Cocoșul de munte și vulpea

Un cocoș de munte ședea în copac. Vulpea veni sub copac și îi spuse:

Bun găsit, cocoșel frumușel și prieten al meu. De cum am auzit al tău glăscior am și luat-o încoace la picior, ca să văd cum o mai duci.

- Mulţumesc pentru vorbă bună, răspunse cocoșul de munte.

Vulpea se prefăcu că nu aude, și spuse:

- Zis-ai ceva, că n-aud nimic? Ai face bine, cocoșel frumușel și prieten al meu, să cobori colo-n iarbă să te mai preumbli și să schimbăm o vorbă-două împreună, că așa nu te prea aud din copacul acela.

Cocoșul de munte răspunse:

- Frică mi-i să cobor în iarbă. Pentru noi, păsările, e cu primejdie să umblăm pe pămînt.

- Nu cumva ţi-i frică de mine? întrebă vulpea.

Dacă nu de tine, de alte fiare mi-e frică, răspunse cocoșul de munte. Sînt tot felul de fiare.

Să nu-ţi mai fie frică, cocoșel frumușel și prieten al meu, că, uite, a apărut de curînd un ucaz, precum că se face pace pe întreg pămîntul. De acum fiarele nu s-or mai sfîșia între ele.

- Asta e bine, spuse cocoșul de munte, că uite, văd niște cîini grăbind încoace. Dacă era ca înainte vreme, ar fi trebuit să-ţi iei tălpășiţa, dar dacă-i așa cum spui, n-ai de ce te teme.

Auzind de cîini, vulpea ciuli urechile și se pregăti s-o ia din loc.

- Păi de ce fugi? o întrebă cocoșul de munte, doar a apărut ucazul, cîinii n-or să se atingă de tine.

- Mai știi?! Poate n-au auzit încă de ucaz.