Există în lumea noastră de azi semne mângâietoare pe care nici nu le-am fi bănuit şi care de aceea sunt cu atât mai surprinzătoare.

Un asemenea semn este biserica «Sfântul Ioan Botezătorul» aşezat într-un loc în care nimeni nu s-ar fi aşteptat.

Din originile ţărăneşti străvechi ale acestei ţări, îndreptată către credinţa creştină într-o deschidere nedisimulată, răsar chipuri zugrăvite conform tradiţiei stricte şi totuşi într-o legătură liberă cu credinţa cunoscută din fierbintea învăţătură a Sfinţilor Părinţi. Ele iau fiinţă în acest loc într-un mod atât de grăitor, că întreaga creştinătate de Răsărit şi de Apus ar trebui să-şi simtă răsuflarea tăiată în faţa impresionantei lor prezenţe.

Dar oare mai poate creştinătatea de azi, în febrilele ei preocupări, să-şi ţină răsuflarea tăiată în faţa vreunui semn ?

Tocmai această întrebare o pune azi acest semn nou al nădejdii în viitorul Bisericii celei una şi nedespărţită.

In partea de sud-est a oraşului Bucureşti din România, în cartierul muncitoresc Ferentari, alcătuit din case mici, cu grădiniţe în faţă, îngrădite de uluci, apare înfăţişarea nearătoasă, aproape neobservată, a bisericii ortodoxe «Sfântul Ioan Botezătorul», clădită abia între anii 1935—1938 de către înşişi enoriaşii bisericii. Ea a fost zugrăvită precum se obişnuia pe atunci, dar încă în 1938 pictura a şi început să se desprindă de pe pereţi. A fost reparată pe cât s-a putut şi parohia s-a simţit mai departe ocrotită în această casă a Domnului, pentru că era opera ei. La cutremurul din 1977 biserica a fost grav avariată în interior, încât trebuia să se pună problema unei restaurări integrale. Parohul parohiei, consilierul patriarhal Sabin Verzan (n. 1928), împreună cu ceilalţi slujitori, cunoscând dărnicia jertfelnică a enoriaşilor săi, — ca a multor altora din această ţară — se încumetă să purceadă la refacerea clădirii în interior, ajungându-se astfel şi la o pictură cu totul nouă. Problema care se punea însă cu precădere era cea a unei noi concepţii iconografice, care să poată transpune în imagini, în mod credibil, elanul spre izvoare, spre gândirea şi viaţa Sfinţilor Părinţi. Oare moştenirea Sfinţilor Părinţi, reaprinsă în multe inimi, îşi putea găsi o formă de exprimare artistică ? Fi-va printre numeroşii pictori bisericeşti din România măcar unul în stare să realizeze acea tradiţională unitate dintre o adâncă trăire duhovnicească şi o formă de exprimare artistică corespunzătoare?

Părintele Sabin Verzan care, cu un deosebit simţ teologic, era pasionat nu numai de idei, ci şi de o reală înfăţişare a lor în icoane duhovniceşti, ştia numai pe unul căruia să-i poată încredinţa această sarcină şi anume pe arhimandritul pictor Gheorghe Ciobanu (n. 1914). Acesta executase multe lucrări în catedrale şi biserici din România, dar rămăsese totuşi destul de smerit ca să primească să desfăşoare într-o biserică mică şi neimpunătoare un întreg program duhovnicesc, cel al plinătăţii credinţei actuale, izvorâte din învăţătura Sfinţilor Părinţi. Ca şi în numeroase exemple din istoria creştinătăţii şi nu mai puţin din istoria mănăstirilor româneşti din Moldova, aşa şi în cazul de faţă, prietenia duhovnicească dintre cel ce dă comanda lucrării şi zugrav, adăpată de înrudite simţiri duhovniceşti şi de cunoştinţa credinţei în măsură să ducă la o completare reciprocă a lor, a avut ca rod un rezultat surprinzător, cu totul neobişnuit în pictura bisericească ortodoxă contemporană, în timp ce bisericile ortodoxe recent pictate înfăţişează un program iconografic lipsit de curaj, închistat într-o dependenţă schematică faţă de canoanele târzii (ca şi Apusul restaurator din sec. XIX), a cărui execuţie îl lipseşte adesea de orice ecou sufletesc, aici, un pictor original, însufleţit de moştenirea vie a Sfinţilor Părinţi şi încadrându-se în modul cel mai strict programului iconografic tradiţional, s-a eliberat de orice uscăciune sterilă şi a ajuns la un nou grai iconografic, plin de fervoare, care mişcă sufletul prin văz.

Este neîndoielnic că acest pictor, doctorand în teologie, cunoscător al moştenirii Sfinţilor Părinţi nu a avut în vedere decât un singur lucru: să reveleze din nou prin imagini flacăra mântuirii, după programul întregii structuri a credinţei. I s-a reproşat adeseori din partea ortodoxă că n-ar fi respectat strictele prescripţii ale tradiţiei şi ar fi pictat «în manieră occidentală», însă toate aceste stricte prescripţii din Răsărit provin dintr-o epocă târzie, care se dezobişnuise de mult de fervoarea credinţei creştinătăţii primare şi prin aceasta şi de diversitatea individualităţii duhovniceşti în unitatea credinţei. Căci, în realitate, nu se cunoaşte nici o regulă a picturii bisericeşti din epoca primară.

Ce s-a săvârşit aici poate fi socotit pe drept cuvânt un act de îndrăzneală care dezbină spiritele. Că acest lucru s-a întâmplat în Biserica Ortodoxă Română, o Biserică smerită şi ascultătoare în rândul Bisericilor surori, ne impresionează ca un semn ţâşnit din adâncuri de credinţă, din temelia existenţială încă vie a ţăranilor şi păstorilor, cărora chipurile văzute ale credinţei le au fost profund familiare în toate timpurile creştinismului (Cecinii pascua, rura, duces. — «Am cântat ţăranii, păstorii şi conducătorii», spunea Virgiliu).

Oricine intră din lumea modestă a acestei periferii a Bucureştilor în această biserică, fără să presimtă ce-l aşteaptă, are impresia că e atins de o flacără care-l face să participe prin mijlocirea ochiului la evenimentele luminoase ale realităţii mântuirii înfăţişate în chip material şi în acelaşi timp spiritual.

Construcţia tuturor pereţilor este solidă şi articulată în forma arcadelor şi a absidelor, dar din pereţi şi din abside ţâşnesc totuşi valuri de culori care emoţionează prin căldura ce o răspândesc. Aceasta nu se datorează numai impresiei făcute de culori, ci mai degrabă articulării precise a chipurilor şi scenelor în cercul întregului spaţiu după stricta rânduială fundamentală a prescripţiilor bizantine pentru pictura bisericească. Căci nenumăratele exemple ale epocii primare ne arată că se dădea loc în spaţiul bisericesc tuturor variaţiilor posibile, cu condiţia ca să se încadreze în sensul fundamental.

Te poţi întreba de la bun început, pentru ce pictorul a ales aici o formă de exprimare care face fundalurile colorate să strălucească şi să se modeleze ca o plinătate a creaţiei, pentru a scoate în evidenţă în prim plan într-o formă luminoasă evenimentul propriu-zis al mântuirii şi sfinţii înfăţişaţi în icoane. Răspunsul ni-l dă faptul că pensula lui n-a fost mişcată nici de meditaţia impresionistă, nici de o nouă pătrundere expresionistă în spaţiile subiective ale trăirii, ci mai degrabă de cunoaşterea autentică a iluminării dobândite pe calea peregrinării, pentru ca prin coloritul pământesc să se perceapă evenimentul mântuirii în etapele ei, dar şi martorii acesteia, adică sfinţii Bisericii.

Aceştia alcătuiesc soclul tuturor scenelor picturale: personaje, bărbaţi şi femei sfinte, în picioare, prooroci, apostoli şi ierarhi, pe latura de răsărit, mucenici în absidele laturii de miază-noapte şi miazăzi, bărbaţi, femei sfinte, du­hovnici şi îndrumători ai vieţii duhovniceşti, de ambele laturi ale pereţilor longitudinali. Ei răsar toţi ca din flăcări şi sunt pătrunşi de ele, părând a face astfel vizibile în ima gine ca pe marea predică a vieţii şi a imnelor lor evenimentele mântuirii, care luminează din arcade şi nişe deasupra lor. Acestora li se potriveşte cuvântul Apocalipsei: «Cel ce biruieşte, îl voi face stâlp în templul Dumnezeului meu şi el nu va ieşi niciodată din el şi eu voi scrie pe el numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, al noului Ierusalim care se pogoară din cer de la Dumnezeul Meu, şi numele Meu cel nou» (Apoc. III, 12).

In aceste chipuri de pe pereţi devine vizibil începutul fundamental al întregului spaţiu: toate evenimentele mântuirii sunt reprezentate nu dintr-o genialitate artistică, ci din mijlocirea Bisericii după cuvântul Sfintei Scripturi, din lucrarea ei liturgică şi din propovăduirea Sfinţilor Părinţi. Prin aceasta rămân intim legate, împreună cu imaginile sfinţilor, de taina Bisericii. Pentru credinciosul care se roagă şi-i priveşte, sfinţii devin semne ale chemării pe drumul mântuirii, căci prin ei ne-a venit credinţa, de vreme ce ei înşişi ajunseseră la chipul de lumină râvnit al transfigurării. Pictura devine chip transfigurat în măsura în care acesta poate fi accesibil ochilor pământeşti. Prin credibilitatea ei, aceasta stârneşte totodată dorul inimii după ţinta vieţii veşnice. Tăria acestei simţiri poate fi exprimată prin cuvintele duhovniceşti ale Sfântului Macarie Egipteanul: «De aceea, cela ce caută (Duhul dumnezeiesc), trebuie să creadă, să se apropie de Domnul si să se roage să primească încă de aici Duhul dumnezeiesc. Căci El este viaţa sufletului. Şi Domnul de aceea a venit, ca să dea încă de aici viaţă sufletului, adică Duhul Său. «Cât timp aveţi lumină — zice El — credeţi în lumină. Căci vine noaptea, când nu veţi mai putea lucra». Deci cine nu caută şi nu primeşte aici, jos, ca element al vieţii pentru sufletul său lumina duhovnicească a lui Dumnezeu, va fi aruncat, la despărţirea de trup, în întunericul din stânga. El nu intră în împărăţia cerului; el merge la sfârşit în iad, «la diavolul şi la îngerii lui». Aurul sau argintul aruncate în foc, se fac mai curate şi nimic, nici lemnul, nici iarba, nu le pot preschimba. Căci tot ce se apropie de foc e mistuit de el, totul devine foc. Aşa şi sufletul care umblă în focul Duhului, şi în lumină dumnezeiască, nu va suferi nimic, nici o vătămare de la nici unul din duhurile rele. De se apropie de el vreun duh rău, e mistuit de focul ceresc al Duhului».

*

Deasupra zonei de jos a pereţilor întregului edificiu, cu chipurile sfinţilor, sunt înfăţişate în cele patru direcţii ale spaţiului, scenele mântuirii:

La Răsărit, înspre zona altarului, apare în mijlocul chi­purilor din Vechiul şi Noul Testament, chivotul Legământului şi deasupra lui Maria cu Pruncul, ca împlinire a acestui semn. Dedesubt se vede împărtăşirea sfintelor daruri de pâine şi vin de către Domnul Apostolilor Săi.

Latura de Apus (a intrării) e ocupată de scena Judecăţii şi a Parusiei Domnului. Judecata e redată prin pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr.

Absida de miazăzi prezintă în spaţiul dinspre păstori şi magi, evenimentul Sfintei întrupări.

Absida de miazănoapte înfăţişează desăvârşirea primei veniri în chipul pogorârii la iad a lui Hristos, a eliberării primului Adam şi a drepţilor Vechiului Testament, imaginea pascală proprie Bisericii de Răsărit.

Aşa ia naştere un spaţiu împătrit al mântuirii, care are deasupra Pogorârea Sfântului Duh, imaginea lui Hristos cu cetele îngereşti (în cupolă) şi semnul Prea Sfintei Treimi (în chipul celor trei îngeri), o sumă luminoasă a credinţei după următoarea schemă :