Brâna Ţigăneşti, spre Muntele Velicanu, în Munţii Bucegi

Radu V. Cotta 

Cine ajunge pe Culmea Padina Crucii, suind din greu dinspre Valea Mălăieşti pe cărarea povârnită ce poartă semnul turistic bandă galbenă (vezi harta şi ghidul masivului la https://sites.google.com/site/romanianatura1/home/relief-romania-muntii-carpati/carpatii-meridionali-harti-marcaje-pesteri/bucegi ), va face negreşit acolo sus un mic popas, dacă nu ademenit de noua perspectivă ce se deschide, oricum pentru a-şi trage un pic sufletul. Iar dacă graba sau neastâmpărul nu-l vor mâna din spate şi va zăbovi cu o privire atentă şi iscoditoare pe versantul dimpotrivă al Văii Ţigăneşti (imaginea 4), va descoperi ceva mai jos decât altitudinea la care se află (1897 m), un brâu înierbat, distinct conturat, care se curmă spre dreapta acolo unde Culmea Ţigăneşti „cade” brusc către adâncurile văii omonime.

Brâul se situează în afara reţelei de marcaje şi este călcat foarte rar de vreun turist. În schimb, brâna este dublată, probabil din vremuri străvechi, de o potecă pastorală mult frecventată, utilizată alternativ şi de sălbăticiunile locului, în primul rând de caprele negre.

Este interesant de constatat că în unele zile strălucitoare de iarnă, cu atmosferă de limpezimea cristalului, când omătul pune mai bine în evidenţă neregularităţile terenului, chiar şi de la mari distanţe, de la cabana Clăbucet Plecare, de pildă, masa alburie a Muntelui Ţigăneşti apare pregnant brăzdată de două dungi continue, aproape orizontale, paralele. Cea superioară (imaginea) este chiar brâna de care ne ocupăm. 




1   De pe poteca Omu - Scara, vedem văi nordice ale Bucegilor şi departe înspre orizont. Foto: Ică Giurgiu (Clubul de Speologie „Emil Racoviţă” Bucureşti).









2   Padina Crucii (fotografiată din Hornurile Ţigăneşti) este traversată de traseul turistic dintre Lacul Ţigăneşti şi cabana Mălăieşti. Foto: Ică Giurgiu.









3   Padina Crucii, văzută de deasupra Văii Mălăieşti. Foto: Ică Giurgiu, Dan Pleşa.








4   Vedere de pe Brâna Caprelor (Muntele Bucşoiu), de pe poteca urcând din Valea Mălăieşti spre Vârful Bucşoiului. Foto: Ică Giurgiu. 

 

Într-o dimineaţă luminoasă de octombrie am plecat de la cabana Mălăieşti, însoţit de un bun camarad de drumeţie, să cutreierăm şi să încercăm a descifra această prispă de piatră. Urcuşul începe de lângă refugiul salvamont, pe poteca bolovănoasă, pământoasă, intens bătătorită, ce suie în serpentine strânse, prin tufărişuri, ţinând până aproape sus malul stâng al unei viroage umede şi sălbatice. Datorită configuraţiei terenului, efortul la care suntem supuşi la începutul unei zile de drumeţie este cam brutal şi „nepedagogic”, căci ne surprinde neîncălziţi.

Din pitoreasca înşeuare de pe creştetul Padinei, mai urmăm de-a coasta poteca turistică jalonată de bandă galbenă preţ de 15-20 de minute, până traversăm 2-3 şiştoace abrupte, ce se prăvălesc în adâncurile Văii Ţigăneşti. De aici părăsim marcajul şi ţintim jumătate la dreapta, către firul principal, pe care îl atingem la cota de aproximativ 1950 m, cu circa 100 m sub nivelul modestului Lăcuţ Ţigăneşti (imaginea 3), de pe traseul marcat ce duce spre Bran. Timp de mers până aici: de la Mălăieşti până în Şaua Padinei Crucii, 1 oră; din şa până la traversarea talvegului Ţigăneştilor, 30 minute.

Din mai multe hăţaşe paralele de oi, ce se înscriu printre tufele rare de jnepeni, smirdar şi anin de munte, îl alegem pe cel mai bătătorit. Ocolim un promontoriu stâncos, pe care îl reperasem încă de vizavi şi, în sfârşit, hăţaşul devine potecă ciobănească, de „încredere”, ce urmează pridvorul înierbat, tot mai bine individualizat pe versant. Mai jos şi în dreapta, peste ulucul Ţigăneştilor, distingem un tăpşan înverzit, aproape orizontal, loc bun pentru stână, unde chiar zărim o colibă şi un ocol pentru oi. Este ultimul sector primitor al văii, căci imediat mai în aval începe o rupere de pantă şi valea capătă aspect alpin, sălbatec, până aproape de confluenţa cu Valea Velicanu, afluent de pe stânga.

Noi continuăm printre stâncării, pe ingeniosul drum ciobănesc, în direcţia generală nord, până ce în dreapta noastră se cască un horn umed şi prăpăstios, adâncit înspre treapta a treia a Văii alpine Ţigăneşti. „Pe asemenea coclauri se simt acasă antilopele Carpaţilor”, comentează ortacul meu. Drept confirmare, apar pe neaşteptate, pe clina din stânga a vâlcelului, doi bărbaţi înarmaţi cu puşti, la vreo 200 metri distanţă de noi. Pe semne căutători de capre negre judecând după lipsa dorinţei de comunicare cu noi (nu s-au apropiat, n-au gesticulat, n-au glăsuit), aparţinând mai degrabă tagmei braconierilor.     

Tufişurile se îndesesc. Poteca noastră coteşte brusc la stânga şi traversează umărul nord nord-estic al Culmii Ţigăneşti, peste o poliţă înierbată, la baza unui perete stâncos, surplombat. Am intrat de acum în bazinul superior al Pârâului Velicanu, ale cărui fire de obârşie, răsfirate în evantai, le trecem unul după altul, pierzând pe nesimţite din înălţime. Panta generală a versantului a mai scăzut; hăţaşul unic de până aici se multiplică la libera alegere a oilor fruntaşe din şir.

Noi îl alegem pe cel mai bătătorit şi lat. Drumul nostru se arcuieşte apoi, progresiv la dreapta, din nou spre nord. De la cota minimă a cărării noastre, de pe fundul „pâlniei” Văii Velicanu (1800 m), începem să câştigăm binişor nivel şi atingem fără dificultate grumazul sudic al Muntelui Velicanu, la aproximativ 1880 m, punct unde se sfârşeşte inedita noastră brână. Din firul principal al Văii Ţigăneşti până aici am făcut vreo 1½ ore.

Inventariind în minte brânele cunoscute în Bucegi, înclin să o compar pe aceasta cu Brâna Morarului, ramura dinspre V. Cerbului. Şi, pentru că se cade să poarte şi ea un nume, iar eu nu am cunoştinţă ca pe vreo hartă turistică să o fi scos cineva din anonimat, îmi îngădui să o „năşesc” drept Brâna Ţigăneştilor.

Răsplata pentru osteneala, stăruinţa şi zelul nostru de „exploratori” ne-o căpătăm cu prisosinţă, urcând timp de 15 minute spre miazănoapte, până pe moţul stâncos al Velicanului (1902 m), munte fabulos, învăluit în mister, necercetat de montaniarzi ori alpinişti (speologic, în 1983, drumurile Clubului „Emil Racoviţă” Bucureşti nu s-au soldat aici cu descoperiri - Ică Giurgiu). Din acest adevărat foişor, cel mai septentrional al Bucegilor, ne bucurăm de cea mai completă, directă şi apropiată privelişte a satelor brănene, înşirate sub noi la mai bine de 1 km pe verticală. În fundal, tabloul este întregit de creasta zimţată, inconfundabilă a Pietrei Craiului; mai spre nord-est este şesul Ţării Bârsei, străjuit în spate de movila singuratică şi întunecată a Măgurii Codlei, obturat în dreapta de siluetele Postăvarului şi Pietrei Mari.

Cea mai firească continuare a drumului nostru este în direcţia Bran, pe cărarea marcată cu bandă roşie. Pentru a ajunge la ea revenim în Şaua sudică a Velicanului, de unde vom alege o continuare puţin ocolită, dar cu frumoasă vedere spre toate azimuturile. Anume, ţinem direcţia sud sud-vest pe coama de legătură dintre Vârfurile Velicanul şi Ţigăneşti (vezi harta masivului la https://sites.google.com/site/romanianatura1/home/relief-romania-muntii-carpati/carpatii-meridionali-harti-marcaje-pesteri/bucegi), în urcuş lin, depăşim proeminenţa de cotă 2014 m şi continuăm spre miazăzi, până ce întâlnim ramificaţia muntoasă ce se desface din Muntele Ţigăneşti către vest nord-vest: Culmea Clincea. De pe Velicanu până aici ne-au mai trebuit cam ¾ ore. N-am mai beneficiat de existenţa unei poteci propriu-zise, dar lipsa accidentelor majore de teren şi vegetaţia pitică ne-au îngăduit să ne croim cale lipsită de greutăţi şi pericole.  



5   Coborâre de pe Muntele Scara (2426 m), spre Bran, pe traseele 9 şi 10, ambele spectaculoase. Foto: Ică Giurgiu (Clubul de Speologie „Emil Racoviţă” Bucureşti).









6   Abruptul vestic al Muntelui Velicanu (prin apropierea căruia trece traseul 10, Scara - Ţigăneşti - Bran), spre Valea Păniceru. Foto: Radu V. Cotta (Bucureşti).









7   Pe traseul 10, care coboară de pe Muntele Ţigăneşti spre Bran: Portiţa Clincii (aproape de Claia de Piatră, vezi imaginea 5). Foto: Ică Giurgiu.









8   Pe traseul 10, care coboară de pe Muntele Ţigăneşti spre Bran: forme din conglomerat, pe potecă, aval de Portiţa Clincii. Foto: Ică Giurgiu.

 

Urmăm apoi către apus Muchia Clincea, având jos, în stânga noastră, pe un traiect de-a coasta, poteca marcată, pe care o întâlnim într-o primă şa (1895 m) de sub care se dezvăluie privirii, spre nord, bazinul Văii Pănicerului, iar către sud acela al Urlătorii Clincii. Este şi aceasta o zonă de mare interes peisagistic, îmbietoare şi pentru fotografi, cu turnuleţe, colţani şi lame stâncoase împlântate haotic în flancul muntelui (imaginea 5), care ne scapă de multe ori vederii sau de abia se lasă întrezărite de pe poteca turistică. Durată de mers până în şaua cu marcaj încă 30 minute.

Continuarea itinerarului nostru este unul din drumurile turistice dar şi pastorale de o deosebită frumuseţe şi varietate, ce ne coboară în localitatea Poarta Branului şi apoi ne duce în centrul Branului, la şoseaua naţională. Întâiul tronson din acest drum este dominat de stâncării cu forme care de care mai insolite (imagini 7, 8), îngemănate cu vegetaţie tot mai înaltă şi mai deasă, care copleşeşte în cele din urmă stânca, pe măsură ce coborâm.

Asemuiesc mereu acest flanc nordic al Muntelui Clincea tot cu o faţă orientată spre miazănoapte (i-aş spune Faţa nevăzută a Ciucaşului), atât de puţin cunoscută şi rar umblată de turişti. Mă refer la poteca însemnată cu cruce roşie, ce leagă Vf. Ciucaş de localitatea Vama Buzăului, trecând prin cătunul Poiana Dălghiului. Şi acolo întâlnim în preajma lizierei pădurii formaţiuni stâncoase întrucâtva comparabile cu cele de pe Culmea Clincea (de pildă Mâna Dracului şi Gemenii Ciucaşului). De la intrarea în poteca marcată cu bandă roşie şi până în centrul Branului mai avem nevoie de peste 3 ore de mărşăluire. Iar dacă nu ne grăbim să părăsim masivul, ne stă la îndemână aceeaşi magistrală turistică bandă roşie, urmată în sens invers, tot plină de atracţii şi surprize, până sus pe Platoul Scara.