Primul act prin care se împlineşte participarea fiecărui creştin la Sfânta Liturghie este aducerea darurilor de pâine şi vin la altar. Acest act al aducerii, ţinând de esenţa Liturghiei, a fost prezent întotdeauna, însă forma concretă a darurilor a variat în decursul secolelor.

La început era pâine obişnuită

În Biserica primară la Sfânta Liturghie se utilizau pâini dospite dintre cele folosite în mod curent în alimentaţie . Era necesar să se sfinţească mai multe pâini întregi deoarece, după cum se ştie, cei ce participau la Sfânta Liturghie se şi împărtăşeau, primind cu toți, clerici şi laici, Sfântul Trup în mână şi sorbind Sfântul Sânge din Potir. Ca urmare darul credincioşilor consta în pâine obişnuită, din uzul curent. Pâinile care nu se foloseau la Sfânta Jertfă erau destinate ajutorării săracilor.

Din sec. VIII întâlnim prescura. Cu timpul, numărul celor ce se împărtăşeau a scăzut. Pe de altă parte, datorită abuzurilor şi profanărilor la care se putea ajunge prin primirea în mână a Sfântului Trup al Domnului, s-a introdus, în secolul VII d.H., împărtăşirea laicilor cu linguriţa, de către preot, cu Sfintele Taine în cantităţi, fireşte, mai mici. Toate acestea au făcut ca şi cantitatea de pâine necesară la Proscomidie să scadă. S-a ajuns astfel ca pentru Sfânta Jertfă să fie suficientă o singură pâine, iar mai apoi numai o parte din pâine. Această pâine a început să aibă o formă şi o mărime specială, după sec. VIII fiind desemnată cu denumirea de prescură. Totuşi, până astăzi, în caz de lipsă a prescurilor, se poate folosi pâine obişnuită pe care preotul va însemna cu copia semnul crucii în locul peceţii .

Pecetea

Un element care distinge prescura de pâinea obişnuită este pecetea cu care este însemnată prescura. Prima menţiune a ei o întâlnim într-o rânduială a Proscomidiei alcătuită în sec. X-XI pentru episcopul Paul din Galipoli, dar probabil că se folosea încă dinainte. Pecetea este alcătuită dintr-o cruce cu însemnarea „Iisus (IS) Hristos (HR) Învinge (NIKA – în limba greacă)”. Pecetea se aplică cu ajutorul unui obiect numit pistornic sau pristolnic făcut din lemn, mai rar din piatră, bronz, lut, mase plastice sau alte materiale. Forma şi numărul peceţilor aplicate diferă. Există pristolnice care, pe lângă pecete, cuprind şi formele miridelor.

Simbolismul formei

Dacă mărimea prescurii este determinată de motive de ordin practic, forma îi este dată de simbolismul ei: rotundă pentru dumnezeirea fără început şi sfârşit şi pentru rotunjimea pământului, cu trei cornuri pentru Sfânta Treime, cu patru cornuri în formă de cruce, cu cinci cornuri amintind cele cinci pâini înmulţite de Mântuitorul în pustie .

Prescura cu patru cornuri în formă de cruce, obişnuită la noi în ţară, este recomandată de către Sfântul Simeon al Tesalonicului „pentru că şi Dumnezeu s-a făcut om cu totul desăvârşit alcătuit din suflet şi din cele patru stihii, pentru că şi lumea este din patru părţi, şi Cuvântul acesta al lui Dumnezeu este Trupul care L-a luat Hristos”. De asemenea fiecare corn al prescurii, prin forma sa rotundă, simbolizează dumnezeirea fără început şi fără sfârşit. În ultimul timp, în special la oraşe, s-au răspândit prescurile rotunde mici, cu o singură pecete.

De obicei, indiferent de formă, prescurile se fac din două straturi suprapuse simbolizând cele două firi ala Mântuitorului.

Condiţii de calitate

Întotdeauna lui Dumnezeu trebuie să-i dăm ce avem mai bun. Cu atât mai mult când este vorba de darurile care se vor preface în Trupul şi Sângele Mântuitorului. De aceea Liturghierul prevede anumite cerinţe de calitate în ceea ce priveşte prescurile: să fie făcute din făină albă de grâu curat, nu prea veche şi nealterată, să fie preparate cu apă naturală, potrivit de sărate, dospite, bine coapte şi nealterate, cu gust firesc. De asemenea vinul trebuie să fie din struguri, curat, cu gust şi miros firesc, neoţetit. Culoarea vinului este indiferentă.

Cine poate face prescuri?

În ultimul timp s-a răspândit concepţia că prescurile nu pot fi făcute de femeile care trăiesc o viaţă conjugală normală cu bărbaţii lor. Această concepţie nu are însă nici o bază în tradiţia Bisericii. Nu există nici un canon care să prevadă acest lucru, cu atât mai mult cu cât, mult timp, la Liturghie se folosea pâine din uzul comun.

Probabil la originea acestei concepţii stă interdicţia pentru cei ce au săvârşit păcate grave şi sunt opriţi de la împărtăşanie de a-şi aduce darul la altar. Dar a considera legăturile trupeşti ale soţilor cununaţi canonic drept păcat este în contradicţie cu Scriptura şi cu întreaga învăţătură a Bisericii. Sfântul Pavel arată clar că patul nunţii este nespurcat (Evrei 13, 4) iar Canonul 4 Gangra îi osândeşte pe cei care ezită să primească Sfânta Împărtăşanie de la clericii căsătoriţi. Ori, dacă un preot căsătorit, având o viaţă conjugală normală, poate sluji Sfânta Liturghie cu vrednicie, de ce soţia acestuia nu ar putea face prescurile pentru slujbă? Sau de ce o femeie căsătorită canonic, care se poate împărtăşi, nu ar putea face prescuri?

Pe de altă parte este evident faptul că cei care se complac în păcate grave, care îi îndepărtează de la împărtăşanie, nu numai că nu pot să facă prescuri ci, până când nu se pocăiesc, nu le pot aduce la altar nici pe cele făcute de alţii.

Ca urmare, pot face prescuri cei care, străduindu-se să ducă o viaţă curată, potrivit poruncilor lui Hristos, pot şi să-şi aducă darul la altar.

Concluzie

Revenirea, în zilele noastre, la practica normală a aducerii darurilor la altar de către credincioşi este posibilă şi din punct de vedere al materiei darurilor. Iată câteva modalităţi practice prin care se poate realiza acest lucru:

• Credincioşii, în special cei de la sate, pot fi îndemnaţi să facă prescuri acasă pe care să le aducă apoi la biserică;

• Preotul poate rândui ca anumite credincioase, eventual prin rotaţie, să facă prescuri pentru întreaga comunitate şi să fie puse în vânzare la pangar;

• În cazul în care nu există posibilitatea de a se face prescuri, credincioşii pot fi îndemnaţi să aducă la altar pâine obişnuită care, la fel ca în epoca primară, să fie utilizată apoi pentru ajutorarea săracilor.

Dacă nu se poate aduce vin, este bine să se aducă măcar prescură (sau pâine obişnuită) însoţită de lumânare ca simbol al jertfei şi de un pomelnic cu cei care se doreşte a fi pomeniţi.

Important este ca aducerea darurilor să devină o regulă pentru fiecare Liturghie şi nu numai pentru cazuri excepţionale.

Extras din Explicarea Sfintei Liturghii, Pr. Florin Botezan