Lacul Câlcescu şi împrejurimile, în Munţii Parâng

Dinu Boghez (Râmnicu Vâlcea) 

La Câlcescu am petrecut, pe malul său, în cort, nopţi spuzite cu stele, în liniştea muntelui. Dar şi nopţi cu furtuni năprasnice, în care şuvoaiele de apă bătând de-a valma curgeau în neştire în lumina sfredelitoare a trăsnetelor, urmate de hăuiala fără sfârşit a tunetelor care-şi pierdeau urma depărtându-se în adâncurile căldărilor glaciare din preajmă. Nu numai de aceea, Lacul Câlcescu, cu oglinda sclipitoare sau întunecată, înconjurat de bariere de jneapăn mereu fremătător în vânturile din creastă, a rămas întotdeauna o amintire care se cerea înnoită, după care tânjesc mereu. Mai târziu am descoperit împrejurimile, lacurile din Căldarea superioară a Câlcescului, urcând spre creastă sau coborând Hornul Lacurilor.

imagine la

…Primăvara se instalase binişor pe meleagurile orăşeneşti, dar sus, la munte, ceţurile mai bântuiau crestele şi zăpezile cele mari de abia începuseră să se retragă ici colo, ochind muntele.

Sosim la Obârşia Lotrului dis-de-dimineaţă, continuăm pe drum până la Podul Ştefanului de peste Lotru şi ne angajăm pe drumul forestier care duce spre sud. Din maşină, privim mereu spre creasta dominată de Vârfurile Setea Mare şi Mică, când vizibile pe fundal de cer plumburiu, când pierdute în ceţuri alergătoare. Ajunşi la capătul celor 7 kilometri parcurşi de la ramificaţia amintită, după ce pe o porţiune am trecut greu maşina peste bolovanii rămaşi în urma furiei şuvoaielor de primăvară, începem ascensiunea spre crestele care-şi scuturau plapuma groasă a iernii.

După prima jumătate de oră ajungem la apele furioase ale Lotrului. Găsim un loc cu trunchiuri de copaci îngrămădite şi, călărind înlănţuirea de punţi întâmplătoare, trecem pe malul stâng. Pornim pe poteca înmuiată de zăpada topită de curând. După câteva sute de metri dăm de zăpada de primăvară a Parângului. Trecuse o iarnă peste mantia cea albă şi acum căpătase nuanţe întunecate. Călcăm pe zăpadă şi ne afundăm la fiecare doi paşi, când până la mijloc, când deasupra.

Înaintăm totuşi şi când se termină pădurea de brad, la confluenţa Pâraielor Zănoaga şi Câlcescu, suntem în sfârşit pe iarba primăverii. Îngălbenită şi tăvălită de presiunea zăpezii, de sub ea iţindu-se firişoare verzi. Trecem mai întâi Pârâul Zănoagei, mai mult prin apă decât pe bolovani; în susul său, şirag de cascade înspumate.

La aproximativ 1¼ ore de când părăsisem drumul forestier, atacăm panta finală spre Lacul Câlcescu. Poteca părăseşte poiana şi trecem prin jneapăn, peste bolovani şi apoi tăiem urme cu rândul prin zăpadă. Traversăm apa Câlcescului şi după aproape două ore de la pornire sosim pe malul lacului.

Pe marginea sa vestică plaiul s-a ochit zdravăn. Ici, colo, câte un petec de zăpadă întârziată. Pe celălalt mal, zăpada era la ea acasă. Zoriţi de vântul aspru, urcăm pe pantele Muntelui Câlcescu. Depăşim într-un sfert de oră căldarea lacului şi sosim în căldarea superioară, acolo unde în anotimpurile calde ne putem bucura de oglinzile unor mici lacuri. Acum, când ajungem pe bordul lor stâncos dinspre aval, nu aflăm decât înveliş de gheaţă şi zăpadă, prăbuşit spre centrul său, de unde răzbat ochiuri de apă.

Continuăm urcuşul, spre dreapta. Ochiuri de zăpadă înconjurate de jnepeni, pod de gheaţă şi câte un pic de apă. De sub zăpadă străbate gâlgâiala pârâului descătuşat din somnul iernii.

Urcăm mereu şi ajungem în ultima dintre căldări, cea de sub Vârfurile Setea. Aici, doar zăpadă peste tot. Ne strecurăm pe muchia care duce în dreapta pe Setea Mică şi în stânga pe Setea Mare. Când mai avem puţin până în creastă, nori negri se apropie cu repeziciune dinspre Mohor, vârful barometru al zonei, prevestind ploaia. De la Lacul Câlcescu am făcut până aici o oră. Hotărâm întoarcerea, pe urmele făcute cu multă trudă la urcuş, mânaţi de primii stropi.

Refacem traseul, în sens invers, în două ore.