Astfel, în această icoană se înfăţişează fulgerător vederii mult în faţa celor doi tâlhari, evenimentul morţii lui Hristos, străpungerea coastei prin suliţa ostaşilor, deschiderea izvorului de viaţă dătător, aşteptat de 140 credincioşi. In acest timp, pe margine, Maria şi Ioan sunt deja afundaţi cu totul în acea cunoaştere care în toată durerea pământească, este totuşi atinsă şi transfigurată de aşteptarea tainei nupţiale a acestui moment.

Intre multele glasuri care preamăresc acest moment nupţial din istoria lumii, poate fi amintit aici ca martor Iacob de Sarug: «Care mire a murit vreodată pentru mireasa sa, afară de Domnul nostru? Şi care mireasă şi-a ales ca bărbat al ei pe cineva ucis? Cine şi-a dat în lumea întreagă vreodată ca dar de nuntă sângele său, în afară de Cel răstignit, Care a pecetluit cu rănile Sale sărbătoarea nunţii? Cine a văzut vreodată un trup mort zăcând la ospăţul de nuntă; în vreme ce mireasa îl îmbrăţişa şi stătea de faţă, ca să fie mângâiată de el? La ce sărbătoare în afară de aceasta s-a dat un ospăţ la care s-a împărţit oaspeţilor în loc de pâine, trupul mirelui? Soţiile se despart prin moarte de bărbaţii lor. Dar mireasa aceasta s-a unit prin moarte cu iubitul ei. El a murit pe cruce şi a dăruit celei slăvite trupul Său. Ea îl primeşte şi-L consumă zilnic la masa ei. Din coasta Sa străpunsă, El a amestecat în paharul său, sfântul Său sânge şi a îmbiat-o să-l bea şi să uite de mulţii ei idoli. Prin untdelemn s-a uns cu El, în apă s-a îmbrăcat cu El, în vin l-a sorbit pe El, ca lumea să ştie că amândoi s-au făcut una»14.

14.Iacob de Vatme, Poezie despre vălul de pe faţa lui Mohe,