Berchezoaia - cetatea Chioarului, în Masivul Preluca

Petru Lucian Goja (Baia Mare) 

Cetatea Chioarului (atestată documentar în 1319; distrusă de armata austriacă în 1713). 2 ianuarie 2003. Plec din Baia Mare spre Berchezoaia (vezi hartă la https://sites.google.com/site/romanianatura39/home/carpatii-rasariteni/masivul-preluca/defileul-lapusului-prezentare-generala ), trecând prin Remetea Chioarului. Din Dealul Remetei Chioarului fac stânga vreo 3 km, pe drum pietruit, flancat de tufăriş dens. Ceva mai încolo, tradiţionala cruce de piatră; nici un panou cu numele localităţii.
Berchezoaia se întinde de-o parte şi alta a drumului dar majoritatea gospodăriilor şi biserica sunt plasate pe dealurile vălurite, către est, coborând până spre malul stâng al Lăpuşului, abia scăpat din strânsoarea şerpuitului defileu (vezi prezentare amplă a Defileului Lăpuşului la https://sites.google.com/site/romanianatura39/home/carpatii-rasariteni/masivul-preluca/defileul-lapusului-prezentare-generala ).
Mă îndrumă o familie de ţărani. Trebuie continuat pe drumul relativ recent amenajat, spre sud, pe direcţia Colnic şi a frumoasei păduri de pin care marchează flancul drept al culmii La Piatră (blocuri de calcare folosite de berchezăoani şi la pavarea carosabilului). Panta se accentuează. De-aici încolo, pe jos, sunt vreo 3 km până la cetate.
Continui pe drum; la stânga, culme punctată cu boscheţi de pin, tufe de păducel decorate cu pămătufuri verzi-gălbui de vâsc perlat cu sute de mărgele alb-translucide, tufe de măceşi purtând mătăniile rubinii, tufe de porumbele, fagi piperniciţi de vânturi.
La dreapta (vest nord-vest) câteva vâlcele, două căsoaie de vărat, un staul. Urmează o înşeuare, un mal de marne şi caolin, deasupra o culme cu stejari. Urc pe ea. Amplă panoramă spre Şomcuta Mare, Ciolt şi Colnic (marcat de antene). La poalele dealului cu pădure de stejar intercalată cu tineri pini, un cătun pitoresc, răzleţe gospodării ţinând de Berchezoaia. Apoi, dincolo de o adâncită vale ce coboară dinspre Buteasa spre podul de beton de peste Lăpuş, şirul de abia intuibile gospodării ale Codrului Butesei; în continuare, haotic răzleţite pe culmi, gospodăriile tradiţionale ale aceleiaşi localităţi izolate de lume. Undeva la nord nord-est avanposturile cătunului Între Râuri.
Un localnic îmi indică o intersecţie, apoi un drum ceva mai îngust, continuând spre est sud-est printr-o seculară livadă de pruni, apoi printr-o livadă de meri pitici, acaparaţi de licheni argintii sau aurii; la stânga, un mic cimitir umbrit de răzleţi pruni; uşoară coborâre. La dreapta, jos, două căsuţe de basm, cu acoperişuri ţuguiate, din paie afumate. În faţă, dincolo de-un picior împădurit, împânzit de drumuri de TAF, carosabilul pietruit care coboară dinspre Colnic - Buteasa la Buteasa Râu, ceva mai la stânga Lăpuşul şi podul spre Codru Butesei.
Un ţăran îmi arată drumul spre cetate, iniţial coborând uşor, printre gospodării tradiţionale. În faţă dreapta, o culme mamelonată. La stânga se deschide un evantai de vâlcele, decorate cu făget intercalat cu plopi tremurători şi mesteceni, care coboară spre albia Lăpuşului, eliberat dintr-un prim ciocan, un imens U, flexare nordică, revenire sudică a albiei străjuită de dealuri împădurite pe malul stâng, respectiv cel mai abrupt stâncos înalt versant drept din tot parcursul defileului.
Drumul se trifurcă. Cel din dreapta trece peste culmea mamelonată, reîntâlnindu-se cu cel din mijloc; cel din stânga, aveam să constat ulterior, coboară spre Râu, pe sub străvechile ziduri nordice, din piatră, ale cetăţii care era strategic pitită după o culme îngustă, împădurită spre est, sud şi vest, cu o limbă de fânaţă la nord.
Lăpuşul, mai jos cu vreo sută de metri, îşi aleargă nebunele ape sub zidul cetăţii, parţial ruinat, acaparat de lianele curpenilor, tufe de frasin, alun, carpen, corn îmbobocit. Spre est, culmea împădurită continuă cu poieni şi pajişti. De-aici se intră prin prima fostă poartă a străvechii cetăţui, dovadă un ruinat zid de piatră de râu, intercalat cu cărămidă arsă. Imediat pe dreapta, la nivelul pajiştii, o construcţie elipsoidală, din piatră, ca o scăldătoare; la trei metri în dreapta, sub dealul ce acompaniază fidel terasa care duce la cetate, o fântâniţă zidită cu piatră.
La aproximativ 60 m în faţă, construcţia fostei cetăţi, dreptunghiulară, din piatră stratificată, înaltă de vreo 2,5 m, cu un contrafort, o fereastră îngustă, acoperiş distrus de intemperii. Urmele celei de-a doua porţi, la dreapta fundaţiile din piatră şi ruinele zidurilor micilor acareturi suind în trepte. Dincolo de fosta poartă, spre sud, un mic platou. La est sud-est construcţia are încă două ferestre înguste, decupate-n zidul gros şi deschiderea fostei uşi. La est, un dâmb împădurit obturează orizontul. Cetate ultim, se pare, refugiu al haiducului Pintea, aprig căutat de trupele austro-ungare.
Constat cât era de mică. Loc extraordinar ales, accesibil pe-atunci călare sau cu căruţa, dovadă străvechiul, bine conservat traseu al drumului, un amplu S urmând fidel culmea. Cert refugiu, nimic destinat apărării vreunei vămi sau locuirii pe mai lungă perioadă.
Linişte desăvârşită, arar zbor săltat de gaiţă. Seculare livezi de pruni, apoi şi de meri, cu poame congelat stafidite; alte izolate gospodării, cu curţi ordonate. După 45 minute ating dâmbul decorat cu pini din apropierea falezei de marne şi caolin.