierașul și strunindu-și ghitara începu să cînte:
«Dulce pătrunjel crește lîngă casă,
Oamenii-l poftesc la masă.
I-aș aduce apă cu găleata,
Fiindcă este frate cu salata...
Cri... cri...»
Foarte smerit și tulburat, pătrunjelul a răspuns și el tot cu un cîntec:
«Cîntăreț cu strune măiestrite,
Cîntecele tale sînt vestite.
Cu drag de tine îmi voi aminti
și poate cîndva te-oi răsplăti...»
Cu alte cuvinte, greierașul a cîntat pe datorie și iar s-a dus prin grădină în jos și în sus, pînă ce a ajuns lîngă ciuboțica cucului.
- Floarea cucului, dulce ca mierea, lasă-mă să-ți cînt un cîntecel!
- Dragă greierașule, te-aș lăsa, dar mă tem să nu audă cucul, că-i vai și amar de tine. O să te mănînce de viu!
- Nu mi-e frică, a răspuns semeț greierașul, apoi, închizînd ochii, a început să cînte:
«Floarea cucului, ce fină ești,
ți-aș cînta o mie de povești...»
N-a apucat să isprăvească melodia, cînd, iată apăru cucul năzdrăvan și, cioc! l-a prins pe greieraș. Foarte îndrăzneață, ciuboțica s-a răstit la cuc:
- Cucule cu peana sură,
Lasă greierul din gură!
Cucul a răspuns posomorît:
- Iacă, nu-l las, îl mănînc:
De mila lui n-am să plîng!
Ciuboțica simțind supărarea cucului și-a îndulcit vocea:
- Fii bun, cucule, și-l iartă,
Nu mă îndemna la ceartă...
Cînd auzi cucul de ceartă, l-a lăsat pe greieraș, fiindcă ciuboțica avea o mie de guri și nu era plăcut să ajungi la ceartă cu ea.Văzîndu-se scăpat, greierașul s-a scuturat puțin, ca să-și pună la loc încheieturile și a pornit iar prin grădină, zicîndu-și însinea lui: «Am să mă duc la floarea de busuioc!»
Zis și făcut, dar floarea de busuioc era plecată la nuntă. A stat el ce a stat, s-a gîndit ce s-a gîndit, pînă cînd i-a venit în minte floarea de nalbă. A făcut cîteva salturi prin buruieni și iată-l ajuns.
- Floare de nalbă, să-ți cînt un cîntecel minunat?
Auzindu-i glasul, floarea de nalbă s-a încrețit de bucurie și s-a grăbit să răspundă:
- Am îmbătrînit de cînd nu se oprește nimeni la fereastra mea. Te ascult cu plăcere:
«Ce blînde-i sînt cuvintele!», se gîndi greierașul. Își drese glasul și începu:
- «Sub lumina lunei albă,
Să tot crești, floare de nalbă,
Să-nflorești de cîte ori
Vin la casă pețitori
Cri... cri...»
Floarea de nalbă și-a scuturat toate petalele, învăluindu-l într-un suflu de parfum atît de îmbătător încît greierușul era gata-gata să amețească. A luat o petală cu care și-a împodobit ghitara, pornind mai departe, și iar s-a dus prin grădină în jos și în sus, ocolind primejdiile. Le ocolea ori le înfrunta, dar de cîntec nu se lăsa. Își urma menirea lui, ducînd veselia peste tot. Dar vai, zilele treceau una după alta, treceau luni și se apropia iarna. Într-o noapte a căzut bruma și bietul greieruș sta pitit în culcușul lui trist și flămînd. I-a trebuit mult curaj să iasă afară din culcuș, dar n-avea încotro și s-a hotărît să se ducă la panseluță să-i ceară ei cîteva semințe. A pornit în salturi, neluînd în seamă stratul de brumă, însă panseluța se plîngea că au venit furnicile și i-au golit toate săculețele.
- Nu-i nimic, zise greierușul, mă duc la floarea de mac. Poate a păstrat pentru mine cîteva bobișoare.
- Nu am, dragă greierușule, a strigat de departe floarea de mac. Au venit furnicile, potop, și mi-au golit toate cutiuțele!
- Nu-i nimic, floare de mac, nu sînt supărat, mă duc la floarea de romaniță.
și s-a dus. Îi erau degerate picioarele, dar foamea îl împingea din spate.
- Floare de romaniță dă-mi o semință și mie că nu mai văd de foame!
- Dragul meu, ai venit prea tîrziu, furnicile au luat tot! Du-te la floarea de măzăriche, poate ea o fi dosit pentru tine cîteva bobișoare.
- N-am noroc și pace, floare de romaniță, rămîi cu bine!
A pornit mai departe și repede a ajuns lîngă ciuboțica cucului, zgribulit de frig.
- Floarea cucului, dă-mi și mie o picătură de miere, dacă ai!
- Cum să nu, uite, ți-am păstrat și ție.
- Dar nu vine cucul? a întrebat greierușul îngrijorat.
- Nu, el a plecat în țări mai calde, a răspuns ciuboțica, întinzîndu-i un păhărel cu miere.
- Mulțumesc, floarea cucului, la vară n-am să te uit!
A pornit greierușul spre casă, dar cînd să treacă pe lîngă o floare de nalbă s-a auzit strigat:
- Greierușule, vino și pe la mine că ți-am păstrat un coșuleț de semințe.
- Îți mulțumesc, floare de nalbă! Acum sînt fericit.
A luat semințele și din cîteva salturi a ajuns la culcușul lui. Dar nu peste mult a început să ningă și băteau niște vînturi groaznice. Grădina s-a acoperit cu un strat gros de zăpadă, iar peste noapte au înghețat florile. Greierașul mai avea puțină miere pe fundul păhărelului cu care și-a mai amorțit foamea cîteva zile, apoi s-a văzut muritor de foame.
«Asta nu-i dreptate! a spus el. Trebuie să mă duc la furnici!» și-a luat inima în dinți și iată-l ajuns la fereastra lor.
- Cine e acolo? a întrebat o furnică.
- Eu, greierașul!
- Ce vrei, hoinarule?
- Dă-mi și mie o fărîmiță de mîncare, te rog, furnică! Mi-e foame și mi-e frig.
- I-auzi, nu ți-e rușine?! Toată vara ai hoinărit și acum bați pe la ferestre. Du-te și cere florilor, că lor le-ai cîntat!
- Am fost, dar voi ați adunat toate semințele. Nu-i dreptate! a răspuns greierașul supărat.
- I-auzi, fandositul, zice că nu-i dreptate? Dar noi le-am adus în spinare, cale lungă, afurisitule!
- Hai furnică, nu fi zgîrcită, dă-mi și mie o fărîmiță, numai una mică să-mi dai, nu cer mult!
- Nu te mai milogi, că nu-i frumos! se răsti furnica. Du-te la albină că are mai mult!
«Dacă aș avea un cojoc și niște cizme, nici nu mi-ar păsa de frig! își zise greierașul. Aș porni și m-aș duce în lume, să nu le mai văd pe lacomele astea!»
Pînă la albine era drum lunb și mai-mai să-i înghețe picioarele, dar a ajuns. La albine era zaiafet mare, se înecau în miere albinele, nu alta!
«Sînt vesele, o să-mi dea și mie un păhărel de miere!» se gîndea greierașul și a început să cînte:
«A venit iarna cu vînt,
Frunzele cad la pămînt,
Florile se vestejesc,
Albinele huzuresc!
Cri... cri...»
- Cine e acolo? bîzîi regina albinelor.
- Eu greierașul, mi-e frig și foame. Dă-mi și mie puțină miere, fii bună! Vă cînt și eu un cînticel.
- Poftim, trîntorule, că avem noi ac pentru spinarea ta!
- Nu sînt trîntor, sînt cîntăreț, zise umil greierașul, apoi se depărtă de coșnița albinelor în grabă, întrebîndu-se ce-i mai rămîne de făcut.
În aceeași clipă o pală de vînt îl izbi în față și se rostogoli într-o oală în care era un mănunchi de pătrunjel uscat.
- Sînt necăjit, pătrunjelule, că nu mă ajută nimenea. Am cerut la furnică, am cerut și la albină și toate m-au alungat.
- Nu-ți pierde curajul! a răspuns pătrunjelul. Adăpostește-te sub frunzele mele să nu îngheți și-om mai vedea noi!
Pătrunjelul vorbea cu căldură, amintindu-și cîntecul greierașului, dar vîntul sufla tot mai rece, răsfirînd mănunchiul de pătrunjel.
- Ce soartă amară, se plîngea greierașul, să mor de foame lîngă coșnița plină de miere!?
- Nu te plînge, greierașule, o să treacă și iarna asta, cumva.
Era greu să se mîngîie bietul de el cu astfel de vorbe. Vîntul fluiera în buza oalei ca turbat, acoperind-o cu un strat gros de zăpadă.
- Voi muri, voi muri! se plîngea greierașul. Cine-o să mai cînte la vară? O să fie pustie grădina fără mine...
«Cri... cri...
Vîntule, vîntișor,
Suflă mai încetișor,
Fie-ți milă, c-am să mor!
Cri... cri...»
Dar vîntul era nesimțitor, sufla cu îndărătnicie, răsucindu-se în vîrtejuri turbate.
«Vîntule, nu mă izbi,
Că sînt mic,
Nu sînt voinic...
Cri... cri...»
Bietului greieraș îi înghețaseră degetele pe strunele ghitarei, iar glasul îi era răgușit. și-a pus ghitara alături și încrucișîndu-și mîinile pe piept aștepta să moară, suspinînd:
«Vino, moarte, nu mai sta,
Scapă-mă de viața grea!
Cri... cri...»
Dar se vede că nu-i era dat să moară. Portița grădinii se deschise brusc și, înfruntînd nămeții, veni o gospodină și, nici una, nici alta, ridică oala de jos. Scoase mănunchiul de
pătrunjel, cu greieruș cu tot, și fuga, fuga se duse în casă și puse mănunchiul pe măsuța de lîngă vatră.
Greierașul, dezmeticindu-se, s-a ridicat și sărind pe masă, a început să cînte, tremurînd:
«Mi-a fost frig, era să mor
Sub ochii furnicilor...
Cri... cri...
Tare-i cald și bine aici,
Am uitat și de furnici...»
Auzindu-i cîntecul, gospodina s-a înduioșat de el și i-a spus:
- Dacă-ți place, rămîi aici, prichindelule cîntăreț, că este loc și pentru tine în vatră.
În casă era o căldură minunată, iar măsuța era plină de bunătăți.
Greierașul, văzîndu-le, a uitat de frigul de-afară și, hap! hap! a înșfăcat cîteva firimituri, apoi repede s-a furișat într-o găurică din vatră, ronțăind încetișor firimiturile dulci.
Apoi să nu zici că avea noroc?!
Autor: Ion Vlasiu