In prima arcadă a absidei de miazăzi după fresca dumnezeieştii întrupări, care ocupă întreaga absidă, se arată pornind din partea centrală spre răsărit scena Buneivestiri, iar spre apus scena fugii în Egipt. Intre aceste două scene aflate în aceeaşi arcadă, pluteşte acelaşi porumbel al Duhului Dumnezeiesc în octogonul unei stele, semnul zilei a opta, a mântuirii desăvârşite. In partea de răsărit, se revarsă din el raza Buneivestiri, în cea din apus, raza mângâierii în tragicul inevitabil al istoriei, în care Dumnezeu însuşi Se coboară smerindu-Se. Nimic nu e abătut din drum, prin hotărârea dumnezeiască, nimic nu e preschimbat prin lucrarea nemijlocită a lui Dumnezeu; totul merge mai departe pe drumul plin de greutăţi al pământului vinovat, ca şi până acum, până la ţâşnirea finală a slavei lui Dumnezeu în lumea transfigurată. Numai cunoştinţa despre aceasta a fost sporită şi întărită prin Fiul şi prin fapta Sa mântuitoare. Aşa încât Efrem Sirul o aude în imnele sale pe Maria exclamând: «Cu Tine vreau să fug, ca să câştig în Tine viaţa în tot locul. Unde eşti Tu, închisoarea încetează să fie închisoare. Căci în Tine omul urcă la cer. Mormântul încetează să fie mormânt, căci Tu eşti şi Învierea Întâi şi apoi pământul»⁶.