In vreme ce Apusul aproape că a pierdut taina sărbătorii Botezului lui Iisus, aceasta a rămas pentru întreg Răsăritul creştin evenimentul epifanic propriu-zis, ca o vestire a mântuirii în faţa creaţiunii şi a oamenilor. Coborându-Se Iisus în apele Iordanului şi lăsându-Se să fie botezat de Ioan, nu numai că ia asupra Sa vina oamenilor (cum spune adeseori Apusul în mod unilateral), ci şi preschimbă apele lumii prin a Sa coborâre, ca o preînchipuire a pătimirii Sale viitoare, cum spunea Ignatie al Antiohiei: «Căci Dumnezeul nostru, Iisus Hristos a fost purtat în pântece de Maria, fiind după iconomia dumnezeiască a mântuirii din sămânţa lui David şi totuşi de la Duhul Sfânt; El S-a născut şi S-a botezat, ca să curăţească apele prin patima Sa»8.

Atingerea cu apa este, împreună cu stihia aerului, un moment nou, al întrupării, o ultimă împlinire a întregii realităţi a Sfintei întrupări.

In icoana ce ne stă în faţă se simte uimirea pricinuită de acest eveni­ment. Se vede în ea negrăita smerenie a Domnului care a coborât în apă ca să Se lase botezat de Ioan, în timp ce îngerii ce-I stau alături se veselesc de această împlinire a sfatului Tatălui. Numai cel ce crede şi presimte puterea mărturiei prin râul de foc izvorând din porumbelul care coboară de sus în zbor, fapt exprimat de glasul dumnezeiesc: «Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit. Pe acesta să-L ascultaţi» (Matei III, 17).