Cineva a spus că nu mai găseşte argumente în ştiinţele actuale pentru a-l apăra pe Dumnezeu. Regret. Eu găsesc. Pe de altă parte, suntem în plină campanie de secularizare, de dezdumnezeire şi nu ştiu dacă este mai puţin agresivă decât era în timpul comunismului. Cel puţin atunci nu era obligatoriu a se ascunde instrumentele unui cult pentru a nu deranja alte culte, în numele a ceea ce astăzi se cheamă „corectitudinea politică”. Comuniştii o numeau „politică de partid” şi Doamne-fereşte să fi ieşit din rândurile partidului! Se ştie ce anateme se aruncau în capul dizidenţilor.

Să lămurim mai întâi noţiunea de secularizare, destul de vag explicată în unele dicţionare. Secularizarea înseamnă - pompos - laicizarea instituţiilor dintr-o societate dominată de religie. Instituţiile, ca şi o parte din oameni, îşi impun propria autonomie, independenţa faţă de religie.

Este fără îndoială că, odată cu emanciparea de sub mentalitatea şi tradiţiile comunităţilor rurale, prin cererea tot mai mare a forţei de muncă de către industrie, aflată îndeosebi în oraşe, viaţa religioasă şi-a diminuat vizibil rolul. Dezvoltarea civilizaţiei şi a ştiinţei cu accentul pus pe ateism a contribuit mult la îndepărtarea unor oameni de Biserică.

Teritoriul profanului a crescut semnificativ şi este şi acum în plină ofensivă, îngustând tot mai mult pe cel al sacrului, îndeosebi în Occident.  Cu toate astea, într-o anumită parte a lumii, bisericile nu sunt goale. Pentru mulţi oameni credinţa rămâne încă o nevoie fundamentală, mai ales pentru cei care sunt dezamăgiţi de haosul fără precedent din societatea modernă.

S-ar putea crede că cei care au încă nevoie de Biserică plătesc un mare tribut naivităţii. Dar sunt tineri şi vârstnici şi mulţi intelectuali care nu pot fi suspectaţi de naivitate.

I-aş împărţi în două categorii pe cei care cultivă încă religia: cei care cred fără să aibă nevoie de explicaţii, şi cei care prin ştiinţă ştiu că există Dumnezeu. Există şi mulţi intelectuali care nu sunt adepţii unei religii instituţionalizate, dar care cred într-o raţiune cosmică. Iaş spune „religie cosmică”, fără ritualuri.

Sunt atei care au un comportament decent în orice circumstanţă, respectând normele etice de convieţuire socială. Am spus despre aceştia că îi respect mai mult decât pe cei care, ieşind din biserică, îşi reiau comportamentul suburban. Am scris, de asemenea, că lui Dumnezeu cred că îi sunt mult mai plăcuţi ateii civilizaţi decât fariseii.

În ultimă instanţă, religia autentică nu ne cere decât să avem un comportament decent. Avem acum multe argumente ştiinţifice în acest sens.

Argumente în favoarea religiei

Se spune de către contestatarii religiei că întreaga doctrină este o invenţie a unor inşi interesaţi să exploateze o masă de oameni ignoranţi.

Sunt binecunoscute cuvintele lui Marx despre religie, pentru că erau citate în ţările din estul Europei până la idiosincrazie: „Religia este suspinul creaturii copleşite de nefericire, sufletul unei lumi lipsite de inimă, tot aşa cum este spiritul unei lumi lipsite de suflet. Religia este opiumul popoarelor”. 

Sunt de acord că nu întreaga doctrină a religiilor este primită ca revelaţie. Sunt şi „făcături” umane. Spre exemplu, este exclus ca ideea geocentrismului să fie o revelaţie. Nu ştia Dumnezeu unde a aşezat Soarele şi Pământul? Absurd. În realitate, era o simplă observaţie a aparentei mişcări a Soarelui în jurul Pământului, care era perceput ca fiind static, nemişcat. Şi în antichitatea greacă Aristotel şi Ptolemeu vedeau la fel Pământul, ca rezultat al unei gândiri naive. Până la Copernic nu aveau alte informaţii. Nu neştiinţa era de condamnat, ci cruzimea cu care au fost ucişi Hypatia şi Giordano Bruno, cu care a fost condamnat Galileo Galilei, acuzaţi de erezie la adresa Bisericii.

Nici nu poate fi însă exclusă o bună parte din doctrina religiei. Să luăm ca exemplu religia creştină. Ideea că suntem doar o lumină condensată în materia din care totul este făcut e relativ recentă, aparţinând ştiinţelor timpului nostru. Dar iată că această informaţie ne-a venit cu cel puţin 2.000 de ani înainte, prin revelaţia transmisă de religie, când Creatorul a ordonat Luminii: „Fiat Lux!” (Să fie Lumină!). Şi s-a făcut Lumina, care, fiind prima sursă, înseamnă că toate s-au făcut din aceea Lumină, inclusiv fiinţa umană. Au trebuit să treacă peste 2.000 de ani de evoluţie a cunoaşterii până când ştiinţa actuală să poată confirma ceea ce părea a fi o simplă afirmaţie fără suport real. Mai mult, s-a reuşit experimental să se transforme lumina în materie - substanţă - şi invers, materia a fost convertită în lumină - confirmând strălucit „zisa biblică” (sic!). 

În 2007, profesorul danez Lene Hau a reuşit acest experiment, publicat în numărul din 8 februarie 2007 al Harvard Gazette.

În 2010, la Universitatea din Bon, se repetă aceeaşi experienţă. O rază laser este adusă aproape de zero absolut (-273,15 °C) transformând-o în condensul numit Bose-Einstein. Prin procedeul invers, condensul Bose-Einstein este încălzit până se ajunge la forma luminii iniţiale.

Este interesant că această intuiţie sau chiar informaţie despre Lumina primordială au avut-o şi alte tradiţii spirituale din antichitatea elenă şi din Orient şi din alte zone ale lumii. Nu este de mirare că în toate templele lumina face parte din ritual.

Lumina vie

Pentru mine, cea mai impresionantă Lumină a fost cea pe care am văzut-o apărând la Sfântul Mormânt din Ierusalim în anul 2000, în preziua Paştelui, la ora 14.15. Prin orificiul cu un diametru apreciabil de 15-20 cm, din peretele lateral, dispus spre nord, a izbucnit un fascicol masiv de Lumină de culoare alb pur. A aprins lumânarea unui copil de 10-11 ani şi s-a proiectat în aer ca un corp material care nu se deformează la impactul cu zidul de aer. În primele minute nu era incandescentă. Lumea şi-o aplica pe faţă, crezând în proprietăţile ei tămăduitoare.
La început am văzut doar plutind în aer nişte scintilaţii multicolore, asemănătoare cu cele care apar la aprinderea unui tub de neon. În secunda următoare a apărut Lumina din interiorul Sfântului Mormânt, odată cu nişte coloane groase de lumină care cădeau pe Mormânt, venind de sus, din turla Bisericii.

Bernard Haisch (de la Universitatea din Wisconsin, SUA) susţine că Universul este un fundal de lumină care umple totul şi din care s-a generat Universul. Lumina, spune el, a fost înaintea Universului, dar Lumina aceea era alta decât cea pe care o vedem acum.

Împărtăşesc total această opinie, fiind convins că Lumina primordială, din care s-a făcut lumea, era una vie, diferită de cea fizică, accesibilă nouă. Şi cea pe care am văzut-o la Ierusalim în preajma Paştelui din anul 2000 şi cea pe care am văzut-o când eram în convalescenţă, încă internat în spital, în anul 2003, după o boală gravă, erau de o culoare alb-auriu.

Este interesantă şi forma luminii care mi-a apărut în spital. Era în jurul orei 10, în luna martie, într-o duminică, cu un cer plin de nori care ascundeau Soarele. În salonul în care eram internat era uşor întunecat. Dinspre fereastra situată în partea de est a camerei au început deodată să vină în interior nori de lumină în rotocoale care înaintau foarte încet, timp de minute bune, până ce au umplut tot spaţiul. Apoi, la fel de lent s-au retras în ordinea inversă de cum au venit. Mi-au trecut atunci multe idei prin minte vizavi de rostul acestei întâmplări. Întrebând o persoană care se mai afla atunci în salon dacă vede acea lumină, mi-a spus că nu. Eram deci singurul său destinatar. Ce a voit să-mi spună? Multe se pot gândi.

Argumentul Luminii generatoare de Univers menţionat de toate tradiţiile spirituale, ca şi de fizică şi de astrofizică, este esenţial pentru a înţelege că religia nu a apărut ulterior, când societatea umană s-a structurat în mai multe straturi sociale cu scopul unora de a domina şi a profita de alţii, cum zice Marx.

Faptul că această Lumină primă, de la începuturile lumii deci, este confirmată de cele mai moderne ştiinţe mă autorizează să afirm ceea ce am mai spus deja, că religia a ţinut loc de lege şi ştiinţă în vremuri fără lege şi ştiinţă.

Şi fiindcă discutăm aici de apropierea dintre religie şi ştiinţă, trebuie să mai observăm că în toate rețetele recomandate de nutriţionişti pentru menţinerea sănătăţii este inclus şi postul, cu durată variabilă.

Religia a recomandat postul pentru respectarea unor tradiţii, iar ştiinţa, pentru beneficiul sănătăţii. Ambele, în final, servesc aceluiaşi scop.

În continuare voi comenta ce alte elemente din conţinutul doctrinar al religiei au astăzi un suport ştiinţific indubitabil, demonstrat experimental şi în practica vieţii.

Vindecările prin religie

Cel care spunea că nu a găsit argumente în zilele noastre pentru a susţine actualitatea religiei este foarte probabil că nu le-a căutat.

Într-o epocă a dezvoltării tehnologice în care aproape zilnic apare ceva nou, la care se face o reclamă insistentă, ocupând toate ecranele TV, şi într-o economie de consum excesiv, este fără îndoială că Biserica nu se mai află în prima linie de interes public. Cu toate acestea, Biserica îşi are încă utilitatea sa şi în ziua de astăzi.

Sunt vindecări certe obţinute numai apelând la ajutorul religiei. Nu le voi discuta pe cele care îi sunt atribuite lui Iisus pentru că sunt prea îndepărtate în timp. Dar acestea nici nu pot fi negate, de vreme ce sunt astfel de vindecări petrecute sub ochii noştri. Voi reaminti cazul aviatorului Stavros Kalkandis (analizat pe larg în volumul în căutarea sensului pierdut, vol. II: Creierul şi noua spiritualitate), care este imposibil de explicat ştiinţific, şi fac această afirmaţie deoarece se înscrie în domeniul meu de specialitate - el fiind tetraplegic, adică paralizat complet la toate membrele prin răni de război. Stavros avea 18 ani când a participat ca aviator în cel de-al Doilea Război Mondial. Se vindecă după o primă rană soldată cu o hemoragie la nivelul măduvei cervicale. Din nou participă la lupte aviatice aeriene şi din nou este rănit, mult mai grav, în aceeaşi zonă, având drept consecinţă paralizia completă, mai întâi a membrelor inferioare şi apoi a celor superioare.
De la Sanatoriul Militar din Atena, unde a fost internat, este trimis în 1947 la Howard Rusk, medicul personal al fostului preşedinte al SUA, Franklin Delano Roosevelt. Este internat de două ori, i se aduc medici de specialitate să-l trateze, dar totul este fără niciun rezultat. Timp de 24 de ani, complet paralizat, fără posibilitatea de a-şi mişca mâinile şi picioarele, rămâne în sanatoriul militar sub îngrijirea soldaţilor. La cererea sa, aceştia îl transportă cu targa la racla Sfântului Nectar ie de la Mănăstirea „Sfânta Treime” din Eghina. Ajuns a doua oară la mormântul Sfântului Nectarie, Stavros se roagă resemnat: „Sfinte, de data asta n-am venit să-ţi cer nimic. Am venit să-ţi dau, să-ţi dau viaţa mea, să-ţi dau toată fiinţa mea. Tu ştii mai bine ce trebuie să-mi dai. Dacă nu poţi să-mi dai nimic, ajută-mă cel puţin să devin un bun ostaş duhovnicesc al Mântuitorului Christos. Învredniceşte-mă ca oriunde m-aş afla, fie în cărucior, fie pe picioarele mele, să devin pricină a slăvirii Sfântului tău nume”.
După câteva zile de la această vizită are sentimentul că se va întâmpla miracolul vindecării aşteptate. Chemaţi, medicii săi curanţi se declară sceptici: „Vă ţineţi de glume? Ştiţi bine că nu există nicio şansă de vindecare pentru boala dvs.”.. Sigur pe ajutorul divin, Stavros face însă dovada „reînvierii” în mijlocul personalului şi al bolnavilor din sanatoriu, adunaţi în  Paraclisul construit din iniţiativa sa. Despre momentul când a început să meargă am scris în cartea citată mai sus că: „Trăiau cu toţii incredibila clipă a minunilor săvârşite de Iisus în vremurile biblice de la începutul creştinismului. După 24 de ani, sechestrat în închisoarea paraliziei totale, lanţurile îi sunt zdrobite”.
Cazul de vindecare miraculoasă a aviatorului Stavros Kalkandis a avut un mare ecou în presa vremii, Eghina devenind loc de pelerinaj. Eu însumi am vizitat de două ori Eghina, unde am văzut o mulţime de scrisori de mulţumire pentru vindecarea de boli grele (reprezentări în metal, plastic etc.), de organe vindecate şi după moartea Sfântului Nectarie în 1920.
În cărţile despre Sfântul Nectarie, publicate şi la noi, în limba română, se pot citi multe mărturii ale celor vindecaţi îndeosebi de cancer.
Revenind la cazul lui Stavros Kalkandis, după vindecare, în 1974, îi face o vizită în SUA binefăcătorului său, prof. dr. H. Rusk. În acel timp a avut loc un Congres Internaţional de Chirurgie. Profund impresionat de istoria lui Stavros Kalkandis, prof. Rusk îl aduce în faţa participanţilor la acest congres spre a lua act de un asemenea... miracol.
Aş fi foarte curios să ştiu cum ar fi explicat confratele meu neurolog Sam Harris (SUA), care este un neînduplecat ateu, acest caz, imposibil de explicat prin medicina actuală.
Până în 1996, când a plecat să-i prezinte recunoştinţa sa Sfântului Nectarie în regatul luminii eterne, eroul nostru a îndeplinit acţiuni de misionariat.

Analizând acest caz din punct de vedere neurologic, este imposibil de găsit o explicaţie ştiinţifică. Măduva din zona cervicală are un diametru foarte mic şi, odată distrusă total, ca în acest caz, nu are nicio şansă de vindecare, mai ales după un timp atât de îndelungat. Fibrele nervoase care comandă mişcarea şi sensibilitatea celor patru membre vin din creier şi trec prin acest spaţiu îngust al măduvei cervicale. Odată distruse la acel nivel, paralizia e completă. Medicina nici astăzi nu este capabilă să vindece astfel de cazuri, cu atât mai puţin era la acea vreme. De aceea se şi spune că lui Dumnezeu nimic nu îi este imposibil. Omului, după cum vedem, da!
Există şi multe mărturii ale unor oameni care l-au întâlnit pe Sfântul Nectarie pentru câteva clipe şi după moartea sa. În cartea lui Nicuşor Morlova, Sfântul Nectarie Taumaturgul (Editura Bunavestire, 2002), sunt multe relatări în acest sens.
Le sunt, de asemenea, atribuite astfel de vindecări şi capacităţi de clarvedere multor altor slujitori ai Bisericii - cum au fost Arsenie Boca, la noi, şi Sfântul Serafim de Sarov, la ruşi. Mai nou au apărut cărţi despre viaţa Sfântului Luca, fost profesor de chirurgie, plecat dintre semeni în 1962 şi ale cărui moaşte sunt acum în Crimeea, la Simferopol. Pe seama lui sunt puse vindecări de boli grave, intervenţii chirurgicale, alături de alţi confraţi, într-o manieră neobişnuită.

Confruntarea dintre religie şi medicină

Sigur că la nivel popular sunt multe legende confecţionate din care este greu de distins adevărul. Mă întreb însă de ce nu se fac verificări prin comisii medicale instituite în acest scop, aşa cum se procedează la Lourdes de către Biserica Catolică. Sunt cazuri de acest gen urmărite de-a lungul mai multor ani.
Întreb în numele ştiinţei medicale: de ce trebuie să rămână două lumi separate şi indiferente una faţă de cealaltă - una a medicinei academice, distante, şi alta a unor mase de oameni, mulţi poate inocenţi, însă alţii instruiţi, dar disperaţi că n-au găsit în medicina clasică ajutorul de care au avut nevoie şi acum recurg la orice altă soluţie în speranţa de a avea o şansă? Sigur că la acest nivel fără pretenţii se poate naşte şi multă mitologie, dar să ne gândim că, indiferent de nivelul de instrucţie al unei persoane, nimeni nu este atât de sărac la minte, încât să spună că s-a vindecat când este bolnav.
Trebuie să observăm că vindecări „miraculoase” prin apel la religie nu s-au făcut doar aici, „pe Pământ”, ci şi în „Cer”, ca să mă exprim aşa. Studiul experienţelor din moartea clinică a relevat vindecări spontane, certificate de înşişi medicii curanţi, prin declaraţii în care au descris cu documente medicale, elaborate prin internare în spitale, bolile în cauză şi constatarea remisiunii acestora prin revenirea din moartea clinică. Profesorul Eben Alexander, cercetător la Universitatea Harvard, descrie odiseea sa cu remisiunea din moartea clinică după o comă de 7 zile produsă prin encefalită cu E. coli. Creierul său a plutit realmente într-o masă de puroi, iar vindecarea sa instantanee la ieşirea din comă este un „miracol”. Şansa de a supravieţui după această boală şi mai ales fără sechele este constatată la un caz dintr-un milion.

Anita Moorjani, după o suferinţă de 4 ani cu cancer limfatic, se vindecă după ieşirea din moartea clinică. Organismul său era total compromis, cu insuficienţă funcţională la nivelul tuturor organelor interne, şi nimeni nu i-a dat nicio şansă de vindecare. Mărturia scrisă a medicului său curant confirmă miracolul acestei vindecări.

Profesorii Raymond Moody, Pim van Lommel, Kenneth Ring descriu o mulţime de întâmplări de acest gen. Cel mai greu de înţeles mi se par a fi cazurile studiate de Kenneth Ring, ale nevăzătorilor care au afirmat că în timpul morţii clinice au „văzut” ce s-a întâmplat în jurul lor, afirmaţii confirmate ulterior prin martori. Vom mai discuta despre acest fenomen, greu de explicat, al vederii fără vedere.
Este fără îndoială că vindecările prin religie sunt mult mai rare decât cele care se fac prin medicina ştiinţifică. Nu întrunesc criteriul probabilităţii statistice pentru a fi confirmate ştiinţific. Dar raritatea nu înseamnă şi absenţa acestora, am mai spus. Pentru mine, dacă un singur om poate trece printr-un zid nevătămat, eu trebuie să caut o explicaţie ştiinţifică, nu să neg fenomenul pentru că nu are o relevanţă statistică. Eticheta de „singularitate” pusă acolo unde nu avem o explicaţie nu mă satisface. Este ceva care există şi am obligaţia să-l înţeleg.
Sunt vindecările prin religie o dovadă de existenţă şi a altei raţiuni, dincolo de cea umană? Fără îndoială. Sunt un argument ce nu poate fi negat doar pentru că nu se explică încă prin ştiinţa de care dispunem.

Rugăciunea

Pentru mulţi sceptici, rugăciunea reprezintă vorbe aruncate în vânt. Dar iată că avem acum deja o mulţime de studii ştiinţifice care demonstrează contrariul. Reiau mai jos exemple deja citate pentru a fi înţeles în context.
În SUA se uzează de practica rugăciunii pentru cei cu boli grave. Şi Eben Alexander, şi Anita Moorjani spun în cărţile referitoare la evenimentele pe care le-au traversat că au beneficiat de rugăciunile celor care s-au rugat pentru ei.
Eben Alexander povesteşte că în timp ce se afla în comă „simţea” fluxuri de energie binefăcătoare venind din partea unui grup de persoane care se rugau pentru el. A ştiut atunci că va avea şanse de vindecare.
La Harvard, Herbert Benson selectează două grupuri de pacienţi cu acelaşi diagnostic, unul pentru studiu şi altul pe post de martor. Unui alt grup de persoane din afara spitalului i se cere să se concentreze la o anumită oră pe ideea de vindecare a pacienţilor aflaţi în studiu, fără ca aceştia să ştie unii de ceilalţi şi fără să se cunoască, timp de 10 zile. Rezultatele au fost semnificativ favorabile, cei din grupul de studiu vindecându-se într-un timp mai scurt şi cu o medicaţie mai redusă faţă de grupul martor.
R. Gardner (1983) publică în The British Medical Journal rezultatele favorabile obţinute prin aceeaşi metodă în 3.500 de cazuri. Este interesant de sesizat aici că efectul pozitiv se obţine indiferent dacă se folosesc cuvinte din registrul canonic sau din cel laic. Concluzia ce se desprinde de aici este aceea că rugăciunea nu e doar o credinţă naivă, ci un canal de transmitere a gândurilor noastre spre o instanţă capabilă să ne răspundă favorabil. Indiferent de limbajul folosit - laic sau religios -, importantă este fervoarea, intensitatea emoţiei implicate în acel moment. Am avut ocazia să pot verifica ambele ipostaze şi să constat funcţionalitatea lor.
Am scris deja în cărţile mele, bazându-mă pe studii proprii şi pe literatura din domeniu, că gândul este o forţă, una dintre cele mai puternice din Universul care s-a construit din gândul creator şi din Lumina vie, aceea care a făcut timpul şi spaţiul, după cum spune Einstein.

Gândurile noastre sunt emisii de câmpuri energetice, forme-gând, însoţite de informaţia care le materializează. În capitolul precedent, am menţionat că, în virtutea interconectării universale, gândurile noastre călătoresc ca unde până în cel mai îndepărtat „colţ” de Univers, cum se exprima Werner Heisenberg. Unde se trimit aceste gânduri? La acele forţe de Univers capabile să rezolve solicitările noastre. Cum se numesc ele? Aşa cum le-au numit religiile. Doresc unii alte nume? Sunt liberi. Nu cuvintele contează, ci credinţa care le conferă puterea.
Faptul că religiile au ştiut de această posibilitate a contactului cu Universul cu mii de ani înaintea ştiinţei este un argument în plus pentru ele. Sunt, dacă vrem, primele surse de cunoaştere, şi de aceea nu pot fi eludate sub acest aspect, chiar dacă, inevitabil, au avut şi multe erori. Este datoria noastră să alegem grâul de neghină.
Un alt motiv de a pleda în favoarea religiei, cel puţin a celei creştine, este enunţarea legii morale pe care se sprijină Universul.
În capitolul dedicat ştiinţelor neurocognitive, am descris codul etic al creierului. Dacă noi suntem creaţia Universului care, la nivel uman, vorbeşte prin creierul nostru şi acesta respectă un cod etic în funcţionalitatea sa, atunci, prin extensia şi raportarea efectului la cauză, atribuim şi acestuia aceleaşi legităţi.
Vom lua ca reper aici învăţătura lui Iisus, cel care pentru mine este modelul psihologic ideal al comportamentului uman. Dacă l-am fi ascultat în loc să-l răstignim, am fi avut 2.000 de ani avans în civilizaţie şi o cu totul altă lume decât aceasta, aflată în pragul sinuciderii.

Modelul psihologic ilustrat de Iisus prin viaţa sa şi prin învăţăturile sale este fără niciun dubiu, benefic pentru sănătatea, pacea şi înţelegerea rosturilor lumii. Ceea ce ne-a lăsat Iisus ca sfaturi şi învăţături rezonează realmente cu datele celor mai noi ştiinţe ale timpului nostru. Au trebuit să treacă 2.000 de ani până să le putem explica ştiinţific. Oare cât timp ne va mai trebui să şi respectăm ceea ce ne-a dat?
Să aducem în discuţie câteva exemple. În opinia mea, Iisus ne-a lăsat două imperative supreme: iubirea şi iertarea.
Contrar viziunii materialiste, cuvintele nu sunt doar simple simboluri verbale create pentru a ne putea exprima. Repet, spunând că, odată cu cuvântul, creierul nostru emite şi un câmp de energie şi informaţie menit să-i dea viaţă, finalitate şi substanţă. Purtăm în permanenţă cu noi energia şi informaţia gândurilor, emoţiilor şi acţiunilor noastre. În funcţie de semnificaţia lor favorabilă sănătăţii sau nocivă, ADN-ul nostru va construi ceea ce am gândit şi făcut. Aceasta este biologia pe care nu o putem eluda. Prin efectul fizic, câmpul gândurilor noastre se va propaga sub forma undelor care îi influenţează în bine sau rău, după semnificaţia acestora, pe semenii noştri şi, de asemenea, propagate în câmpul informaţional global al Universului, vom avea aceleaşi efecte.

Iubirea

În sensul christic, înseamnă pace, înţelegere, sănătate, fericire, vitalitate, succes în orice întreprindem. Iubirea rezolvă toate conflictele dintre oameni, aduce vindecarea sufletului şi a trupului, conferă sens existenţei apropiindu-ne de finalitatea sa.
Iubirea este forţa de coeziune a lumii. Prin îndemnul „Iubeşte-ţi aproapele!”, Iisus anticipa, acum 2.000 de ani, conceptele fizicii cuantice şi cele ale neurofiziologiei emoţiilor.

Iertarea

Este condiţia bunei convieţuiri între semeni. Nu poţi fi în conflict continuu cu oamenii. Conflictul înseamnă stres şi stresul este sursa tuturor bolilor, a neliniştii şi a nefericirii. Conflictul nestins înseamnă ură, iar ura este în directă opoziţie cu iubirea. Mai clar spus, prin chimia sa, ura purtată o lungă vreme în suflet înseamnă cancer. Nu este singura cauză a acestei boli cumplite, dar este una dintre ele. Singurul antidot al urii este iertarea şi iubirea necondiţionată.
Ştim că nu este uşor să iertăm, deşi Iisus ne-a dat această mare lecţie de conduită morală. Trebuie să ţinem seama însă că fiecare cuvânt, fiecare emoţie îşi are chimia sa, iar chimia nu iartă nici ea şi dezastrele sale în organism ne costă foarte scump. Aşa că haideţi să o luăm înaintea chimiei urii, iertând!
Am meditat mult la sensul sintagmei lui Iisus: „Ajută-ţi aproapele!”. Dacă fiecare l-ar ajuta pe cel de lângă el şi s-ar continua gestul, fără oprire, la un moment dat cercul s-ar închide la cel de la care a plecat şi în acest fel am fi cu toţii beneficiari.

Un sens mai puţin cunoscut al iertării este acela de a constitui condiţia vindecării. David R. Hawkins (SU1A25), profesor de psihiatrie, condiţiona vindecarea de gestul de iertare, mai întâi a noastră, pentru propriile greşeli, şi apoi a celorlalţi care ne-au oferit motive.
Din punct de vedere biochimic, a nu ierta înseamnă a rămâne sub tensiunea stresului, care afectează mai întâi imunitatea, cu scăderea capacităţii de apărare şi creşterea eliberării de citokine proinflamatorii. Câtă vreme ne aflăm sub stare de stres, mecanismele noastre de apărare în faţa factorilor care ne agresează organismul vor fi afectate. De aici am dedus formula care a circulat în media: „Dacă vrei să-ţi vindeci o boală, împacă-te mai întâi cu vecinii cu care te-ai certat”.
I se atribuie lui Iisus sintagma: „Credinţa ta te-a vindecat”. Credinţa implică atât încrederea într-o forţă transcendentă, cât şi încrederea în noi înşine, în propriile forţe de vindecare, cu care toţi ne naştem. Este o relaţie directă între starea noastră psihică şi sistemul nostru imunitar. Optimismul îl mobilizează, depresia îl demobilizează şi blochează pur şi simplu procesul de vindecare. De aceea, în orice boală, eventuala depresie trebuie obligatoriu tratată concomitent cu suferinţa somatică.
În orice acţiune pe care ne-o propunem este nevoie de încredere în noi înşine, de optimism. Câmpul de energie aferent îndoielii şi fricii de a nu reuşi merge înaintea noastră şi ne blochează curajul şi şansele în ceea ce întreprindem. Chiar şi câinii ne simt când ne este frică. O citesc pe faţa noastră şi este posibil ca şi chimia anxietăţii noastre să aibă impact asupra simţului lor olfactiv, cu mult mai dezvoltat decât al nostru. Optimismul, conştiinţa că se poate ne furnizează energia de care avem nevoie în acele momente şi, de ce nu, puterea gândului nostru, după cum am discutat mai sus, conectează acele forţe necesare vindecării sau împlinirii unor dorinţe ce se înscriu în limitele bunului simţ.
Este nevoie, de asemenea, să facem o distincţie între credinţă şi efectul placebo. Credinţa vizează vindecarea completă a unei suferinţe, în timp ce placebo poate avea o eficienţă de circa 35 %. Placebo are ca suport sugestia. Credinţa antrenează mecanisme mult mai profunde ale biologiei noastre.
Altruismul, generozitatea au fost atitudinile care i-au atras pe mulţi nefericiţi ai sorţii, cel puţin la începuturile creştinismului. Ce s-a întâmplat mai târziu, când unii au luat tot şi n-a mai rămas altora nimic, este o altă poveste, care va genera încontinuu conflicte sociale.
Blândeţea, subliniată prin simbolul mielului, a marcat toată viaţa lui Iisus, cu excepţia episodului din templu, când a fost înfuriat de lăcomia zarafilor. Este o dovadă că nimicnicia omului poate dispera chiar şi Cerul...

Religia este, în esenţa sa, dincolo de formele instituţionale, o componentă fundamentală a sufletului omenesc şi s-a născut odată cu Homo Sapiens, omul ca fiinţă gânditoare. Chiar şi omul de Neanderthal îşi îngropa morţii. Şi ei practicau anumite ritualuri, cu circa 50.000 de ani în urmă, dovedind că aveau capacitatea mentală de a-şi pune şi întrebări existenţiale.
Şamanismul are o istorie de circa 6.000 de ani. Ritualurile şamanilor erau menite să-i pună în contact direct cu spiritele pe care le invocau. Reiau exemplul oferit în altă lucrare. Antropologul A. Stelter (1975) povesteşte că a asistat într-o comunitate de băştinaşi la tratamentul unui copil muşcat de un şarpe veninos. Zona sacră era sub un copac impunător situat în mijlocul colibelor. Odată cu copilul, care era intens marcat, cu edeme mari, a fost adus acolo şi şarpele. Şamanul şi-a început incantaţiile şi ritualul. Uimit, antropologul a văzut cum treptat copilul se dezumflă, iar şarpele a început să se umfle până a crăpat.
O incursiune în literatura şi tradiţiile spirituale din vechime ne arată preocupări pentru religie care nu au nimic cu alegaţiile cu caracter evident politic. Stanislav Grof citează o seamă de poeţi şi filosofi care de-a lungul timpului şi-au pus aceleaşi întrebări existenţiale ca şi noi, mai ales referitoare la originea Universului.
„A fost ceva perfect şi fără formă înainte ca Universul să se nască. În lipsă de alt nume Eu îi spun Tao Curge prin toate lucrurile înăuntru şi în afară”. (Lao Tzu, Tao Te Ching)
O expresie aidoma gândirii moderne o întâlnim în secolul al XIII-lea la poetul persan Rumi („Dumnezeu nu este decât nimicul care intră în manifestare”) şi la cabalistul Ariei („Cum a făcut Dumnezeu să apară forma din nimic? Nefiinţa e fiinţă, iar fiinţa e nefiinţă”), unde referirile sunt la „nimicul” din începuturi.
Oricât de simple ar fi versurile şi oricât de nepotrivită ar putea să pară asocierea numelui Veronicăi Micle cu cele de mai sus, ea a spus un mare adevăr, scris pe crucea de la mormântul din incinta Mănăstirii Văratec - unde a murit în 1889, la scurt timp după cel care a nemurit-o cu adevărat, Mihai Eminescu: „Nimicul te aduce, Nimicul te reia, Nimic din tine-n urmă Nu va rămânea”.
Şirul poeţilor care şi-au mânuit lira în versuri dedicate misterului existenţei este imens. Poate că unul dintre cei mai cunoscuţi a fost William Blake, prin versurile căruia suntem îndemnaţi „să vedem lumea într-un fir de nisip şi cerul într-o floare”.

Einstein despre religie

S-a vorbit insistent, mai mult la modul interogativ, despre „religiozitatea” lui Einstein. Am avut curiozitatea să adun câteva din rostirile sale despre acest subiect:
• „înapoia tuturor legilor cosmice rămâne ceva subtil, intangibil şi inexplicabil. Venerarea acestei forţe pe care nu o putem înţelege este religia mea! Din această perspectivă sunt un om religios”.
• „Există o cauză fundamentală a întregii existente”.
Întrebat dacă crede că lisus a existat, răspunde: „Incontestabil. Nimeni nu poate citi Evanghelia fără să simtă prezenţa reală a lui lisus. Personalitatea lui vibrează în fiecare cuvânt. Niciun alt mit nu are atâta viaţă ca el... Sunt evreu, dar sunt subjugat de figura luminoasă a nazarineanului”.
Şi o meditaţie cu mult miez: „Ceea ce mă interesează pe mine cu adevărat este dacă Dumnezeu a avut de ales în facerea lumii”. Sună ca şi cum ar fi fost obligat să ne creeze pe noi.
La întrebarea: „De ce a creat Dumnezeu omul?”, s-au încercat mai multe răspunsuri. Pentru a se reflecta pe sine în noi; pentru a-şi admira opera prin noi; pentru a vedea de ce putem fi în stare, iar ceea ce a văzut probabil că l-a făcut să regrete...

Am auzit pe cineva spunând că Dumnezeu a greşit o singură dată: atunci când a creat omul. Este singura fiinţă care îşi distruge habitatul, natura şi probabil şi Pământul cu totul.
Ca mulţi alţi intelectuali care s-au distins printr-o operă de mare valoare, nu puţini dintre ei onoraţi cu Premiul Nobel, şi Einstein şi-a exprimat adeziunea pentru o religie cosmică, pentru esenţa sa manifestată printr-o raţiune supremă - cauză a armoniei, a originii şi a funcţionalităţii lumii.
Vizavi de întrebarea „ce a fost la începutul lumii?”, prin 1989 mi-a venit în minte o metaforă. Să admitem că înaintea momentului creaţiei era o mare de energie netulburată de nimic, ca apa unui ocean fără valuri. Pentru a declanşa un act de creaţie era nevoie de două forţe contrarii şi complementare (plus şi minus). Şi acestea s-au produs printr-un simplu gest de Creator: proiectarea indexului în oceanul de energie primară, până atunci nemişcată. În acea clipă se naşte o undă cu două laturi opuse - ascendentă şi descendentă. Cu acest gest s-ar fi generat Creaţia. Lumea putea începe!

În pictura lui Michelangelo de pe plafonul Capelei Sixtine, Creatorul întinde degetul arătător spre Adam, părând să spună „Iată! Tu eşti creaţia mea!”
Am văzut ulterior că metafora oceanului primar a fost gândită de mai mulţi comentatori. Este des discutată teoria lui Gottfried Wilhelm von Leibniz (secolul al XVII-lea). Lumea este alcătuită din unităţi elementare numite monade şi fiecare conţine tiparul întregului. Este pentru mine o uimitoare asemănare cu principiile fizicii cuantice, pe care tinde să o anticipeze cu aproape 200 de ani Leibniz.

Ştiu că voi revolta pe mulţi fizicieni atei spunând că fizica cuantică, spre deosebire de cea clasică, newtoniană (deşi Newton nu era ateu), ne poate oferi argumente pentru înţelegerea religiei ca esenţă. În universul cuantic este acum întregul mister al existenţei, originea tuturor lucrurilor. Explică mai întâi natura acelui nimic invocat la începutul Universului. Este nimic în sensul viziunii noastre despre „ceva”. Nu este o formă fizică, o substanţă, ci este doar o energie în care stă înfăşurată toată informaţia lumii. Exact aşa este şi natura câmpului cuantic, o energie non-fizică, non-gravitaţională, dispusă sub formă de cuante aflate într-o continuă mişcare, continuă combinaţie, continuă ciocnire din care răsar alte entităţi, vin spre noi şi ne dau formele întregii lumi.
Max Planck numea această informaţie Mintea materiei (Mind of matter). Universul există pentru că particulele care formează atomul, aflat la baza a tot ce există, sunt întreţinute într-o continuă mişcare de „Mintea materiei”. Şcoala de la Princeton a numit-o Conştiinţa Cosmică. Pe vremea când am folosit pentru prima oară sintagma de Inteligenţă a materiei (prin 1977), nu aveam nicio informaţie referitoare la ce scriau alţii, în Occident, despre acest subiect. Ştim bine cum funcţiona Cortina de Fier pe atunci. Cum să explicăm capacitatea de precunoaştere pe care o aveau Arsenie Boca şi Serafim de Sarov, ca să mă limitez doar la aceste două personaje? Cum să explicăm visul premonitoriu?
Cei care l-au cunoscut bine pe Arsenie Boca ne spun că ştia dinainte numele celor care veneau la el, le spunea ce gândesc, ce situaţie au acasă, ce boli îi aşteaptă etc. Unul dintre cei care l-au cunoscut bine a fost Gheorghe Vâlcea din Comarnic. Mi-a povestit multe întâmplări neobişnuite de acest gen. Este mult discutată participarea lui Arsenie Boca la înmormântarea mamei sale în timp ce se afla în închisoare, adică fără ca el să părăsească incinta acesteia. Întâmplarea a şi iscat o mare vânzoleală în închisoare, pentru că, nefiind găsit în celula sa câteva ore, s-a crezut că a evadat. Când a fost găsit lângă gardul închisorii, gardienii spun că era culcat şi cumva într-o stare de somnolenţă. În realitate se afla în meditaţie, o stare modificată a conştiinţei în care participarea la ceremonia de înmormântare a mamei sale s-a efectuat doar cu corpul spiritual, nu şi cu cel fizic. Fenomenul se cheamă bilocaţie sau teleportare şi l-au avut mai mulţi confraţi călugări. I se atribuie şi lui Padre Pio şi de asemenea era bine cunoscut la vechii tibetani.
Asupra fenomenului de clarvedere la Arsenie Boca sunt foarte multe mărturii. Ne-ar putea explica ştiinţa noastră materialistă prin ce miracol ştia deja părintele care dintre tinerii ce i-au cerut binecuvântarea, plecând la război, nu se vor mai întoarce, murind pe front? Şi dacă această capacitate nu este o banală ghicire, care este exclusă la demnitatea părintelui Arsenie Boca, nu ar trebui să înţelegem că viaţa noastră este mai întâi înscrisă într-o altă ordine, non-materială, la care unii dintre muritori au acces?
Dacă există o cunoaştere de dincolo de creierul nostru, nu înseamnă că tot ceea ce ştim graţie ştiinţei este departe de a reflecta întreaga realitate? Nu este un argument că trăim simultan în două lumi - una fizică şi o alta non-fizică, spirituală, din care venim şi în care ne întoarcem, deţinătoare a întregii informaţii despre noi?

Reamintesc o întâmplare povestită de Raymond Moody, prin care putem să înţelegem multe despre lumea de dincolo. În 1971, o doamnă din SUA are o urgenţă abdominală pentru care este internată în spital. Intrând în moarte clinică, întâlneşte un ghid care îi spune că se va vindeca şi se va întoarce pentru a-şi continua misiunea. Este atenţionată că peste un timp va cunoaşte o persoană care va fi interesată de ceea ce i se întâmplă acum. Pentru a o recunoaşte, i se arată imaginea acesteia şi i se comunică numele. În 1975, după 4 ani de la episodul morţii clinice, cunoaşte o doamnă care i se recomandă cu numele de Moody. Sensibilizată deja de acest nume, îi cere să discute cu soţul său, Raymond Moody. Deducem din această întâmplare că în lumea de „dincolo” suntem deja cunoscuţi, cu nume, chip, misiune, trecut, prezent şi viitor. Când Raymond Moody nici nu publicase cartea sa Viaţă după viaţă, acolo, sus, cineva ştia deja că se va scrie. Probabil că această explicaţie a fenomenului de precunoaştere li se va părea celor sceptici o simplă fantezie. Îi invit pe toţi să ofere o altă explicaţie, dacă pot.

Visul premonitoriu sau anticipativ

Visul premonitoriu, anticipativ, precognitiv, pe care C.G. Jung îl numeşte semnificativ, se înscrie în ordinea aceluiaşi mister care pune în dificultate ştiinţa materialistă. Este corect, din punct de vedere ştiinţific, să afirmăm că mintea noastră nu poate reflecta decât o realitate însuşită prin învăţare sau prin experienţă directă de viată. Atunci, de unde ne vin informaţiile prin care ni se anunţă evenimente neconsumate, netrăite încă, din viitor?
Jung ne spune că visul este un mesager. De unde ne vine acest mesager? Visele premonitorii sau profeţiile prin vis sunt menţionate în scrierile biblice şi traversează lumea antică până la cea modernă.
Personal, am avut vise premonitorii în toate situaţiile dramatice de viaţă. Şi aveau o logică, dovedind că aveau o sursă, categoric, raţională. În toate evenimentele nefericite pe care le-am avut, eram lăsat să-mi consum otrava până la ultima picătură şi numai în noaptea precedentă zilei în care totul se termina eram anunţat de rezultat printr-un vis simbolic al cărui sens îl înţelegeam simultan în termeni reali. M-am gândit intens la acest aspect. Dacă aş fi avut visul în care mi se anunţa un final fericit de la începutul dramei, evident, nu m-aş mai fi consumat psihic, dar nu, scopul visului nu era să trec nepăsător pe lângă eveniment, ci dimpotrivă, să-i simt amarul cu fiecare celulă, fie ca o pedeapsă pe care trebuia s-o ispăşesc, fie ca o lecţie pe care trebuia s-o învăţ. Anunţarea finalului fericit cred că era menit să-mi spună că deasupra capului nostru există o altă raţiune căreia nimic nu-i scapă.

Lumea misterelor

Sfântul Augustin spunea că misterul este ceea ce nu ştim încă. După Einstein, viaţa poate fi privită fie ca banală, fie ca mister. El prefera misterul, care ordonează, armonizează şi dă frumuseţea lumii. „Venerarea acestei forţe care ne depăşeşte înţelegerea este religia mea”, spunea Einstein. „Privind din acest unghi, eu sunt profund religios”.
Acest ceva de dincolo de lucruri, ascuns, invizibil, care exprimă o inteligenţă, o logică, o raţiune, o structură coerentă şi funcţională - eu îl numesc Conştiinţă Cosmică sau Inteligenţa organizatoare şi coordonatoare de univers. Religiile îi spun Dumnezeu. Nu are importanţă numele. Important este că acest „ceva” atotputernic şi atoateştiutor există.
Revenind la formula Sfântului Augustin, trebuie spus că iniţial, când oamenii nu cunoşteau cauzele naturale ale lucrurilor, totul era un mister atribuit teritoriului Sacru. Prin evoluţia cunoaşterii, oamenii încep să descifreze cauzele naturale ale unor fenomene şi teritoriul Sacrului se îngustează, în timp ce teritoriul Profanului se extinde tot mai mult. Indiscutabil, ştiinţa a devoalat multe mistere şi acest merit nu poate fi subestimat. Dar chiar şi după mai bine de 500 de ani, socotind 1543 ca anul naşterii ştiinţei actuale, când Copernic îşi publică opera, au rămas încă multe mistere nedescifrate. Oricât am dori să le dăm o faţă ştiinţifică, sursa lor ne scapă.

Experienţele mistice

În experienţa mistică, conştiinţa nu este alterată. Nu există amnezia postcritică, prezentă în epilepsie. Având conştiinţa păstrată, subiectul trăieşte concomitent în planul realităţii sensibile şi în cel în care se petrec scene cu caracter religios. Conţinutul religios captează întreaga atenţie a subiectului, care îşi fixează privirea asupra a ceea ce vede, atras ca de un magnet.
În toate cazurile pe care le-am comentat în cartea În căutarea sensului pierdut, vol. II, aş pleda pentru prezenţa unor experienţe spirituale care au fost urmate de acţiuni bine coordonate şi extrem de utile. Jakob Bohme scrie o operă filosofică valoroasă dictată din alt plan; Apostolul Pavel pune bazele creştinismului; Ioana d’Arc, în ciuda vârstei total neadecvate misiunii pe care şi-a asumat-o, a dat un rege Franţei. Fără excepţie, toţi par a fi ghidaţi de o supraconştiinţă în scopul îndeplinirii unei misiuni.

Constantele fizice care condiţionează viaţa

Robin Collins (2003), preşedintele Comisiei care a descifrat codul genetic, a fost impresionat de „reglarea fină a acestor constante” pe care le-a apreciat ca fiind o dovadă a raţiunii transcendente.
Vom exemplifica prin forţa tare de la nivelul nucleului atomic: dacă magnitudinea (mărimea) forţei tari ar fi fost sub 0,007, hidrogenul nu s-ar fi format. În absenţa sa nu ar fi existat nici apa şi deci nici viaţa. Sunt menţionate circa 30 de constante fizice care condiţionează viaţa şi care au condus la sugestia că Universul a evoluat de o asemenea manieră, încât să permită apariţia vieţii.
Concepţia materialistă despre lume obţine un suport mai concret la jumătatea secolului al XIX-lea, când ştiinţele principale cu suport materialist, respectiv fizica clasică şi chimia, i-au oferit argumente. Un singur lucru era neclar: de unde vin omul şi viaţa în general. În acele vremuri ştiinţa căuta un substitut de Dumnezeu şi încă nu găsea. Din această dificultate o scoate Darwin în 1859, publicând cartea Originea speciilor. Hazardul şi selecţia naturală aflăm că sunt noii zei care au creat omul. Adepţii actuali ai lui Darwin, neodarwiniştii, au adăugat doar intervenţia în mecanismul evoluţiei a mutaţiilor genetice aleatorii. Mai pe înţeles, ne-am născut cu toţii din întâmplare, ca şi Universul. Ce a fost înaintea „întâmplării” nu ne spune nimeni.
Trebuie să admitem totuşi că „întâmplarea” a fost foarte inteligentă când a creat două sexe diferite, dar complementare, pentru a da startul la înmulţirea lumii.

Imaginea lumii aşa cum o avem astăzi este rezultatul gândirii materialiste, care îşi atinge apogeul în secolul al XX-lea, numit şi „secolul tehnologiei”. Morala propagată de religie, atât cât a mai rămas din ea, nu mai face parte din obsesiile societăţii actuale. Filosoful francez Jean-François Revel ne spune că actuala criză a lumii modeme este în primul rând de ordin moral şi o vede ca un eşec al filosofiei occidentale care a golit de sens existenţa.
Sunt biologi, unii chiar confraţi de profesie, care, captivaţi până la fanatism de darwinism, încearcă să explice originea comportamentului moral prin interesul celui mai puternic de a concede viaţa adversarului învins într-o confruntare, nu din mărinimie sau din bunătate, ci pentru a-l folosi ca sclav. Cu o asemenea morală nu este de mirare că încă provocăm războaie de dominaţie, de impunere a orgoliului de stăpâni, că probabil avem încă un comportament ca pe vremea când eram în caverne - violenţi, conduşi de instincte, şi nu de raţiune.
Este de neînţeles acum, când avem argumente care pledează pentru o societate armonioasă, pentru un comportament generos, plin de înţelegere pentru semeni, de compasiune pentru suferinţa umană - argumente care vin nu numai din aria religiei, ci şi a ultimelor ştiinţe -, să gândim atât de anacronic, cel puţin cu 150 de ani în urmă!

Dacă facem o scurtă incursiune în istoria cunoaşterii umane, primul lucru care ne frapează este incapacitatea de a accede la adevărul despre sine. Omul este o fiinţă imperfectă. I-a trebuit să parcurgă mii de ani ca să se apropie abia astăzi de un adevăr doar parţial despre sine, şi nu total, dar suficient pentru a-i conferi posibilitatea de a-şi construi o soartă în acord cu psihologia şi biologia sa.

A doua lecţie pe care o putem extrage din istoria trecutului este aceea că instrumentul prin care ne putem transforma este cunoaşterea. Două căi de cunoaştere s-au impus în timp: religia şi ştiinţa. Niciuna nu poate fi ignorată, fiecare având posibilităţi diferite.

Aristotel şi Ptolemeu credeau că Pământul este static, iar planetele se rotesc în jurul său. Încă se credea că întotdeauna corpurile grele cad spre Pământ pentru că îşi au originea acolo şi tind să ajungă de unde au plecat. Fumul şi vaporii se urcau spre cer pentru că „doreau”, de asemenea, să se întoarcă de unde au venit.

Johannes Kepler a avut mari merite ca astronom, descriind legile mişcărilor planetare, dar, cu toate acestea, credea în mod naiv că planetele se mişcă fiind „împinse de îngeri”.

Isaac Newton şi-a luminat secolul, cum se spune, impunând ideea unui univers raţional şi predictibil, guvernat de legi naturale. Concepţia sa despre univers a fost valabilă însă numai pentru dimensiunea sa macrofizică vizibilă. Interconexiunea existentă la nivel cuantic, operarea principiului incertitudinii aveau să devină cunoscute abia peste 200 de ani, prin fizica modernă.

În opinia mea, cea mai mare descoperire a fizicii cuantice în contrast cu ştiinţa fizicii newtoniene a fost constatarea experimentală a interconexiunii tuturor lucrurilor din Univers. Ideea din fizica newtoniană că suntem separaţi, strict individualizaţi, fără nicio legătură între noi, contrastează fundamental cu realitatea descrisă de fizica modernă. Sunt convins că însuşirea acestei idei a avut multe consecinţe nedorite de-a lungul istoriei. 

Este interesant însă că, înainte de Newton cu aproape 1.700 de ani, Iisus cunoştea această conexiune cel puţin la nivel uman atunci când le-a spus adepţilor săi: „Voi toţi sunteţi fraţi, fii ai aceluiaşi Tată”. Prin evocarea acestui adevăr, Iisus a redat demnitatea sclavilor din timpul său, care erau consideraţi de stăpânii lor aidoma animalelor domestice, dispunând de viaţa lor aşa cum doreau. Iisus este cel care îi ridică pe sclavi la demnitatea de oameni şi vreau să cred că a fost unul dintre motivele esenţiale pentru care mulţimile l-au urmat şi religia creştină a câştigat prioritatea între alte religii concurente la acea vreme.
Am convingerea că acesta este momentul Adevărului, când religia îşi găseşte o explicaţie prin ştiinţele de ultimă achiziţie - fizica cuantică, ştiinţele neurocognitive, experienţele morţii clinice şi experienţele extracorporale.
De ce abia acum dispunem de această cunoaştere?
Aş răspunde pentru că acum, mai mult decât oricând, este nevoie de o schimbare fundamentală, de o altă cunoaştere, de o altă gândire, o altă spiritualitate.

Observaţii critice la adresa religiei

Se spune că primele îndoieli în cuvântul Bibliei ar fi fost exprimate în momentul când, în secolul al XIV-lea, în Europa a izbucnit ciuma bubonică, din cauza căreia a murit un sfert din populaţia Europei. Întrebarea care s-a pus a fost: de ce odată cu familii întregi au murit şi copiii, care sunt suflete nevinovate? De ce a admis Dumnezeu aceste tragedii produse în masă?
Sunt multe întrebările pe care le pun ateii, dar şi credincioşii dezamăgiţi de realitate. 

•Dacă Dumnezeu este atotputernic, de ce nu l-a creat şi pe om perfect, aşa cum sunt alte creaţii, ca de pildă legile care guvernează sistemele planetare şi galaxiile?

Când Noe l-a întrebat pe Dumnezeu de ce oamenii nu au fost făcuţi perfecţi, ca îngerii, i s-a răspuns: „Noe, eu nu v-am făcut îngeri pentru ca voi să faceţi efortul de a deveni îngeri”.

•De ce sunt lăsaţi oamenii să săvârşească răul când Dumnezeu i-ar putea opri? Pentru că ni s-a dat liberul arbitru, se spune, necesar pentru a opta între bine şi rău, dându-ne astfel posibilitatea de a evolua prin liberă alegere.

Aici am motive să intervin. Eu cred că sunt două modalităţi de a supraveghea şi a gestiona omenirea. Marea majoritate funcţionează asemenea unui ceas deşteptător care sună la ora dorită de noi.  upă ce fixăm ora de trezire şi întoarcem arcul seara, până dimineaţa nu ne mai ocupăm de el; va suna singur. Pentru oamenii care au însă misiuni foarte importante pentru mersul societăţii, cum ar fi transmiterea unor idei, rolul lor în schimbarea unei istorii, crearea unor invenţii, scrierea unor opere menite să transforme destine - liberul arbitru este mult mai limitat, pentru că ce trebuie să facă ei şi nu este dus la îndeplinire nu va mai fi făcut niciodată de nimeni. Fiecare operă poartă amprenta, semnătura, stilul unui autor destinat anume. Când, în virtutea liberului lor arbitru, cei cu misiuni importante se abat de la ceea ce au de făcut, sunt obligaţi, uneori prin mijloace foarte dure, să-şi ducă la bun sfârşit misiunea. Fiecare dintre noi vine aici cu un rost, cu o misiune, mai importantă sau mai puţin importantă. Când ne este prea greu, ne trimit ghizi ca să ne ajute.

• Chiar şi unii slujitori ai Bisericii sunt nedumeriţi de anumite versete din Vechiul Testament. Iată câteva extrase din Vechiul Testament citate de Carl Sagan în Lumea şi demonii ei. Ştiinţa ca lumină în întuneric (Editura Herald, Bucureşti, 2015, p. 339):

• În Cartea lui Iosua Navi scrie că este celebrată exterminarea în masă în diferite oraşe din Canaan a bărbaţilor, femeilor, copiilor şi chiar a animalelor domestice: „Iosua (...) a omorât toată suflarea, cum poruncise Domnul Dumnezeu lui Israel” (Cartea lui Iosua Navi, 10:40).

Despre ucideri în masă ni se vorbeşte şi în cartea lui Saul şi a Esterei. În Exod este interzisă uciderea. În Levitic ni se cere să iubim aproapele ca pe noi înşine, iar în Evanghelii se cere să ne iubim „duşmanii”. Dorind să fie imparţial, C. Sagan nu iartă pe nimeni, spunând că despre ucideri în masă, acte de incest şi sclavie se găsesc menţionări aproape în toate religiile. Este fără îndoială că buna credinţă a unui credincios este pusă la grea încercare când citeşte aceste orori săvârşite în numele religiei.

De ce persistă Răul în lume?

Tema Răului este frecvent evocată ca un contraargument la adresa religiei, care propovăduieşte Binele.
Tot ceea ce există în natură are o parte luminoasă şi o alta întunecată. Orice atitudine, gând, sentiment, acţiune se înscrie într-un registru pozitiv sau negativ. Întâlnim Răul ca gândire şi acţiune opusă Binelui la nivel colectiv, individual şi în natură. Orice gând, sentiment, acţiune cu conţinut negativ poate genera distrugere dezordine, drame, crime, războaie, haos. Consecinţele lor sunt de ordin biochimic, la nivelul organismului propriu, şi de ordin fizic, la nivel de Univers.
Gânditorii antici ai medicinei tradiţionale chineze au sesizat antiteza dintre aspectele pozitive şi cele negative specifice tuturor fenomenelor din natură, pe care le-au numit Yin şi Yang. Existenţa lor este necesară pentru unitatea funcţională la nivel de echilibru. Simbolul lor grafic exprimă excepţional unitatea acestui echilibru - un cerc cu două jumătăţi, alb şi negru, fiecare tinzând spre cealaltă şi, în acelaşi timp, fiecare conţinând în interiorul său o mică parte din cealaltă.

Exemplele sunt numeroase: alternanţa zi/ noapte; cald/rece; dreapta/stânga; sus/jos. Deducem de aici că Binele nu poate exista fără contrariul său, că ce este pozitiv are nevoie de negativ pentru acţiune şi echilibru. Se înscrie, cu alte cuvinte, în logica naturii, a Universului. Nu este nimic de obiectat până aici. Dar când negrul înlocuieşte complet albul, când întunericul învinge lumina, când frigul anihilează căldura, cum ar fi, spre exemplu, în „iarna atomică”, unde lumina şi căldura Soarelui ar fi complet şi pentru lungă vreme blocate în drumul lor spre Pământ, atunci negativul nu ne mai este util!

Ca în toate lucrurile de pe Pământ, semnificaţia, intensitatea şi durata unui fenomen este ceea ce contează, ceea ce conferă o finalitate utilă sau nocivă. În cartea sa Jocul cosmic, Stanislav Grof aminteşte ca manifestări ale Răului din lume: masacrele din războaie, torturile şi crimele Inchiziţiei, lagărele de concentrare naziste, cele două războaie mondiale care au ucis, se spune, mai mult decât în întreaga istorie precedentă a acestora.

O vizită la muzeele din Occident în care sunt expuse instrumentele de tortură ale Inchiziţiei lasă cea mai oribilă impresie despre ce a putut inventa omul - împotriva omului - în numele lui Dumnezeu.

Carl Sagan, în cartea citată mai sus, relatează modul în care se desfăşurau procesele Inchiziţiei împotriva unor oameni nevinovaţi acuzaţi de vrăjitorie sau erezie, în oraşul german Wurzburg, în anul 1631. Mărturia îi aparţine lui Friedrich von Spee, călugăr iezuit care, înainte de a fi arestat pentru aceste dezvăluiri, a murit răpus de ciumă. Aş spune, mai degrabă, că s-a lăsat contaminat de ciumă, ştiind ce-l aşteaptă.

Cei care judecă cred în superstiţii, în calomnii şi în bârfe. La simple zvonuri sau la denunţul unor inşi cumpăraţi, josnici şi depravaţi - care, bineînţeles, au şi ei câteva firmituri ca răsplată a nimicniciei lor -, aduc în faţa justiţiei persoane nevinovate sau pentru acte minore. Orice fantezie a unui nebun sau calomnie din răutate sau răzbunare constituie dovezi suficiente. Când nu sunt dovezi, se merge pe prezumţia de vinovăţie, şi nu de nevinovăţie. Dacă cineva dorea să distrugă o persoană, avea toate mijloacele să o facă. Şi dacă cei acuzaţi mărturisesc sau nu, sentinţa este aceeaşi: moartea. Motivele erau total ridicole. Dacă o femeie acuzată de vrăjitorie avea o viaţă normală, era totuşi vinovată, pentru că sub o viaţă virtuoasă vrea să-şi ascundă păcatele; dacă era speriată, însemna că se ştia vinovată; dacă nu era speriată, însemna că simula curajul. Oricine putea fi acuzat. Au condamnat mame cu copii abia născuţi, fiind şi ei ucişi; o adolescentă, pentru că ştia mai multe limbi străine; o copilă de 8 ani, o soră mai mică a acesteia; o fată foarte frumoasă, pentru vina de „a fi frumoasă”; o fetiţă nou-născută; o fată oarbă etc. În Anglia, o femeie cu fiica sa de 9 ani au fost spânzurate pentru vina că „au dezlănţuit o furtună scoţându-şi şosetele din picioare”!!!

Un motiv şi mai grav de ardere pe rug decât vrăjitoria era erezia - abaterea de la dreapta credinţă în accepţiunea Bisericii timpului. Dacă un judecător nu marşa pe acuzele inventate, devenea el însuşi victimă.

Slavă Domnului că astăzi, după 400 de ani de evoluţie a civilizaţiei, nu mai este aşa...!

***

Îndepărtându-ne de ororile acelor vremuri întunecate şi absurde, revenim la realităţile zilelor noastre. Una dintre nedumeririle legate de religie este şi aceea a morţii unor copii inocenţi prin molime, foamete,  războaie, crime, accidente etc.
Geneza unei fiinţe umane presupune un travaliu de o extraordinară complexitate şi ingeniozitate. Dacă există un sens în toate, primit înainte de a veni pe lume, ce sens are moartea survenită imediat după naştere sau chiar în timpul acesteia? Parafrazându-l pe Pascal, care spunea că inima îşi are raţiunea sa despre care raţiunea noastră nu ştie nimic, şi în exemplul ultim citat aici, se poate spune că raţiunea noastră nu prea ştie nimic despre raţiunea de dincolo de noi. Una dintre întrebările la care nimeni nu mi-a putut răspunde este aceea a menţinerii unei vieţi prin sacrificiul altei vieţi. Omul este omnivor şi se hrăneşte inclusiv cu animalele pe care le sacrifică. Sunt animale care trăiesc exclusiv pe seama altor animale, deşi, de vreme ce există specii exclusiv ierbivore, era posibil ca acest mod de hrănire să fi fost unic. Când vedem un pui de gazelă devorat cu violenţă de lei, tigri etc., ne întrebăm impresionaţi: de ce în natură nu există milă?!
Alfred Kastler vorbea despre un conflict al finalităţilor, considerând că viaţa tuturor fiinţelor are o finalitate. Dar şi viaţa fiinţei care se hrăneşte prin sacrificarea altei fiinţe are o finalitate. Se naşte în acest fel un conflict de finalităţi, iar A. Kastler se întreabă: „Unde este în toate acestea Dumnezeul dragostei despre care vorbeşte Iisus?”
Când eram în Canada, am pus aceeaşi întrebare unui pastor care părea să fie foarte doct în profesia sa. Mi-a răspuns că nu ştie nici el. Probabil, a continuat dumnealui, undeva a intervenit ceva.

Chiar şi în cazul vegetarienilor, viaţa se hrăneşte cu alte vieţi. Este extrem de important aici de remarcat un aspect. Oamenii din comunităţile tribale, înainte de a consuma o plantă sau carnea unui animal, le cereau iertare şi permisiunea de a le consuma. Când citeam La mentalité primitive a lui Levy-Bruhl, credeam că gestul acestor oameni exprima o mentalitate primitivă, tributară gândirii magice, animiste. Acum înţeleg cu totul altfel lumea. Totul este interconectat şi, cum s-a spus, şi ruperea unei flori poate deranja o stea.

RELIGIA ŞI SPIRITUALITATEA

Am fost întrebat adeseori de ce vorbesc atât de mult despre spiritualitate şi de ce nu îmi este suficientă religia ca soluţie unică de ieşire a lumii din impasul în care se află.

Mai întâi, nu exclud rolul religiei în viaţa omenirii şi l-am subliniat prin ceea ce am scris. Religia este o cale de cunoaştere, asemenea ştiinţei, şi nu poate fi exclusă din această ecuaţie. Religia nu este doar o cale spre Divinitate, ci şi o trăire în acest spirit şi foarte mulţi oameni au nevoie organică de acest sentiment, oricât de mare ar fi corul celor care, din diverse motive, neagă această funcţie a religiei. Dacă funcţionează, înseamnă că există, cu sau fără vrerea cuiva...

Şi de ce atunci şi nevoia de spiritualitate? În primul rând, pentru că nu are limitările rigide, atât la nivel de concept, cât şi ca apartenenţă de grup, pe care le au toate religiile.

Spiritualitatea nu exclude ideea de Divinitate pentru că tinde spre acelaşi ţel, dar admite orice altă cale de a ajunge acolo. Am citit cărţi scrise de către oameni ce ţin de Biserica ortodoxă dintr-o ţară cu multe insule care anatemizau spiritualitatea orientală, atribuind-o forţelor opuse Divinităţii. Prin aceasta se neagă întreaga gândire şi cultură orientală, în care sunt valori de spirit inestimabile şi cu o vechime mult mai mare decât cea a filosofiei occidentale. Vedele, Upanişadele sunt un exemplu. Să luăm ca ilustrare Imnul cosmogonic din Vede, referitor la începutul Universului, atât de genial versificat de Eminescu. Constatăm că nu este nicio diferenţă faţă de ipotezele astrofizicii actuale. Aidoma religiei creştine, gândirea orientală a intuit inclusiv rolul luminii în geneza Universului.

Când toate aceste date au astăzi un suport ştiinţific real, cum pot fi negate, „afurisite”, ca să folosesc un termen adecvat?
Sigur că, în orice practică în care sunt implicaţi oameni, pot fi erori şi derapaje, dar acestea ţin de firava condiţie umană şi nu pot fi reproşate domeniului respectiv. Ideile valoroase ale unor oameni mari se transformă în pulbere când ajung pe mâna unor oameni mici.

În opinia mea, filosofia lumii are doi versanţi - unul oriental şi altul occidental. Vreme îndelungată ştiinţa occidentală a pus sub semnul superstiţiilor multe dintre informaţiile venite din Orient. Acum sunt studiate în laboratoare şi introduse în practica medicală şi în psihologia dezvoltării!
Spiritualitatea nu exclude religia, ci doar limitările ei conceptuale, refuzul de a accepta multe dintre descoperirile ştiinţei care sunt adevăruri de necontestat. În istoria ştiinţei de la Renaştere şi până acum, nu se poate spune că nu s-a făcut niciun progres în cunoaştere. Spiritualitatea este deschisă oricărei achiziţii ştiinţifice care se dovedeşte a fi utilă omului.

Religia este exclusivistă în ceea ce priveşte apartenenţa la un grup spiritual sau religios. Religia i-a declarat eretici pe toţi cei care nu fac parte din aceeaşi confesiune sau care au îndrăznit să nu fie de acord cu toate condiţiile impuse adepţilor săi. Condamnarea la arderea pe rug, adesea doar pentru erezii inventate de către denunţătorii plătiţi, a fost total contrară moralei creştine.
Cruzimea de tip inchiziţional s-a perpetuat şi în regimul de teroare instituit de Stalin, milioane de victime plătind cu viaţa. „Anatemizarea” prin sloganul abaterii de linia unei gândiri dirijate, impuse cu forţa, o vedem din nefericire prezentă şi astăzi la „case” cu alte pretenţii! Este adevărat, interdicţiile sunt abia la început şi nu s-a ajuns încă la soluţia lui Pol Pot, dar după modul în care ni se impune absurdul, este posibil orice.

Noua Spiritualitate, despre care vom vorbi mai târziu, nu are nimic comun cu stigmatizarea oamenilor pentru aşa-zisele erezii. În cartea sa Jocul cosmic (Editura Antet, 1998), Stanislav Grof comentează câteva criterii care diferenţiază conceptual Religia de Spiritualitate.

• Spiritualitatea nu este o doctrină dogmatică.
• Spiritualitatea nu are nevoie de intermediar între om şi Divinitate.
• Religia implică o instituţie oficială cu reguli precise de activitate.
• Spiritualitatea nu impune interdicţii, ci lasă o deplină libertate, fiind o alegere personală.

Concluziile rezultate din experimentele psihologiei transpersonale nu sunt acceptate de către religie şi, din nefericire, nici de către ştiinţa materialistă, deşi au efecte terapeutice benefice în medicina modernă.

Obsesiile, fobiile, atacurile de panică, unele afectări somatice îşi pot găsi vindecarea prin regresie transpersonală. Am asistat la Cursul de Psihologie Transpersonală al profesorului Brian Weiss, organizat la Roma în 2013, şi am putut să apreciez valoarea terapeutică indiscutabilă a acestei metode.

Prin psihologia transpersonală sunt explorate engramele din subconştient ale afecţiunilor care au relaţie de tip cauză - efect cu bolile actuale ale persoanei supuse regresiei.

Experienţele psihologiei transpersonale ne vorbesc despre dimensiunea noastră spirituală, de conexiunea noastră cu o inteligenţă care transcende timpul şi ne relevă informaţii dintr-un alt statut biologic şi temporal al fiinţei noastre.

Putem spune, în consecinţă, că Spiritualitatea ne aduce mai aproape de adevărul despre noi, uzând de toate achiziţiile ştiinţelor moderne. Este deci o cale strict necesară, despre care vom detalia mai târziu, spre adevărata cunoaştere şi ieşirea din criza morală a lumii actuale.

***

Este evident că nu putem să răspundem la toate întrebările care se referă la marea enigmă a originii şi sensului existentei noastre. Şi totuşi, chiar dacă ne-am limita doar la argumentele comentate în acest capitol, nu putem eluda realitatea lor. Confruntaţi cu exemple a căror explicaţie nu poate fi redusă la hazard, la condiţia noastră fizică, suntem obligaţi să admitem şi alternativa originii transcendente a lumii. Demersul logic al evoluţiei pledează pentru „verbul primordial”, emis de o gândire, o inteligenţă, o Conştiinţă preexistentă. Pledează pentru un logos în care au fost înscrise modelul informaţional şi sensul devenirii a tot ce există.

Deşi suntem în plină eră a ştiinţei geneticii, după cum observa François Jacob, distins cu Premiul Nobel, plecând de la informaţia înscrisă în ADN, avem explicaţia genezei unei celule, dar nu şi a întregului organism, care se formează iniţial prin segmente separate şi într-o ordine programată, urmând ca ulterior să se realizeze conexiunea dintre ele.

Spre exemplu, inima apare în primele 3 săptămâni de gestaţie, iar creierul, după 3 luni. La apariţia creierului sunt trimise fibrele nervoase care conectează viscerele (inimă, diafragmă, stomac etc.). Cum „ştiu” aceşti nervi să ajungă de Ia creier la organele destinate, traversând un drum foarte sinuos, printre alte formaţiuni anatomice? Este un mister care nu poate fi atribuit informaţiei din ADN, acesta funcţionând doar în interiorul celulei, şi nu în afara sa.
O explicaţie posibilă. Suntem construiţi după un model morfogenetic existent în câmpul conştiinţei. Informaţia precede materia, şi nu invers. Conştiinţa este organizatorul materiei, după cum au susţinut mulţi cercetători ai creierului, de la C.G. Jung la John Eccles, laureat al Premiului Nobel pentru studii în Neurofiziologie.
În această idee trebuie să admitem că însăşi evoluţia biologică până la om a fost înscrisă mai întâi la nivel de informaţie, de model morfogenetic al lumii vii, existent în câmpul conştiinţei, şi nu la cel al ADN-ului sau al structurilor anatomice, cum se susţine clasic.

***

Din când în când, în marea sa îngăduinţă, Creatorul se mai îndură şi de noi, cei plini de „păcate”, şi fie ne răspunde la câte o rugă, fie ne dă spontan câte un semn că există. Şi asta este cea mai mare certitudine pe care o putem avea.
Dumnezeu există!