Intre faptele mântuirii zugrăvite pe peretele de miazăzii al naosului se află acest chip legat de istorisirea Evangheliei, care spune că Iisus venea umblând pe apa lacului Ghenizaret spre corabia în care se aflau Apostolii. Când Petru îşi dă seama că Cel ce vine pe apă e Domnul, sare nesprijinit de nimic din corabie şi porneşte întru întâmpinarea Lui. Dar îndată îşi pierde încrederea şi Petru, chiar Petru, e în primejdie să se scufunde în valuri. Atunci Domnul îl trage din apă. Il prinde pe Petru de încheietura mâinii, aşa cum este zugrăvită în tradiţia răsăriteană scena coborârii lui Hristos la iad, când El, Cel înviat, îl prinde de încheietura mâinii pe Adam, care Il imploră, şi îl scoate afară din împărăţia morţilor.
Din chipul Fiului Omului se poate cunoaşte că e vorba de mai mult decât o simplă reprezentare a ceea ce se istoriseşte în Sfânta Scriptură. Iisus domină tot ce apare în prim plan. Infăţişarea Lui ne îndreaptă spre întreaga lucrare mântuitoare pentru care a venit. Chiar şi apele ascultă de El. Petru devine un simbol al tuturor credincioşilor care sunt cuprinşi de frică şi de îndoială, oricât de înaltă ar fi treapta pe care se află în slujbele şi dregătoriile lor.
Cât de îndrăzneţ şi de potrivit a zugrăvit pictorul «biruinţa crucii» în partea de jos a scenei, pe bolta arcadei! Crucea împodobită cu pietre preţioase, crux gemmata, străluceşte la stânga peste oraş. Pe bolta cerului roşu apare viziunea biruinţei prin cruce: «In hoc signo vinces» - «în acest semn vei birui». Numai în acest semn se va face şi Petru părtaş la mântuire.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune în tâlcuirea ce o dă acestei istorisiri (Matei XIV, 22-23): «Pentru ce n-a poruncit Domnul vântului să se oprească, ci şi-a întins El însuşi mâna şi l-a prins pe Petru? Pentru că avea trebuinţă şi de credinţa lui Petru. Dacă lipseşte aceasta din partea noastră, nu face nici Dumnezeu ceea ce e al Său. Domnul arată aşadar că nu puterea vântului, ci puţinătatea credinţei lui Petru e vinovată şi este pricina scufundării lui, şi de aceea zice: «Pentru ce te-ai îndoit, puţin credinciosule?» Dacă n-ar fi slăbit în credinţă, ar fi stat cu uşurinţă neclintit şi în faţa vântului. De aceea lasă Domnul, după ce l-a prins de mână pe Petru, vântul să sufle mai departe, ca să arate că el nu poate aduce nici o vătămare celui în care credinţa e puternic înrădăcinată. Când o păsărică părăseşte cuibul înainte de vreme şi e pe cale să cadă, o sprijineşte maica cu aripile ei şi o aduce iarăşi în cuib. Tocmai aşa a făcut şi Hristos»10.
10. Sf. Ioan Hrisostom, Comentar la Evanghelia de la Matei, 50, Omilia 2, Ubers. in BKV, III, Munchen, 1916, 103.