Latura de miazăzi a bisericii, care ne arată de asemenea în scenele de pe bolta ei tainele mântuirii, le încheie pe acestea la apus cu o parabolă a Domnului. Dat fiind că vorbirea lui Iisus în parabole trebuie înfăţişată numai prin imagini, pictorul ni se arată ca având darul unei viziuni, în această viziune sfânta cetate cerească îi apare strălucitoare pe fundalul întunecat al bolţii înstelate; porţile ei sunt păzite de îngeri, iar Hristos, într-o rază întreită, stând în picioare,pe un nor luminos,cheamă la ospăţul de nuntă pe fecioarele ce au vegheat şi-şi au candelele pregătite. E ceasul Evangheliei de la miezul nopţii. «Iar la miezul nopţii s-a făcut strigare: iată mirele vine! Sculaţi-vă, ieşiţi întru întâmpinarea Lui» (Matei, 25, 6). Fecioarele nebune, care nici nu mai poartă candele, sunt deja scufundate pe jumătate în întuneric. N-au avut grijă să privegheze şi să se ţină aprinse cu duhul, în loc de aceasta, s-au lăsat pradă plăcerilor ce le-au depărtat de la Dumnezeu.

Strălucirea chipului şi a feţei lui Iisus, ca o nesfârşită mângîiere a celor ce au crezut cuvântului Sfintei Scripturi, de-a lungul vremii, se arată şi acum înaripând nădejdea celor aflaţi pe cale. Un mic colţişor din viaţa lumii, care e totuşi, după parabola Evangheliei, singurul vrednic de luat în seamă, se desemnează în partea de jos a icoanei: la stânga, chipuri omeneşti, purtându-şi fiecare crucea, se îndreaptă cu dor spre locaşul Liturghiei cereşti, iar la dreapta cei lacomi cad pradă demonilor.