MUZICANȚII DIN BREMEN

A fost odată un om și omul ăsta avea un măgar, care de ani și ani tot cărase la moară saci cu grăunțe. Dar de la un timp bietului dobitoc i se împuținaseră puterile și nu mai era bun de nici o treabă. De aceea, stăpînul lui se gîndi într-una din zile că n-ar mai avea nici un rost să strice pe el bunătate de nutreț.

Măgarul pricepu însă că nu-l așteaptă vremuri prea bune și, fără să mai adaste, își luă tălpășița spre orașul Bremen. Nu știu de unde-i venise-n gînd că acolo s-ar putea face muzicant al orașului. 

După ce merse el o bucată de vreme, iată că dădu peste un ogar care zăcea întins pe-o margine a drumului, răsuflînd din greu de parcă ar fi făcut ocolul pămîntului.

— Ce gîfîi așa, mă Apucă-l-în-Colți? îl întrebă măgarul.

— Vai de păcatele mele, răspunse cîinele, pentru că sînt bătrîn și slăbesc din zi în zi tot mai mult și pentru că la vînătoare nu mă mai dovedesc bun de nici o ispravă, stăpînul meu și-a pus în gînd să-mi facă de petrecanie, și atunci mi-am luat repede tălpășița. Dar vorba e cu ce-o să-mi cîștig eu pîinea de-aci înainte?

— Știi ceva, îi spuse măgarul, eu mă duc la Bremen să mă fac muzicant. Hai cu mine, că s-o mai găsi și pentru domnia ta un loc în taraf! Eu o să cînt din lăută, iar tu o să baţi la toba mare.

Cîinelui îi plăcu propunerea, cum era să nu-i placă! Și plecară împreună mai departe. 

Merseră ei așa pînă ce întîlniră în drum o pisică. Și-avea pisica asta o mutră jalnică, de parcă tot îi ningea și-i ploua!

— Ei, Linge-Barbă, de ce-mi ești atît de tristă? Cine ți-a stricat socotelile? o întrebă măgarul.

— Cui i-ar arde să fie vesel, cînd i-a ajuns funia la par? răspunse pisica. Pentru că anii bătrîneții m-au cam adus de șale și mi s-au tocit colții și pentru că-mi place mai mult să mă tolănesc după cuptor și să torc decît să alerg după șoareci, stăpîna mea a vrut să mă înece. Am fugit eu de acasă la timp, nu e vorbă, dar stau, și mă socotesc: încotro s-o apuc acum?

— Hai cu noi la Bremen, că la serenade nu te-ntrece nimeni și cu siguranţă c-o să-ți găsești și tu un loc în taraful orașului.

Pisica socoti că sfatul ăsta nu-i rău deloc și se alătură celorlalți doi. 

Și-au tot mers cei trei fugari, au tot mers și trecînd ei prin faţa unei curți au văzut cocoțat pe-o poartă un cocoș care striga «cucurigu» din toată puterea rărunchilor.

— Ce ți s-a-ntîmplat de strigi așa, măi, cocoșule? îl întrebă măgarul. Astîmpără-te o dată, că împuiezi urechile oamenilor!

— Dau și eu de veste c-o să fie vreme frumoasă, dar la ce bun! spuse cu tristețe cocoșul. Mîine-i duminică și ne vin oaspeți. Dar vezi că stăpînă-mea nu se mai arată milostivă faţă de mine; i-a spus bucătăresei c-ar pofti să mă mănînce la masă, în ciorbă, așa că în seara asta o să mă scurteze de cap... Acu'nțelegi de ce strig așa? Strig și eu cît mai pot, cît mai sînt în viaţă...

— Păi bine, Creastă-Roșie, să te necăjești matale pentru atît! îl dojeni măgarul. Hai mai bine cu noi, la Bremen. Că oriunde ai merge, ceva mai bun decît moartea tot o să afli... Ai un glas care te unge și de te-ai învoi să cîntăm împreună, ne-o asculta lumea cu gura căscată, zău așa!

Cocoșul găsi că propunerea urecheatului e cît se poate de nimerită și tuspatru o porniră la drum. 

Merseră ei cît merseră, dar cum nu putură ajunge la Bremen într-o singură zi, se văzură siliți să înnopteze într-o pădure. Măgarul și cîinele își făcură culcușul sub un copac mare, iar cocoșul și pisica se cățărară în rămurișul bogat. 

Dar cocoșul nu fu mulțumit de culcuș și zbura mai sus, pînă-n vîrful copacului, unde se simțea mai la adăpost. Înainte de a apuca să adoarmă, își mai roti o dată privirea în jur și deodată i se păru că zărește în depărtare o luminiță.

Atunci le strigă tovarășilor săi că nu prea departe de acolo trebuie să fie o casă, căci se zărește o lumină.

— Hai s-o întindem chiar acu' într-acolo, spuse cu hotărîre măgarul, că adăpostul ăsta nu prea e de soi!

Cîinele era la fel de zorit; gîndea că, de-ar găsi pe acolo niscaiva oase sau vreo bucățică de carne, i-ar prinde tare bine.

Porniră deci spre locul unde se vedea luminița și-n curînd o văzură scînteind și mai puternic; și din ce se apropiau, lumina se făcea tot mai mare; în cele din urmă ajunseră la casa unor tîlhari, care era luminată ca ziua. Măgarul, ca fiind cel mai înalt dintre ei, se apropie de fereastră și privi înăuntru.

— Ce vezi acolo, măi, Urechilă? îl întrebă cocoșul.

— Ce văd? Apăi văd o masă încărcată cu mîncări și băuturi alese și niște tîlhari care stau în jurul ei și se înfruptă de zor.

— Așa ceva ne-ar prinde bine și nouă! zise cocoșul.

— Mai încape vorbă? Numai de ne-am vedea în locul lor! spuse măgarul, privind cu jind cum înfulecau tîlharii.

Chibzuiră ei în ce chip ar putea să-i pună pe tîlhari pe goană și, în cele din urmă, găsiră ce aveau de făcut. 

Măgarul își ridică picioarele dinainte și le propti de marginea ferestrei, cîinele sări pe spinarea măgarului, pisica se cățără pe spatele cîinelui, iar la urmă cocoșul își desfăcu aripile și, zburînd, se așeză pe capul pisicii. 

Și așa cum erau orînduiți, ca la un semn, porniră cu toții să cînte, fiecare pe viersul lui: măgarul răgea, cîinele lătra, pisica mieuna și cocoșul cucuriga. După ce făcură o cîntare în toată regula, se năpustiră prin fereastră în odaie, de zăngăniră toate geamurile și se făcură țăndări.

De spaimă, tîlharii săriră-n sus ca niște apucaţi și crezînd că niscaiva stafii au năvălit în casă, fugiră îngroziți în pădure. 

Iar cei patru tovarăși se așezară la masă și, luînd fiecare din ce mai rămăsese, se ghiftuiră de parcă i-ar fi așteptat un post de patru săptămîni.

După ce s-au ospătat în lege, cei patru muzicanți stinseră luminile și-și aleseră culcușul, fiecare după pofta inimii și după cum îi era firea.

Măgarul se culcă pe un maldăr de gunoi, cîinele se făcu covrig după ușă, pisica se tolăni pe cuptor, lîngă spuza caldă, iar cocoșul se cocoță pe o grindă de sub bagdadie. Și cum veneau de la drum lung și erau osteniți, adormiră repede.

După ce trecu miezul nopții, tîlharii văzură de departe că-n casă nu mai arde nici o lumină și că totul părea cufundat în tăcere. Atunci căpetenia le zise:

— Mi se pare că ne-am cam speriat de pomană! S-ar cuveni să ne rușinăm c-am fost așa de slabi de înger!

Și trimise pe unul de-ai lor să cerceteze ce se mai întîmpla pe acasă. Iscoada nu desluși nimic care să-l pună pe gînduri; casa părea cufundată în cea mai deplină liniște și, fără nici o grijă, intră în bucătărie și voi să aprindă o lumînare. Dînd de ochii scînteietori ai pisicii, îi luă drept cărbuni aprinși și apropie de ei un băț de chibrit, ca să-l aprindă. Dar pisica nu înțelese de glumă; îi sări în obraz și începu să-l zgîrie și să-l scuipe. 

Tîlharul trase o sperietură zdravănă și dădu să iasă afară prin ușa din dos. Dar nu scăpă cu una-cu două. Cîinele, care sta lungit după ușă, se repezi la el și-l mușcă de picior. O luă atunci la goană prin curte și, cînd trecu pe lîngă maldărul de gunoi, îi arse măgarul o copită, de văzu stele verzi. Iar cocoșul, trezit de hărmălaia de-afară, începu să strige de pe grindă: «cucurigu, cucuriiguu!»...

Atunci tîlharul își luă picioarele la spinare și nu se opri decît în faţa căpeteniei tîlharilor, căreia îi înșiră toate grozăviile prin cîte trecuse.

— Vai de viața noastră! În casă s-a cuibărit o cotoroanță afurisită, care mi-a zgîriat tot obrazul cu niște gheare lungi și ascuțite; iar la ușă, cine crezi că stătea? Unul cu un cuțit, pe care mi l-a înfipt în picior! Socoteam c-am scăpat! Da' ți-ai găsit să scapi așa ușor! În ogradă, o namilă neagră m-a pocnit cu o măciucă, iar sus, cocoțat pe acoperiș, sta însuși judecătorul și tot striga «Aduceți-mi-l încoace pe tîlhar! Aduceți-mi-l!»... Dacă am văzut că așa stă treaba, am fugit de-mi sfîrîiau călcîiele...

Din seara aceea, tîlharii n-au mai cutezat să se apropie de casă, iar cei patru muzicanți din Bremen s-au simțit atît de bine acolo, că nu s-au mai îndurat să plece și toate cîte le-ați auzit mi le-a spus și mie, chiar adineauri, un fîrtat de-al meu. Și cred că nu și-a răcit gura degeaba...

Autori: Frații Grimm

Ilustrator: Hans Wilhelm

Alţi ilustratori: 

Ascultă AICI varianta audio a poveștii în interpretarea lui Florian Pittiș, Leopoldina Bălănuţă și Virgil Ogășanu