Vai, această atât de generalizată îndeletnicire a vremurilor. O altă tragică exploatare satanică a omului întru batjocorirea Divinităţii. O practică cu un conţinut atât de amăgitor, încât omul nici nu bănuieşte ce se ascunde cu adevărat în asimfonia acestor gesturi ale lui.

  Intâmplător, oare, toţi fumătorii manevrează ţigara cu cele trei degete ale închinării? Desigur că nu. Diavolul cunoaşte valoarea simbolistică a oricărui gest atitudinal de cinstire şi slăvire a lui Dumnezeu. De aceea ţine ca tocmai aceste degete care închipuie Sfânta Treime să se adune, operând cu triviala lui lumânare. Căci ce altceva vrea să sugereze ca formă şi formulă de ardere ţigara însăşi? Caricatura lumânării! Iar fumul, pe care-l produce această scârnavă alcătuinţă din chiar “iarba dracului”, caută să adumbrească închipuit fumul smirnei şi al tămâiei binemirositoare.

  De ce, oare, scopurile banale, chipurile, ale fumătorilor sunt doar de a-şi mobila gestualitatea mâinilor şi de a trage fumul în piept?

  Pentru că mâinile au valoare determinantă în expresia exterioară a rugăciunii. Iar vrăjmaşul ştie ca acestea odată pângărite, prin slujirea demersurilor lui, conţinutul lor valoric va fi diminuat sau chiar anulat.

  Intr-un vas în care a stat o vreme ţuică nu vei putea pune curând lapte.

  Apoi, de ce, oare, fumul este inhalat şi reţinut câteva clipe în piept.

  Pentru înţelegerea acestui „tipic”, a profunzimii  pângăririlor şi vătămărilor multiple este necesar să ştim că, în formula actelor cultului extern al ritualului creştin ortodox, tămâierea este cel mai de seamă şi cel mai accentuat act. Este un accent şi un simbol al rugăciunii de slăvire a lui Dumnezeu, a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi al Sfintelor Daruri care, tămâiate înainte de aşezarea lor în Proscomidiar, simbolizează harul Sfântului Duh dat Sfinţilor Apostoli după Înviere: „Luaţi Duh Sfânt...” (Ioan 20, 22)

  Iată de ce-l determină Diavolul pe fumător să inhaleze şi să reţină fumul în piept: să creeze astfel o batjocoritoare tămâiere cu spurcata lui iarbă a „Naosului Templului Duhului Sfânt”. Căci „în inima ta se va sălăşlui Dumnezeu!”

  Or, în pieptul fumătorului funinginea şi nicotina îşi fac casă şi de-acolo, intrând în plămâni, vor întina întreg trupul. Unde să mai sălăşluiască Dumnezeu?

  Şi lucrurile nu se opresc aici. Ţigara este ţinută cu buzele. Cele care ar trebui să rostească o biată rugăciune sau care, uneori, samavolnic şi inconştient, sărută icoane şi chiar sfinte moaşte.

  Şi din toate acestea ce finalităţi se obţin? Ce rămâne în urma fumătorului? Rămâne duhoarea aceea pe care nici chiar el, adesea, n-o agreează. Rămâne scrumul ca simbol al distrugerii şi degradării. Rămâne o cicatrice adâncă şi cheloidă pe sufletul siluit. Rămâne relaţia cu Bunul Dumnezeu profund avariată. Rămâne roada muncii şi sudoarea trudei pentru bănuţul adunat, jertfă pe veci Satanei şi iadului simbrie. Atât.

  Nu este acesta oare păcatul suicidului absolut? Nu-şi omoară omul singur, lent şi sigur, trup şi suflet?

Nu te uita la vin cum este el de roşu, cum

scânteieză în cupă şi cum alunecă pe gât.

Căci la urmă el ca un şarpe muşcă şi ca

o viperă împroaşcă venin.

(Pilde 23, 31-32)

Preluare din LUCRAREA de C.C. Ciomâzgă