Declarația Universală a Drepturilor Omului, în Wikipedia

Column A.

Original text.

La Declaración Universal de los Derechos Humanos (DUDH) es un documento adoptado por la Asamblea General de las Naciones Unidas en su Resolución 217 A (III), el 10 de diciembre de 1948 en París,1​ que recoge en sus 30 artículos los derechos humanos considerados básicos. Debido a la falta de consenso internacional que existía en ese momento sobre la obligatoriedad de proteger y respetar los derechos humanos, el documento no logró ser formalizado como un tratado internacional, obligatorio para los Estados firmantes, y se limitó a una declaración, que fuera tomada como un ideal orientativo para la humanidad.

Tres décadas después se alcanzó un consenso internacional suficiente para establecer la obligatoriedad para los Estados miembros de la ONU de proteger los derechos humanos, al entrar en vigor los Pactos Internacionales de Derechos Humanos que, junto con sus protocolos opcionales y la DUDH, comprenden lo que se ha denominado como Carta Internacional de Derechos Humanos.​

Hasta la fecha son nueve los tratados que conforman el cuerpo básico de instrumentos internacionales de derechos humanos: 

1) derechos civiles y políticos, económicos y sociales, 

2) contra el racismo, 

3) contra la discriminación de las mujeres, 

4) contra la tortura, 

5) derechos de la niñez, 

6) trabajadores migrantes, 

7) contra la desaparición forzada y 

8) derechos de las personas con discapacidades.

9) ??? (.............)

(1.396 bytes)

Column B.

Machine translation.

Declarația Universală a Drepturilor Omului (DUDO) este un document adoptat de Adunarea Generală a Națiunilor Unite în Rezoluția sa 217 A (III), la 10 decembrie 1948 la Paris, care include drepturile omului în cele 30 de articole ale sale.considerate de bază. Din cauza lipsei de consens internațional care exista la acea vreme cu privire la obligația de a proteja și respecta drepturile omului, documentul nu a putut fi oficializat ca tratat internațional, obligatoriu pentru statele semnatare, și s-a limitat la o declarație, care a fost luată ca un ideal călăuzitor pentru umanitate.

Trei decenii mai târziu, s-a ajuns la un consens internațional suficient pentru a stabili obligația statelor de a proteja drepturile omului, când au intrat în vigoare Pactele Internaționale privind Drepturile Omului care, împreună cu protocoalele lor opționale și DUDO, cuprind ceea ce a fost numită Carta Internațională a Drepturilor Omului. Drepturi.​ 

Până în prezent, există nouă tratate care alcătuiesc corpul de bază al instrumentelor internaționale privind drepturile omului: 

1) drepturi civile și politice, economice și sociale, 

2) împotriva rasismului,

3) împotriva discriminării împotriva femeilor, 

4) împotriva torturii, 

5) drepturile copiilor, 

6) lucrătorilor migranți, 

7) împotriva dispariției forțate și 

8) drepturile persoanelor cu dizabilități.

Column Z.

Admin translation.

Declarația Universală a Drepturilor de Om (DUDO) este un document adoptat de Adunarea Generală a Națiunilor Unite în Rezoluția sa 217 A (III), la 10 decembrie 1948 la Paris, care include drepturile omului în cele 30 de articole ale sale considerate de bază. Din cauza lipsei de consens internațional care exista la acea vreme cu privire la obligația de a proteja și respecta drepturile omului, documentul nu a putut fi oficializat ca tratat internațional, obligatoriu pentru Statele semnatare, și s-a limitat la o declarație, care a fost luată ca un ideal orientativ pentru umanitate.

Trei decenii mai târziu, s-a ajuns la un consens internațional suficient pentru a stabili obligația Statelor membre ale ONU de a proteja drepturile de om, atunci când au intrat în vigoare Pactele Internaționale privind Drepturile Omului care, împreună cu protocoalele lor facultative și DUDO, cuprind ceea ce a fost numită drept Carta Internațională a Drepturilor Omului.​ 

Până la momentul prezent, există nouă tratate care alcătuiesc corpul de bază al instrumentelor internaționale privind drepturile de om: 

1) drepturi civile și politice, economice și sociale, 

2) împotriva rasismului, 

3) împotriva discriminării la adresa femeilor, 

4) împotriva torturii, 

5) drepturile copiilor, 

6) ale lucrătorilor migranți, 

7) împotriva dispariției forțate și 

8) drepturile persoanelor cu dizabilități.

9) ??? (................)

En numerosas convenciones, declaraciones y resoluciones internacionales de derechos humanos se han reiterado los principios básicos de derechos humanos enunciados por primera vez en la Declaración Universal de Derechos Humanos, como su universalidad, interdependencia e indivisibilidad, la igualdad y la no discriminación, y el hecho de que los derechos humanos vienen acompañados de derechos y obligaciones por parte de los responsables y los titulares de estos. En la actualidad, todos los Estados miembros de las Naciones Unidas han ratificado al menos uno de los nueve tratados internacionales básicos de derechos humanos, y el 80 % de ellos ha ratificado al menos cuatro de ellos, lo que constituye una expresión concreta de la universalidad de la DUDH y del conjunto de los derechos humanos internacionales.

—ONU: Fundamento de las normas internacionales de derechos humanos.2

(881 bytes)

Numeroase convenții, declarații și rezoluții internaționale privind drepturile de om au reiterat principiile de bază ale drepturilor omului enunțate pentru prima dată în Declarația Universală a Drepturilor Omului, cum ar fi universalitatea, interdependența și indivizibilitatea lor, egalitatea și nediscriminarea, precum și faptul că drepturile omului sunt însoțite. prin drepturi și obligații din partea responsabililor/titularilor acestora. 

In actualitate, toate Statele membre ale Națiunilor Unite au ratificat cel puțin unul dintre cele nouă tratate internaționale de bază privind drepturile omului, iar 80% dintre ele au ratificat cel puțin patru dintre ele, ceea ce este o expresie concretă a universalității DUDO și a tuturor drepturilor umane internaționale.

—ONU: Fundamentul normelor/standardelor internaționale privind drepturile omului.

Índice

1 Historia de la evolución de los derechos humanos

2 Proceso de elaboración

3 Estructura y contenidos

3.1 Preámbulo

3.2 Artículo 1

3.3 Artículo 2

3.4 Artículos 3 al 27

4 Importancia de la Declaración

5 Derechos Humanos del siglo XXI: la Declaración Universal de Derechos Humanos Emergent

6 Reacciones

6.1  Elogios y apoyo

6.2 Críticas

6.2.1 Países islámicos

6.2.2 "El derecho a negarse a matar"

6.2.3 Asociación Americana de Antropología

6.2.4 Declaración de Bangkok

7 Sexagésimo aniversario de la Declaración

8 Véase también

9 Referencias

10 Enlaces externos

Index

1 Istoria evoluției drepturilor omului

2 Procesul de pregătire

3 Structură și conținut

3.1 Preambul

3.2 Articolul 1

3.3 Articolul 2

3.4 Articolele 3-27

4 Importanța Declarației

5 Drepturile omului ale secolului 21: Declarația universală emergentă a drepturilor omului

6 Reacții

6.1 Laudă și sprijin

6.2 Critici

6.2.1 Țările islamice

6.2.2 „Dreptul de a refuza uciderea”

6.2.3 Asociația Americană de Antropologie

6.2.4 Declarația de la Bangkok

7 Cea de-a 60-a aniversare a Declarației

8 Vezi de asemenea

9 Referințe

10 Legături externe 

Index

1 Istoria evoluției drepturilor de om

2 Procesul de elaborare

3 Structură și conținut

3.1 Preambul

3.2 Articolul 1

3.3 Articolul 2

3.4 Articolele 3-27

4 Importanța Declarației

5 Drepturile de Om ale secolului 21: Declarația Universală a Drepturilor de Om Emergente

6 Reacții

6.1 Elogii și sprijin

6.2 Critici

6.2.1 Țările islamice

6.2.2 „Dreptul de a te nega sa ucizi”

6.2.3 Asociația Americană de Antropologie

6.2.4 Declarația de la Bangkok

7 Cea de-a 60-a aniversare a Declarației

8 Vezi de asemenea

9 Referințe

10 Legături externe 

Historia de la evolución de los derechos humanos

En la lenta evolución histórica de los derechos, es a partir del siglo xvii cuando empiezan a contemplarse declaraciones explícitas con base en la idea contemporánea del “derecho natural”. Inglaterra incorpora en 1679 a su constitución la Habeas Corpus Act (Ley de Habeas Corpus) y la Bill of Rights (Declaración de Derechos) en 1689.3​ En Francia como consecuencia de la Revolución francesa, se hace pública, en 1789, la Declaración de los Derechos del Hombre y del Ciudadano.4​

En 1927, entra en vigor la Convención sobre la Esclavitud de 1926, que prohíbe la esclavitud en todas sus formas.5​ Los llamados “Códigos de Malinas” que abarcan la moral internacional (1937), las relaciones sociales (1927), las relaciones familiares (1951) y el Código de Moral Política (1957), son intentos parciales de la conciencia pública por regular una seguridad mínima de respeto al individuo, habitualmente ignorado por los Estados. Como consecuencia de la Primera Guerra Mundial la Sociedad de Naciones impulsó los Convenios de Ginebra sobre seguridad, respeto y derechos mínimos de los prisioneros de guerra, y en 1948 tras la Segunda Guerra Mundial, la Asamblea General de las Naciones Unidas aprobó el documento titulado “Declaración Universal de los Derechos Humanos”, conjunto de normas y principios, garantía de la persona frente a los poderes públicos.

(1.395 bytes)

Istoria evoluției drepturilor omului

În evoluția istorică lentă a drepturilor, începând cu secolul al XVII-lea încep să fie contemplate declarații explicite bazate pe ideea contemporană de „drept natural”. Anglia a încorporat Actul Habeas Corpus în constituția sa în 1679 și Declarația Drepturilor în 1689.  În Franța, ca o consecință a Revoluției Franceze, Declarația Drepturilor a fost făcută publică în 1789. Drepturile omului și ale cetățeanului.​

În 1927, Convenția Sclaviei din 1926 a intrat în vigoare, interzicând sclavia în toate formele ei. Așa-numitele „Coduri Mechelen” care acoperă moralitatea internațională (1937), relațiile sociale (1927), relațiile sociale membrii familiei (1951) și Codul de morală politică (1957), sunt încercări parțiale ale conștiinței publice de a reglementa o siguranță minimă a respectului față de individ, de obicei ignorate de către state. Ca o consecință a Primului Război Mondial, Liga Națiunilor a promovat Convențiile de la Geneva privind securitatea, respectul și drepturile minime ale prizonierilor de război, iar în 1948, după cel de-al Doilea Război Mondial, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a aprobat documentul intitulat „Declarația Universală”. a Drepturilor Omului”, ansamblu de norme și principii, garanție a persoanei în fața puterilor publice. 

Istoria evoluției drepturilor de om

În lenta evoluție istorică a drepturilor, începând cu secolul al XVII-lea încep să fie contemplate declarații explicite bazate pe ideea contemporană de „drept natural”. Anglia a încorporat Actul Habeas Corpus în constituția sa în 1679 și Declarația Drepturilor în 1689.  În Franța, ca o consecință a Revoluției Franceze, a fost făcută publică, în 1789, Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului.​

În 1927, a intrat în vigoare Convenția privind Sclavia din 1926, care interzice sclavia în toate formele ei. 

Așa-numitele „Coduri Mechelen” care acoperă moralitatea internațională (1937), relațiile sociale (1927), relațiile familiare (1951) și Codul de morală politică (1957), sunt încercări parțiale ale conștiinței publice de a reglementa o minimă siguranță respectului față de individ, de obicei ignorate de către State. Ca o consecință a Primului Război Mondial, Societatea Națiunilor a promovat Convențiile de la Geneva privind securitatea, respectul și drepturile minime ale prizonierilor de război, iar în 1948, după cel de-al Doilea Război Mondial, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a aprobat documentul intitulat „Declarația Universală”. a Drepturilor Omului”, ansamblu de norme și principii, garanție a persoanei în fața puterilor publice. 

Proceso de elaboración

En virtud del artículo 68 de la Carta de las Naciones Unidas, el Consejo Económico y Social de las Naciones Unidas creó la Comisión de Derechos Humanos. A este organismo, formado por dieciocho representantes de Estados miembros de la ONU, se le encomendó la elaboración de una serie de instrumentos para la defensa de los derechos humanos. Dentro de la Comisión se creó un comité formado por ocho miembros, que serían Eleanor Roosevelt (Estados Unidos), René Cassin (Francia), Charles Malik (Líbano), Peng Chun Chang (China), Hernán Santa Cruz (Chile), Alexander E. Bogomolov/Alexei P. Pavlov (Unión Soviética), Lord Dukeston/Geoffrey Wilson (Reino Unido) y William Roy Hodgson (Australia). Fue también de especial relevancia la intervención de John Peters Humphrey, de Canadá, director de la División de Derechos Humanos de la ONU.

El proyecto de Declaración se sometió a votación el 10 de diciembre de 1948 en París, y fue aprobado, por los que entonces eran los 58 Estados miembros de la Asamblea General de la ONU, con 48 votos a favor y las 8 abstenciones de la Unión Soviética, de los países de Europa del Este, de Arabia Saudí y de Sudáfrica. 

Además, otros dos países miembros no estuvieron presentes en la votación.

La abstención sudafricana puede ser vista como un intento de proteger su sistema de apartheid, el cual violaba claramente varios principios de la declaración.6​ La abstención de la delegación saudí se debió principalmente a su inconformidad con dos artículos: el articulo 16 (matrimonio sin discriminación y con consentimiento de los cónyuges) y el articulo 18 (derecho a cambiar de religión).6​ 

Las abstenciones de las naciones comunistas se centraban en el hecho de que la declaración no condenaba específicamente el fascismo y el nazismo.6​ Sin embargo, Eleanor Roosevelt atribuyó dicha abstención a la inconformidad con el artículo 13 (derecho a salir del país libremente).

Así fue la votación:

• Votos a favor (48): Afganistán, Argentina, Australia, Bélgica, Birmania, Bolivia, Brasil, Canadá, Chile, China, Colombia, Costa Rica, Cuba, Dinamarca, República Dominicana, Ecuador, Egipto, El Salvador, Estados Unidos, Etiopía, Filipinas, Francia, Grecia, Guatemala, Haití, Holanda, India, Irak, Irán, Islandia, Líbano, Liberia, Luxemburgo, México, Nueva Zelanda, Nicaragua, Noruega, Pakistán, Panamá, Paraguay, Perú, Reino Unido, Siria, Suecia, Tailandia, Turquía, Uruguay y Venezuela.

• Abstenciones (8): Arabia Saudí, Bielorrusia, Checoslovaquia, Polonia, Sudáfrica, Ucrania, Unión Soviética y Yugoslavia.

• Ausentes (2): Honduras y Yemen.

• Votos en contra: ninguno

(2.588 bytes)

Procesul de elaborare

În conformitate cu articolul 68 din Carta Națiunilor Unite, Consiliul Economic și Social al Națiunilor Unite a înființat Comisia pentru Drepturile Omului. Acest organism, format din optsprezece reprezentanți ai statelor membre ONU, a fost însărcinat cu elaborarea unei serii de instrumente pentru apărarea drepturilor omului. 

În cadrul Comisiei, a fost creat un comitet format din opt membri, care ar fi Eleanor Roosevelt (Statele Unite), René Cassin (Franța), Charles Malik (Liban), Peng Chun Chang (China), Hernán Santa Cruz (Chile), Alexander E Bogomolov/Alexei P. Pavlov (Uniunea Sovietică), Lord Dukeston/Geoffrey Wilson (Regatul Unit) și William Roy Hodgson (Australia). 

De o relevanță deosebită a fost și intervenția lui John Peters Humphrey, din Canada, director al Diviziei pentru Drepturile Omului ONU.

Proiectul de Declarație a fost supus la vot la 10 decembrie 1948 la Paris și a fost aprobat de cele 58 de state membre ale Adunării Generale a ONU, cu 48 de voturi pentru și 8 abțineri ale Uniunii , Arabia Saudită și Africa de Sud. 

În plus, alte două țări membre nu au fost prezente la vot.

Abținerea Africii de Sud poate fi văzută ca o încercare de a-și proteja sistemul de apartheid, care a încălcat în mod clar mai multe principii ale declarației. Abținerea delegației saudite s-a datorat în principal dezacordului cu două articole: 16 (căsătorie fără discriminare și cu consimțământ). ale soților) și 18 (dreptul de a schimba religia). 

Abținerile națiunilor comuniste s-au concentrat pe faptul că declarația nu a condamnat în mod specific fascismul și nazismul. 

Cu toate acestea, Eleanor Roosevelt a atribuit această abținere nerespectării articolului 13. (dreptul de a părăsi liber țara).

Acesta a fost votul:

• Voturi pentru (48): Afganistan, Argentina, Australia, Belgia, Birmania, Bolivia, Brazilia, Canada, Chile, China, Columbia, Costa Rica, Cuba, Danemarca, Republica Dominicană, Ecuador, Egipt, El Salvador, Statele Unite ale Americii, Etiopia , Filipine, Franța, Grecia, Guatemala, Haiti, Țările de Jos, India, Irak, Iran, Islanda, Liban, Liberia, Luxemburg, Mexic, Noua Zeelandă, Nicaragua, Norvegia, Pakistan, Panama, Paraguay, Peru, Regatul Unit, Siria, Suedia , Thailanda, Turcia, Uruguay și Venezuela.

• Abțineri (8): Arabia Saudită, Belarus, Cehoslovacia, Polonia, Africa de Sud, Ucraina, Uniunea Sovietică și Iugoslavia.

• Absent (2): Honduras și Yemen.

• Voturi împotrivă: niciunul

Procesul de elaborare

În conformitate cu articolul 68 din Carta Națiunilor Unite, Consiliul Economic și Social al Națiunilor Unite a înființat Comisia pentru Drepturile Omului. Acest organism, format din optsprezece reprezentanți ai Statelor membre ale ONU, a fost însărcinat cu elaborarea unei serii de instrumente pentru apărarea drepturilor omului. 

În cadrul Comisiei, a fost creat un comitet format din opt membri, care erau Eleanor Roosevelt (Statele Unite), René Cassin (Franța), Charles Malik (Liban), Peng Chun Chang (China), Hernán Santa Cruz (Chile), Alexander E Bogomolov/Alexei P. Pavlov (Uniunea Sovietică), Lord Dukeston/Geoffrey Wilson (Regatul Unit) și William Roy Hodgson (Australia). 

De o relevanță deosebită a fost și intervenția lui John Peters Humphrey, din Canada, director al Diviziei pentru Drepturile Omului ONU.

Proiectul de Declarație a fost supus la vot la 10 decembrie 1948 la Paris și a fost aprobat de cele 58 de state membre ale Adunării Generale a ONU, cu 48 de voturi "pentru" și 8 abțineri ale Uniunii Sovietice, ale tarilor din Europa de Est,  ale Arabia Saudită și Africa de Sud. 

În plus, alte două țări membre nu au fost prezente la vot.

Abținerea Africii de Sud poate fi văzută ca o încercare de a-și proteja sistemul de apartheid, care încălca în mod clar mai multe principii ale Declarației. Abținerea delegației saudite s-a datorat în principal dezacordului cu două articole:  articolul 16 (căsătorie fără discriminare și cu consimțământul ambilor soți) și articolul 18 (dreptul de a schimba religia). 

Abținerile națiunilor comuniste s-au concentrat pe faptul că declarația nu condamna în mod specific fascismul și nazismul. 

Cu toate acestea, Eleanor Roosevelt a atribuit această abținere nerespectării articolului 13 (dreptul de a părăsi in mod liber țara).

Asa a fost votul:

• Voturi "pentru" (48): Afganistan, Argentina, Australia, Belgia, Birmania, Bolivia, Brazilia, Canada, Chile, China, Columbia, Costa Rica, Cuba, Danemarca, Republica Dominicană, Ecuador, Egipt, El Salvador, Statele Unite ale Americii, Etiopia , Filipine, Franța, Grecia, Guatemala, Haiti, Țările de Jos, India, Irak, Iran, Islanda, Liban, Liberia, Luxemburg, Mexic, Noua Zeelandă, Nicaragua, Norvegia, Pakistan, Panama, Paraguay, Peru, Regatul Unit, Siria, Suedia , Thailanda, Turcia, Uruguay și Venezuela.

• Abțineri (8): Arabia Saudită, Belarus, Cehoslovacia, Polonia, Africa de Sud, Ucraina, Uniunea Sovietică și Iugoslavia.

• Absent (2): Honduras și Yemen.

• Voturi împotrivă: niciunul

Estructura y contenidos

La Declaración Universal de los Derechos Humanos (DUDH) fue escrita por representantes de todo el mundo, con el propósito de ser un ideal común para todos los pueblos y naciones. En su contenido establece los derechos fundamentales que deben preservarse alrededor del mundo, se compone con un preámbulo y 30 artículos, que recogen derechos de carácter civil, político, social, económico y cultural.7

(422 bytes)

Structura si continutul

Declarația Universală a Drepturilor Omului (DUDO) a fost scrisă de reprezentanți din întreaga lume, cu scopul de a fi un ideal comun pentru toate popoarele și națiunile. În cuprinsul său stabilește drepturile fundamentale care trebuie păstrate în întreaga lume, este compus dintr-un preambul și 30 de articole, care includ drepturi de natură civilă, politică, socială, economică și culturală.

Structura și conținutul

Declarația Universală a Drepturilor de Om (DUDO) a fost scrisă de reprezentanți din întreaga lume, cu scopul de a fi un ideal comun pentru toate popoarele și națiunile. În cuprinsul său stabilește drepturile fundamentale care ar trebui păstrate și respectate în întreaga lume, Declaratia fiind compusă dintr-un preambul și 30 de articole, care includ drepturi de natură civilă, politică, socială, economică și culturală.

Preámbulo

El preámbulo, como parte expositiva que precede un documento legal, también llamado exposición de motivos, se presenta como fuente interpretativa y de síntesis de la declaración, planteando así sus intenciones, haciendo análisis e interpretación de la misma.

En su contenido presentan las consideraciones que se toman en cuenta para su elaboración, mencionando: el reconocimiento de la dignidad intrínseca, los derechos iguales e inalienables, la promoción del desarrollo de las relaciones amistosas entre naciones, los derechos fundamentales del hombre, en los que se incluyen la dignidad y el valor de la persona humana y en igualdad de derechos de hombres y mujeres; y el respeto universal y efectivo a los derechos y libertades fundamentales del hombre. Bajo estas consideraciones, se proclama a la presente Declaración Universal de los Derechos Humanos como modelo ejemplar para todas las naciones, con el fin de que se promueva, mediante la enseñanza y la educación, el respeto a estos derechos y libertades; y que se asegure su reconocimiento y aplicación efectiva.7

(1.082 bytes)

Preambul

Preambulul, ca parte expozitivă care precede un document juridic, numit și expunere de motive, este prezentat ca sursă de interpretare și sinteză a declarației, enunțând astfel intențiile acesteia, analizându-l și interpretând-o.

În cuprinsul său sunt prezentate considerentele care sunt luate în considerare pentru întocmirea lui, menționând: recunoașterea demnității intrinseci, a drepturilor egale și inalienabile, promovarea dezvoltării relațiilor de prietenie între națiuni, drepturile fundamentale ale omului, în care Demnitatea și valoarea persoanei umane și drepturile egale ale bărbaților și femeilor sunt incluse; și respectarea universală și efectivă a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. În aceste considerente, prezenta Declarație Universală a Drepturilor Omului este proclamată ca un model exemplar pentru toate națiunile, pentru a promova, prin predare și educație, respectarea acestor drepturi și libertăți; şi să se asigure recunoaşterea şi aplicarea efectivă a acestuia. 

Preambulul

Preambulul, ca parte expozitivă care precede un document juridic, numit și expunere de motive, se prezintă ca sursă interpretativă și de sinteză a Declarației, enunțând astfel intențiile acesteia, analizând-o și interpretând-o.

În cuprinsul său sunt prezentate considerentele care sunt luate în cont la elaborarea ei, menționându-se: recunoașterea demnității intrinseci, a drepturilor egale și inalienabile, promovarea dezvoltării relațiilor de prietenie între națiuni, a drepturilor fundamentale ale omului, între care sunt incluse demnitatea și valoarea persoanei umane, drepturile egale ale bărbaților și femeilor; respectarea universală și efectivă a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Sub aceste considerente, prezenta Declarație Universală a Drepturilor Omului se proclamă ca un proiect exemplar pentru toate națiunile, cu scopul de a promova, prin predare și educație, respectul acestor drepturi și libertăți; şi că... să se asigure recunoaşterea şi aplicarea efectivă a conținutului acestei Declarații.

Artículo 1

Este artículo, aclara que la igualdad de los seres humanos refiere a la dignidad y a los derechos. "Todos los seres humanos nacen libres e iguales en dignidad y derechos y, dotados como están de razón y conciencia, deben comportarse fraternalmente los unos con los otros."7

(283 bytes)

articolul 1

Acest articol clarifică faptul că egalitatea ființelor umane se referă la demnitate și drepturi. „Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și drepturi și, înzestrate cu rațiune și conștiință, trebuie să se comporte fratern unul față de celălalt”.

Articolul 1

Acest articol clarifică faptul că în ce privește egalitatea ființelor umane se face  referință la demnitate și drepturi. „Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și drepturi, înzestrate cu rațiune și conștiință, și trebuie să se comporte cu fraternitate una față de cealaltă”.

Artículo 2

“Toda persona tiene todos los derechos y libertades proclamados en esta Declaración, sin distinción alguna de raza, color, sexo, idioma, religión, opinión política o de cualquier otra índole, origen nacional o social, posición económica, nacimiento o cualquier otra condición. Además, no se hará distinción alguna fundada en la condición política, jurídica o internacional del país o territorio de cuya jurisdicción dependa una persona, tanto si se trata de un país independiente, como de un territorio bajo administración fiduciaria, no autónomo o sometido a cualquier otra limitación de soberanía.”7

(611 bytes)

Articolul 2

„Orice persoană are dreptul la toate drepturile și libertățile enunțate în prezenta declarație, fără deosebire de orice fel, cum ar fi rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau de altă natură, origine națională sau socială, proprietate, naștere sau alt statut. . În plus, nu se va face nicio distincție pe baza statutului politic, juridic sau internațional al țării sau teritoriului de a cărui jurisdicție depinde o persoană, indiferent dacă este o țară independentă, un teritoriu aflat sub administrare fiduciară, neautoguvernare sau supus oricărui o altă limitare a suveranității”.

Articolul 2

„Oricarei persoane ii sunt atribuite toate drepturile și libertățile enunțate în prezenta declarație, fără a se face vreun fel de deosebire, cum ar fi pe motive de rasă, culoare, sex/gen, limbă, religie, opinie politică sau de altă natură, origine națională sau socială, proprietate, naștere sau vreo orice alta conditie. În plus, nu se va face nicio distincție pe baza statutului politic, juridic sau internațional al țării sau teritoriului de a cărui jurisdicție depinde vreo persoană, indiferent dacă este vorba de vreo țară independentă, vreun teritoriu aflat sub administrare fiduciară, ne-autonom sau supus oricărei alte limitări a suveranității”.

Artículos 3 al 27

Los artículos 3 al 11 recogen derechos de carácter personal;

Establecen derechos fundamentales de las personas: derecho a la vida, a la libertad y a la seguridad (Art. 3); derecho al reconocimiento de su personalidad jurídica (Art. 6); derecho a la igual protección ante la ley (Art. 7); derecho al recurso efectivo ante tribunales competentes (Art. 8); derecho a ser oído públicamente y con justicia ante el tribunal, bajo las condiciones de plena igualdad (Art.10); derecho a la presunción de inocencia (Art. 11).8​

Se plantean exclusiones que buscan los derechos humanos: nadie estará sometido a la esclavitud (Art. 4); nadie será sometido a torturas ni penas o tratos crueles (Art. 5); nadie podrá ser arbitrariamente detenido, preso ni desterrado (Art. 9); nadie será condenado por actos u omisiones que en el momento de cometerse no fueron delictivos según el Derecho nacional o internacional; tampoco se impondrá pena más grave que la aplicable en el momento de la comisión del delito (Art. 11).8​

Los artículos 12 al 17 recogen derechos del individuo en relación con la comunidad;

Derecho a circular libremente y a elegir su residencia en el territorio de un Estado, derecho de salir de cualquier país, incluso del propio, y a regresar a su país (Art. 13); derecho a buscar asilo y disfrutar de él, en caso de persecución (Art. 14); derecho a la nacionalidad (Art. 15); derecho, sin hacer restricción alguna, a casarse y fundar una familia (Art. 16); derecho a la propiedad individual y colectivamente (Art. 17).9​

Los artículos del 18 al 21 engloban los derechos de pensamiento, de conciencia, de religión y libertades políticas;

“Toda persona tiene derechos a la libertad de pensamiento, de conciencia y de religión; este derecho incluye la libertad de cambiar de religión o de creencia, así como la libertad de manifestar su religión o su creencia, individual y colectivamente, tanto en público como en privado, por la enseñanza, la práctica, el culto y la observancia.” (Art.18).1​

“Todo individuo tiene derecho a la libertad de opinión y de expresión; este derecho incluye el de no ser molestado a causa de sus opiniones, el de investigar y recibir informaciones y opiniones, y el de difundirlas, sin limitación de fronteras, por cualquier medio de expresión” (Art.19).8​

Por otro lado, los artículos del 22 al 27 abordan los derechos económicos, sociales y culturales;

“Toda persona tiene derecho a un nivel de vida adecuado que le asegure, así como a su familia, la salud, el bienestar y en especial la alimentación, el vestido, la vivienda, la asistencia médica y los servicios sociales necesarios; tiene asimismo derecho a los seguros en caso de desempleo, enfermedad, invalidez, viudez, vejez u otros casos de pérdida de sus medios de subsistencia por circunstancias independientes de su voluntad.” (Art. 25, 1).9​

“Toda persona tiene derecho a la educación. La educación debe ser gratuita, al menos en lo concerniente a la instrucción elemental y fundamental. La instrucción elemental será obligatoria. La instrucción técnica y profesional habrá de ser generalizada; el acceso a los estudios superiores será igual para todos, en función de los méritos respectivos (Art. 26,1).”9​

Esta última parte de la carta que son los artículos del 28 al 30 aborda las condiciones y límites con los que todos los derechos deben ejercerse, por ejemplo:

“Toda persona tiene derechos a que se establezca un orden social e internacional en el que los derechos y libertades proclamados en esta declaración se hagan plenamente efectivos” (Art. 28).9

(3.561 bytes)

Articolele 3-27

Articolele 3-11 includ drepturile personale;

Ele stabilesc drepturi fundamentale ale oamenilor: dreptul la viață, libertate și securitate (art. 3); dreptul la recunoașterea personalității lor juridice (art. 6); dreptul la protecție egală în fața legii (art. 7); dreptul la recurs efectiv în fața instanțelor competente (art. 8); dreptul de a fi audiat public și echitabil în fața instanței, în condiții de deplină egalitate (Art.10); dreptul la prezumția de nevinovăție (art. 11).

Sunt propuse excluderi care urmăresc drepturile omului: nimeni nu va fi supus sclaviei (Art. 4); nimeni nu va fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor crude (Art. 5); nimeni nu poate fi deținut, întemnițat sau exilat în mod arbitrar (art. 9); Nimeni nu va fi condamnat pentru fapte sau omisiuni care nu erau penale la momentul săvârșirii lor în temeiul dreptului național sau internațional; Nici nu se va aplica o pedeapsă mai gravă decât cea aplicabilă la momentul săvârșirii infracțiunii (art. 11).

Articolele 12-17 colectează drepturi ale individului în raport cu comunitatea;

Dreptul de a vă circula liber și de a vă alege reședința pe teritoriul unui stat, dreptul de a părăsi orice țară, inclusiv a dumneavoastră, și de a vă întoarce în țara dumneavoastră (Art. 13); dreptul de a solicita azil și de a se bucura de el, în caz de persecuție (art. 14); dreptul la naționalitate (art. 15); dreptul, fără nicio restricție, de a se căsători și de a întemeia o familie (art. 16); dreptul de proprietate individual și colectiv (art. 17).​

Articolele 18-21 cuprind drepturile de gândire, conștiință, religie și libertăți politice;

„Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, conștiință și religie; Acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau credința, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau credința, în mod individual și colectiv, atât în ​​public, cât și în privat, în predare, practică, cult și respect.” (Art.18).

„Orice individ are dreptul la libertatea de opinie și de exprimare; Acest drept include dreptul de a nu fi deranjat din cauza propriilor opinii, de a investiga și de a primi informații și opinii și de a le disemina, fără limitare a granițelor, prin orice mijloc de exprimare” (Art.19).​

Pe de altă parte, articolele 22-27 se referă la drepturile economice, sociale și culturale;

„Orice persoană are dreptul la un nivel de trai adecvat care să-și asigure, precum și familiei sale, sănătatea, bunăstarea și în special hrana, îmbrăcămintea, locuința, îngrijirea medicală și serviciile sociale necesare; „Aveți, de asemenea, dreptul la asigurare în caz de șomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrânețe sau alte cazuri de pierdere a mijloacelor de existență din cauza unor circumstanțe independente de voința dumneavoastră.” (Art. 25, 1).​

„Orice persoană are dreptul la educație. Educația trebuie să fie gratuită, cel puțin în ceea ce privește instruirea elementară și fundamentală. Învățământul primar va fi obligatoriu. Instruirea tehnică și profesională va trebui generalizată; Accesul la învățământul superior va fi egal pentru toți, pe baza meritelor respective (Art. 26.1).”

Această ultimă parte a scrisorii, care este articolele 28-30, abordează condițiile și limitele cu care trebuie exercitate toate drepturile, de exemplu:

„Orice persoană are dreptul de a stabili o ordine socială și internațională în care drepturile și libertățile proclamate în această declarație devin deplin efective” (Art. 28).

Articolele 3-27

Articolele 3-11 includ drepturile personale;

Ele stabilesc fundamentalele drepturi ale persoanelor: dreptul la viață, la libertate și la securitate (art. 3); dreptul la recunoașterea personalității lor juridice (art. 6); dreptul la protecție egală în fața legii (art. 7); dreptul la recurs efectiv în fața instanțelor competente (art. 8); dreptul de a fi audiat public și echitabil în fața instanței, în condiții de deplină egalitate (Art.10); dreptul la prezumția de nevinovăție (art. 11).

Sunt propuse excluderi care urmăresc drepturile de om: nimeni nu va fi supus sclaviei (Art. 4); nimeni nu va fi supus torturii,nici pedepselor sau tratamentelor crude (Art. 5); nimeni nu poate fi deținut, întemnițat sau exilat în mod arbitrar (art. 9); nimeni nu va fi condamnat pentru fapte sau omisiuni care nu erau penale la momentul săvârșirii lor în temeiul Dreptului național sau internațional; nici nu se va aplica vreo pedeapsă mai gravă decât cea aplicabilă la momentul săvârșirii infracțiunii (art. 11).

Articolele 12-17 colectează drepturi ale individului în raport cu comunitatea;

Dreptul de a circula/misca liber și de a alege reședința pe teritoriul vreunui Stat, dreptul de a părăsi orice țară, inclusiv țara nativă, și de a se reîntoarce în țara nativă (Art. 13); dreptul de a solicita azil și de a se bucura de el, în caz de persecuție (art. 14); dreptul la naționalitate (art. 15); dreptul, fără nicio restricție, de a se căsători și de a întemeia o familie (art. 16); dreptul de proprietate individual și/sau colectiv (art. 17).​

Articolele 18-21 cuprind drepturile de gândire, conștiință, religie și libertăți politice;

„Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, conștiință și religie; Acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau credința, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau credința, în mod individual și/sau colectiv, atât în ​​public, cât și în privat, în predare, practică, cult și respectare.” (Art.18).

„Orice individ are dreptul la libertatea de opinie și de exprimare; Acest drept include dreptul de a nu fi deranjat din cauza propriilor opinii, de a putea investiga și de a putea primi informații și opinii și de a le putea disemina, fără limitare pe motiv de granițe, prin orice fel de mijloc de exprimare” (Art.19).​

Pe de altă parte, articolele 22-27 se referă la drepturile economice, sociale și culturale;

„Orice persoană are dreptul la un nivel de trai adecvat care să-i asigure ei, precum și familiei sale, sănătatea și bunăstarea dar în special hrana, îmbrăcămintea, locuința/domiciliul, îngrijirea medicală și serviciile sociale necesare; „Are, de asemenea, dreptul la asigurare în caz de șomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrânețe sau alte cazuri de pierdere a mijloacelor de existență din cauza unor circumstanțe independente de voința sa.” (Art. 25, 1).​

„Orice persoană are dreptul la educație. Educația trebuie să fie gratuită, cel puțin în ceea ce privește instruirea elementară și fundamentală. Învățământul elementar va fi obligatoriu. Instruirea tehnică și profesională va trebui generalizată; accesul la învățământul superior va fi egal pentru toți, pe baza meritelor personale (Art. 26.1).”

Acea ultimă parte a Cartei, pe care o reprezintă articolele 28-30, abordează condițiile și limitele sub care toate drepturile  trebuie exercitate, spre exemplu:

„Orice persoană are dreptul de a pretinde stabilirea unei ordini sociale și internațională în care drepturile și libertățile proclamate în această declarație sa devina pe deplin efective” (Art. 28).

Importancia de la Declaración

Aunque no es un documento obligatorio o vinculante para los Estados, sirvió como base para la creación de las dos convenciones internacionales de la ONU, el Pacto Internacional de Derechos Civiles y Políticos y el Pacto Internacional de Derechos Económicos, Sociales y Culturales, pactos que fueron adoptados por la Asamblea General de Naciones Unidas en su resolución 2200 A (XXI), de 16 de diciembre de 1966.10​ Sigue siendo citada ampliamente por profesores universitarios, abogados defensores y por tribunales constitucionales. Así mismo, el texto adquiere rango constitucional en algunos países, como es el caso de Argentina:

Aprobar o desechar tratados concluidos con las demás naciones y con las organizaciones internacionales y los concordatos con la Santa Sede. Los tratados y concordatos tienen jerarquía superior a las leyes.

La Declaración Americana de los Derechos y Deberes del Hombre; la Declaración Universal de Derechos Humanos; (...); en las condiciones de su vigencia, tienen jerarquía constitucional, no derogan artículo alguno de la primera parte de esta Constitución y deben entenderse complementarios de los derechos y garantías por ella reconocidos. Sólo podrán ser denunciados, en su caso, por el Poder Ejecutivo Nacional, previa aprobación de las dos terceras partes de la totalidad de los miembros de cada Cámara.

Los demás tratados y convenciones sobre derechos humanos, luego de ser aprobados por el Congreso, requerirán el voto de las dos terceras partes de la totalidad de los miembros de cada Cámara para gozar de la jerarquía constitucional.

Artículo 75, inciso 22 de la Constitución de la Nación Argentina (1994)

También la Constitución española de 1978 reconoce la Declaración:

Las normas relativas a los derechos fundamentales y a las libertades que la Constitución reconoce se interpretarán de conformidad con la Declaración Universal de Derechos Humanos y los tratados y acuerdos internacionales sobre las materias ratificados por España

Artículo 10, apartado 2, de la Constitución Española (1978)

Abogados internacionalistas continuamente debaten cuáles de sus estipulaciones se pueden decir que constituyen derecho internacional consuetudinario. Las opiniones varían mucho en cuanto a esto y se cuestionan desde algunas estipulaciones hasta todo el documento.

Según el Libro Guinness de los récords, la "DUDH" es el documento traducido a más idiomas en el mundo (en el 2004 había sido traducido a más de 330 idiomas).

(2.487 bytes)

Importanța Declarației

Deși nu este un document obligatoriu sau obligatoriu pentru state, el a servit drept bază pentru crearea celor două convenții internaționale ale ONU, Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, acorduri. care au fost adoptate de Adunarea Generală a Națiunilor Unite în rezoluția sa 2200 A (XXI), din 16 decembrie 1966. Ea continuă să fie citată pe scară largă de profesorii universitari, avocații apărării și de curțile constituționale. De asemenea, textul dobândește statut constituțional în unele țări, precum Argentina:

Aproba sau respinge tratatele încheiate cu alte națiuni și cu organizații internaționale și concordate cu Sfântul Scaun. Tratatele și concordatele au o ierarhie mai înaltă decât legile.

Declarația americană a drepturilor și îndatoririlor omului; Declarația Universală a Drepturilor Omului; (...); În condițiile valabilității lor, au ierarhie constituțională, nu abrogă niciun articol din prima parte a prezentei Constituții și trebuie înțelese ca fiind complementare drepturilor și garanțiilor recunoscute de aceasta. Ele pot fi denunțate, dacă este cazul, de către Executivul Național numai cu aprobarea prealabilă a două treimi din totalul membrilor fiecărei Camere.

Celelalte tratate și convenții privind drepturile omului, după ce vor fi aprobate de Congres, vor necesita votul a două treimi din totalul membrilor fiecărei Camere pentru a se bucura de ierarhie constituțională.

Articolul 75, paragraful 22 din Constituția Națiunii Argentinei (1994)

Constituția spaniolă din 1978 recunoaște, de asemenea, Declarația:

Regulile referitoare la drepturile și libertățile fundamentale pe care le recunoaște Constituția vor fi interpretate în conformitate cu Declarația Universală a Drepturilor Omului și cu tratatele și acordurile internaționale privind chestiunile ratificate de Spania.

Articolul 10, secțiunea 2, din Constituția Spaniei (1978)

Avocații internaționaliști dezbat continuu despre care dintre dispozițiile sale se poate spune că constituie dreptul internațional cutumiar. Opiniile variază foarte mult în acest sens și sunt puse sub semnul întrebării de la unele prevederi la întregul document.

Potrivit Cartei Recordurilor Guinness, „UDHR” este documentul tradus în cele mai multe limbi din lume (în 2004 a fost tradus în peste 330 de limbi).

Importanța Declarației

Deși nu este un document obligatoriu și nici relaționant pentru State, el a servit drept bază pentru crearea celor două convenții internaționale ale ONU, Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice și Pactul Internațional cu privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale, acorduri care au fost adoptate de Adunarea Generală a Națiunilor Unite în rezoluția sa 2200 A (XXI), din 16 decembrie 1966. Ea continuă să fie citată pe scară largă de profesori universitari, avocați apărători și de catre curți constituționale. De asemenea, textul dobândește rang constituțional în unele țări, cum este cazul Argentina:

Aprobarea sau respingerea tratatelor încheiate cu alte națiuni și cu organizații internaționale plus concordatele cu Sfântul Scaun. Tratatele și concordatele au o ierarhie superioară legilor.

Declarația Americană a Drepturilor și Îndatoririlor Omului; Declarația Universală a Drepturilor Omului; (...); in condițiile vigenței lor, au ierarhie constituțională, nu abrogă vreun articol din prima parte a prezentei Constituții și trebuie înțelese ca fiind complementare drepturilor și garanțiilor recunoscute de aceasta. Ele pot fi denunțate, dacă este cazul, doar de către Puterea Executiva Naționala numai cu prealabila aprobare a două treimi din totalul membrilor fiecărei Camere.

Celelalte tratate și convenții privind drepturile omului, după ce vor fi aprobate de Congres, vor necesita votul a două treimi din totalul membrilor fiecărei Camere pentru a se bucura de ierarhie constituțională.

Articolul 75, paragraful 22 din Constituția Națiunii Argentinei (1994)

De asemenea, Constituția spaniolă din 1978 recunoaște Declarația:

Normele referitoare la drepturile și libertățile fundamentale pe care le recunoaște Constituția vor fi interpretate în conformitate cu Declarația Universală a Drepturilor Omului și cu tratatele și acordurile internaționale privind chestiunile ratificate de Spania.

Articolul 10, secțiunea 2, din Constituția Spaniei (1978)

Avocații internaționaliști dezbat continuu despre care dintre dispozițiile Declarației se poate spune că constituie drept internațional cutumiar. Opiniile variază foarte mult în acest sens și sunt puse sub semnul întrebării începând de la unele prevederi și până la a fi pusă sub semnul întrebării întreaga Declarație.

Potrivit Cartei Recordurilor Guinness, „UDHR” este documentul tradus în cele mai multe limbi din lume (în 2004 era tradus în peste 330 de limbi).

Derechos Humanos del siglo xxi: la Declaración Universal de Derechos Humanos Emergentes

La Declaración Universal de los Derechos Humanos Emergentes (DUDHE) surge de un proceso de diálogo de diversos componentes de la sociedad civil, organizado por el Instituto de Derechos Humanos de Cataluña en el marco del Foro Universal de las Culturas Barcelona 2004, titulado Derechos Humanos, Necesidades Emergentes y Nuevos Compromisos.11​ El 2 de noviembre de 2007, en el marco del Fórum de Monterrey (México) es aprobada la DUDHE.

Los derechos humanos emergentes suponen una nueva concepción de la participación de la sociedad civil, dando voz a organizaciones y agrupaciones nacionales e internacionales que tradicionalmente han tenido poco o ningún peso en la configuración de las normas jurídicas, como las ONG, los movimientos sociales y las ciudades, frente a los retos sociales, políticos y tecnológicos que plantea la globalización y la sociedad global. La DUDHE no pretende sustituir ni quitar vigencia a la Declaración Universal de Derechos Humanos de 1948, ni a los instrumentos nacionales o internacionales de protección de los derechos humanos, más bien pretende actualizar, complementar, responder a los retos de la sociedad global y actuar como complemento desde el punto de vista de la ciudadanía participativa.

Nosotros, ciudadanas y ciudadanos del mundo, miembros de la sociedad civil comprometidos con los derechos humanos, formando parte de la comunidad política universal, reunidos en ocasión del Foro Universal de las Culturas en Barcelona 2004 y Monterrey 2007, e inspirados por los valores de respeto a la dignidad del ser humano, libertad, justicia, igualdad y solidaridad, y el derecho a una existencia que permita desarrollar estándares uniformes de bienestar y de calidad de vida para todos [...]

Preámbulo de la Declaración Universal de los Derechos Humanos Emergentes

(1.888 bytes)

Drepturile omului din secolul 21: Declarația universală a drepturilor omului emergente

Declarația Universală a Drepturilor Omului Emergente (UDHE) ia naștere dintr-un proces de dialog între diferite componente ale societății civile, organizat de Institutul pentru Drepturile Omului din Catalonia în cadrul Forumului Universal al Culturilor Barcelona 2004, intitulat Drepturile Omului, Nevoi Emergente. și noi angajamente.​ La 2 noiembrie 2007, în cadrul Forumului de la Monterrey (Mexic), DUDHE a fost aprobat.

Drepturile omului emergente reprezintă o nouă concepție a participării societății civile, dând voce organizațiilor și grupurilor naționale și internaționale care au avut în mod tradițional puțină sau deloc pondere în configurarea normelor juridice, cum ar fi ONG-urile, mișcările sociale și orașele, care se confruntă cu situațiile sociale, politice. și provocările tehnologice generate de globalizare și societatea globală. DUDHE nu intenționează să înlocuiască sau să înlăture validitatea din Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948, nici din instrumentele naționale sau internaționale de protecție a drepturilor omului, ci mai degrabă își propune să actualizeze, să completeze, să răspundă provocărilor societății globale și să acționeze. ca complement din punct de vedere al cetăţeniei participative.

Noi, cetățeni ai lumii, membri ai societății civile angajați în drepturile omului, făcând parte din comunitatea politică universală, ne-am reunit cu ocazia Forumului Universal al Culturilor de la Barcelona 2004 și Monterrey 2007 și inspirați din valorile respectului la demnitatea ființei umane, libertatea, justiția, egalitatea și solidaritatea, precum și dreptul la o existență care să permită dezvoltarea unor standarde uniforme de bunăstare și calitate a vieții pentru toți [...]

Preambul la Declarația universală a drepturilor omului emergente

Drepturile Umane in secolul XXI: Declarația Universală a Drepturilor Umane Emergente

Declarația Universală a Drepturilor Omului Emergente (UDHE) a luat naștere dintr-un proces de dialog între diferite componente ale societății civile, organizat de Institutul pentru Drepturile Omului din Catalonia în cadrul Forumului Universal al Culturilor Barcelona 2004, intitulat Drepturile Omului, Nevoi Emergente. și Noi Angajamente.​ La 2 noiembrie 2007, în cadrul Forumului de la Monterrey (Mexic), DUDHE a fost aprobata.

Drepturile umane emergente presupun o nouă concepție a participării societății civile, dând voce organizațiilor și grupurilor naționale și internaționale care au avut în mod tradițional puțină sau deloc pondere în configurarea normelor juridice, cum ar fi ONG-urile, mișcările sociale și localitatile, care se confruntă cu provocările sociale, politice și tehnologice generate de globalizare și societatea globală. DUDHE nu intenționează să înlocuiască sau să înlăture validitatea din Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948, nici a instrumentelor naționale sau internaționale de protecție a drepturilor omului, ci mai degrabă își propune să actualizeze, să completeze, să răspundă provocărilor societății globale și să acționeze ca complement din punctul de vedere al cetăţeniei participative.

Noi, cetățene si cetățeni ai lumii, membri ai societății civile angajați în promovarea drepturilor omului, făcând parte din comunitatea politică universală, ne-am reunit cu ocazia Forumului Universal al Culturilor de la Barcelona 2004 și Monterrey 2007 și inspirați din valorile respectului fata de demnitatea ființei umane, libertatea, justiția, egalitatea și solidaritatea, precum și dreptul la o existență care să permită dezvoltarea unor standarde uniforme de bunăstare și calitate a vieții pentru toți [...]

Preambul la Declarația Universală a Drepturilor de Om Emergente

Reacciones

Elogios y apoyo

La Declaración Universal ha recibido elogios de varios activistas, juristas y líderes políticos notables. El filósofo y diplomático libanés Charles Malik la calificó como "un documento internacional de primer orden",12​ mientras que Eleanor Roosevelt-primera presidenta de la Comisión de Derechos Humanos (CDH) que ayudó a redactar la Declaración-afirmó que "bien podría convertirse en la Carta Magna internacional de todos los hombres en todo el mundo"13​ En la Conferencia Mundial de Derechos Humanos de la ONU de 1993, una de las mayores reuniones internacionales sobre derechos humanos,14​ diplomáticos y funcionarios representantes de 100 naciones reafirmaron el "compromiso de sus gobiernos con los propósitos y principios contenidos en la Carta de las Naciones Unidas y en la Declaración Universal de los Derechos Humanos" y destacaron que la Declaración como "fuente de inspiración y ha sido la base de las Naciones Unidas para realizar avances en el establecimiento de normas contenidas en los instrumentos internacionales de derechos humanos existentes. "15​ En un discurso pronunciado el 5 de octubre de 1995, el Papa Juan Pablo II calificó la Declaración como "una de las más altas expresiones de la conciencia humana de nuestro tiempo", a pesar de que el Vaticano nunca la adoptó.16​ En una declaración realizada el 10 de diciembre de 2003 en nombre de la Unión Europea, Marcello Spatafora dijo que la Declaración "situaba los derechos humanos en el centro del marco de principios y obligaciones que configuran las relaciones en la comunidad internacional".17​

Como pilar de los derechos humanos internacionales, la DUDH goza de un amplio apoyo entre las organizaciones internacionales y no gubernamentales. La Federación Internacional de Derechos Humanos (FIDH), una de las organizaciones de derechos humanos más antiguas, tiene como mandato fundamental la promoción del respeto de todos los derechos establecidos en la Declaración, el Pacto Internacional de Derechos Civiles y Políticos y el Pacto Internacional de Derechos Económicos, Sociales y Culturales.18​19​ Amnistía Internacional, la tercera organización internacional de derechos humanos más antigua,20​ ha observado periódicamente el Día de los Derechos Humanos y ha organizado actos en todo el mundo para concienciar y apoyar la DUDH.21​ Algunas organizaciones, como la Oficina Cuáquera para las Naciones Unidas, el Comité de Servicio de los Amigos Americanos y Juventud por los Derechos Humanos Internacional (YHRI) han desarrollado planes de estudio o programas para educar a los jóvenes sobre la DUDH.22​23​24​

Las disposiciones específicas son citadas o elaboradas por de interés en relación con su área específica de interés. En 1997, el consejo de la American Library Association (ALA) respaldó los artículos 18 a 20 relativos a las libertades de pensamiento, opinión y expresión,25​ que se codificaron en el Derecho Universal a la Libre Expresión de la ALA y en la Carta de Derechos de las Bibliotecas.26​ La Declaración constituyó la base de la afirmación de la ALA de que la censura, la invasión de la privacidad y la interferencia de opiniones son violaciones de los derechos humanos.27​

(3.165 bytes)

Reacții

Laudă și sprijin

Declarația Universală a primit laude de la mai mulți activiști de seamă, juriști și lideri politici. Filosoful și diplomatul libanez Charles Malik l-a numit „un document internațional de prim ordin”, în timp ce Eleanor Roosevelt – primul președinte al Comisiei pentru Drepturile Omului (CHR) care a contribuit la elaborarea Declarației – a declarat că „ar putea deveni foarte bine Magna Carta internațională. a tuturor oamenilor din întreaga lume." La Conferința Mondială a ONU pentru Drepturile Omului din 1993, una dintre cele mai mari întâlniri internaționale privind drepturile omului, diplomații și oficialii reprezentând 100 de națiuni au reafirmat „angajamentul guvernelor lor față de scopurile și principiile cuprinse în Cartă. al Națiunilor Unite și în Declarația Universală a Drepturilor Omului” și a subliniat că Declarația este „o sursă de inspirație și a stat la baza Națiunilor Unite pentru a face progrese în stabilirea normelor cuprinse în instrumentele internaționale existente în domeniul drepturilor omului”. Într-un discurs rostit la 5 octombrie 1995, Papa Ioan Paul al II-lea a numit Declarația „una dintre cele mai înalte expresii ale conștiinței umane ale timpului nostru”, chiar dacă Vaticanul nu a adoptat-o ​​niciodată. Într-o declarație făcută la 10 decembrie 2003 pe în numele Uniunii Europene, Marcello Spatafora a spus că Declarația „a plasat drepturile omului în centrul cadrului de principii și obligații care modelează relațiile în comunitatea internațională”.

Ca pilon al drepturilor internaționale ale omului, DUDO se bucură de un sprijin larg în rândul organizațiilor internaționale și neguvernamentale. Federația Internațională pentru Drepturile Omului (FIDH), una dintre cele mai vechi organizații pentru drepturile omului, are ca mandat fundamental promovarea respectării tuturor drepturilor stabilite în Declarație, Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și Pactul internațional privind drepturile economice, Drepturi sociale și culturale.​ Amnesty International, a treia cea mai veche organizație internațională pentru drepturile omului, a sărbătorit în mod regulat Ziua Drepturilor Omului și a organizat evenimente în întreaga lume pentru a crește gradul de conștientizare și a sprijini DUDO.​ Unele organizații, cum ar fi Biroul Quaker pentru Statele Unite. Națiunile, Comitetul pentru serviciul prietenilor americani și Youth for Human Rights International (YHRI) au dezvoltat programe sau programe pentru a educa tinerii despre DUDO.

Sunt citate sau elaborate dispoziții specifice de interes în raport cu domeniul lor specific de interes. În 1997, consiliul Asociației Americane de Biblioteci (ALA) a aprobat articolele 18 până la 20 referitoare la libertățile de gândire, de opinie și de exprimare, care au fost codificate în Dreptul universal la libera exprimare al ALA și în Carta drepturilor bibliotecilor.​ Declarația. a stat la baza afirmației ALA că cenzura, invazia vieții private și interferența cu opiniile sunt încălcări ale drepturilor omului.

Reacții

Elogii și sprijin

Declarația Universală a primit elogii de la mai mulți activiști de seamă, juriști și lideri politici. Filosoful și diplomatul libanez Charles Malik a numit-o ca fiind „un document internațional de prim ordin”, în timp ce Eleanor Roosevelt – primul președinte al Comisiei pentru Drepturile Omului (CHR) care a contribuit la elaborarea Declarației – a declarat că „ar putea deveni foarte bine Carta Magnă internațională. a tuturor oamenilor din întreaga lume." La Conferința Mondială a ONU pentru Drepturile Omului din 1993, una dintre cele mai mari întâlniri internaționale privind drepturile omului, diplomații și oficialii reprezentând 100 de națiuni au reafirmat „angajamentul guvernelor lor față de scopurile și principiile cuprinse în Carta Națiunilor Unite și în Declarația Universală a Drepturilor Omului” și a subliniat că Declarația este „o sursă de inspirație și a stat la baza Națiunilor Unite pentru a face progrese în stabilirea normelor cuprinse în instrumentele internaționale existente în domeniul drepturilor omului”. Într-un discurs rostit la 5 octombrie 1995, Papa Ioan Paul al II-lea a numit Declarația drept „una dintre cele mai înalte expresii ale conștiinței umane ale timpului nostru”, chiar dacă Vaticanul nu a adoptat-o ​​niciodată. Într-o declarație făcută la 10 decembrie 2003 în numele Uniunii Europene, Marcello Spatafora a spus că Declarația „a plasat drepturile omului în centrul cadrului de principii și obligații care modelează relațiile în comunitatea internațională”.

Ca pilon al drepturilor internaționale ale omului, DUDO se bucură de un sprijin larg în rândul organizațiilor internaționale și non guvernamentale. Federația Internațională pentru Drepturile Omului (FIDH), una dintre cele mai vechi organizații pentru drepturile omului, are ca mandat fundamental promovarea respectării tuturor drepturilor stabilite în Declarație, Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice și Pactul Internațional privind Drepturile economice, sociale și culturale.​ Amnesty International, a treia cea mai veche organizație internațională pentru drepturile omului, a sărbătorit în mod regulat Ziua Drepturilor Omului și a organizat evenimente în întreaga lume pentru a crește gradul de conștientizare și a sprijini DUDO.​ Unele organizații, cum ar fi Biroul Quaker pentru Națiunile Unite, Comitetul pentru serviciul prietenilor americani și Youth for Human Rights International (YHRI) au dezvoltat planuri de studiu sau programe pentru a educa tinerii despre DUDO.

Sunt citate sau elaborate dispoziții specifice de interes în raport cu domeniul lor specific de interes. În 1997, consiliul Asociației Americane de Biblioteci (ALA) a aprobat articolele 18 până la 20 referitoare la libertățile de gândire, de opinie și de exprimare, care au fost codificate în Dreptul Universal la Libera Exprimare al ALA și în Carta Drepturilor Bibliotecilor.​ Declarația a stat la baza afirmației ALA că cenzura, invadarea vieții private și interferența opiniilor reprezintă grave încălcări ale drepturilor omului.

Críticas

Países islámicos

La mayoría de los países de mayoría musulmana que entonces eran miembros de la ONU firmaron la Declaración en 1948, incluidos Afganistán, Egipto, Irak, Irán y Siria; Turquía, que tenía una población abrumadoramente musulmana pero un gobierno oficialmente laico, también votó a favor.28​ Arabia Saudí fue la única que se abstuvo en la Declaración entre las naciones musulmanas, alegando que violaba la Sharia.29​30​ Pakistán, oficialmente un Estado islámico, firmó la declaración y criticó la postura saudí,31​ argumentando firmemente a favor de incluir la libertad de religión.32​

Además, algunos diplomáticos musulmanes ayudarían más tarde a redactar otros tratados de derechos humanos de la ONU. Por ejemplo, la insistencia del representante de Irak ante la ONU, Bedia Afnan en una redacción que reconociera la igualdad de género dio lugar al artículo 3 dentro del PIDCP y el PIDESC, que, junto con la DUDH, forman la Carta Internacional de Derechos. La diplomática paquistaní Shaista Suhrawardy Ikramullah influyó en la redacción de la Declaración, especialmente en lo que respecta a los derechos de la mujer, y desempeñó un papel en la preparación de la Convención sobre el Genocidio de 1951.32​

En 1982, el representante de Irán ante las Naciones Unidas, que representaba a la recién instalada república islámica del país, dijo que la Declaración era "una interpretación secular de la tradición judeocristiana" que no podía ser aplicada por los musulmanes sin entrar en conflicto con la sharia.33​

El 30 de junio de 2000, los Estados miembros de la Organización de Cooperación Islámica, que representa a la mayor parte del mundo musulmán, resolvieron oficialmente apoyar la Declaración de El Cairo sobre los Derechos Humanos en el Islam,29​34​ un documento alternativo que dice que las personas tienen "libertad y derecho a una vida digna de acuerdo con la Shari'ah islámica", sin ninguna discriminación por motivos de "raza, color, idioma, sexo, creencias religiosas, afiliación política, estatus social u otras consideraciones". 

La Declaración de El Cairo está ampliamente reconocida como una respuesta a la DUDH, y utiliza un lenguaje universalista similar, aunque derivado únicamente de la jurisprudencia islámica.35​

Respecto a la promulgación de la Declaración de El Cairo sobre los Derechos Humanos en el Islam, T. Jeremy Gunn, profesor de Derecho y Ciencias Políticas de la Universidad Internacional de Rabat en Marruecos, ha declarado:

(2.454 bytes)

criticii

Țările islamice

Majoritatea țărilor cu majoritate musulmană care erau atunci membre ale ONU au semnat Declarația în 1948, inclusiv Afganistan, Egipt, Irak, Iran și Siria; Turcia, care avea o populație în majoritate musulmană, dar un guvern oficial laic, a votat și ea pentru. Arabia Saudită a fost singura dintre națiunile musulmane care s-a abținut de la Declarație, susținând că a încălcat Sharia. Pakistanul, oficial stat islamic, a semnat declarația. și a criticat poziția sauditei, argumentând ferm în favoarea includerii libertății de religie.

În plus, unii diplomați musulmani ar contribui ulterior la elaborarea altor tratate ale ONU privind drepturile omului. De exemplu, insistența reprezentantului ONU al Irakului, Bedia Afnan, asupra unei formulări care recunoaște egalitatea de gen a dat naștere articolului 3 din ICCPR și ICESCR, care, împreună cu DUDO, formează Declarația internațională a drepturilor. Diplomatul pakistanez Shaista Suhrawardy Ikramullah a avut influență în elaborarea Declarației, în special în ceea ce privește drepturile femeilor, și a jucat un rol în pregătirea Convenției genocidului din 1951.

În 1982, reprezentantul Iranului la Națiunile Unite, reprezentând noua republică islamică instalată a țării, a spus că Declarația este „o interpretare seculară a tradiției iudeo-creștine” care nu putea fi aplicată de musulmani fără a intra în conflict cu sharia.

La 30 iunie 2000, statele membre ale Organizației pentru Cooperare Islamică, care reprezintă cea mai mare parte a lumii musulmane, au decis oficial să susțină Declarația de la Cairo privind drepturile omului în Islam, un document alternativ care spune că oamenii au „libertate și dreptul la o viață demnă în conformitate cu Shari'ah islamică”, fără nicio discriminare pe baza „rasei, culorii, limbii, sexului, credinței religioase, apartenenței politice, statutului social sau altor considerente”. 

Declarația de la Cairo este recunoscută pe scară largă ca un răspuns la DUDO și folosește un limbaj universalist similar, deși derivă exclusiv din jurisprudența islamică.

În ceea ce privește promulgarea Declarației de la Cairo privind drepturile omului în Islam, T. Jeremy Gunn, profesor de drept și științe politice la Universitatea Internațională din Rabat din Maroc, a declarat: 

Critici

Țări islamice

Majoritatea țărilor cu majoritate musulmană care erau atunci membre ale ONU au semnat Declarația în 1948, inclusiv Afganistan, Egipt, Irak, Iran și Siria; Turcia, care avea o populație majoritar musulmană, dar un guvern oficial laic, a votat și ea pentru. Arabia Saudită a fost singura dintre națiunile musulmane care s-a abținut de la Declarație, susținând că Declarația încalcă Sharia. Pakistanul, oficial stat islamic, a semnat declarația și a criticat poziția Arabiei Saudite, argumentând ferm în favoarea includerii libertății de religie.

Mai mult, unii diplomați musulmani au contribuit ulterior la elaborarea altor tratate ale ONU privind drepturile de om. De exemplu, insistența reprezentantului ONU al Irakului, Bedia Afnan, asupra unei formulări care recunoaște egalitatea de gen a dat naștere articolului 3 din ICCPR și ICESCR, care, împreună cu DUDO, formează Declarația Internațională a Drepturilor. Diplomata pakistaneza Shaista Suhrawardy Ikramullah a avut influență în elaborarea Declarației, în special în ceea ce privește drepturile femeilor, și a jucat un rol în pregătirea Convenției privind Genocidul din 1951.

În 1982, reprezentantul Iranului la Națiunile Unite, reprezentând noua republică islamică instalată a țării, a spus că Declarația este „o interpretare seculară a tradiției iudeo-creștine” care nu putea fi aplicată de musulmani fără a intra în conflict cu sharia.

La 30 iunie 2000, statele membre ale Organizației pentru Cooperare Islamică, care reprezintă cea mai mare parte a lumii musulmane, au decis oficial să susțină Declarația de la Cairo privind drepturile omului în Islam, un document alternativ care spune că oamenii au „libertate și dreptul la o viață demnă în conformitate cu Shari'ah islamică”, fără nicio discriminare pe motive de „rasa, culoare, limba, sex/gen, credința religioasa, apartenența politica, statut social sau de alte considerente”. 

Declarația de la Cairo este recunoscută pe scară largă ca un răspuns la DUDO și folosește un limbaj universalist similar, deși derivă exclusiv din jurisprudența islamică.

În ceea ce privește promulgarea Declarației de la Cairo privind Drepturile Omului în Islam, T. Jeremy Gunn, profesor de Drept și Stiințe Politice la Universitatea Internațională din Rabat, din Maroc, a declarat: 

La Liga de Estados Árabes (Liga Árabe), de veintidós miembros, cada uno de los cuales pertenece también a la OCI y es mayoritariamente musulmán, creó sus propios instrumentos e instituciones de derechos humanos (con sede en El Cairo) que la diferencian del régimen internacional de derechos humanos. Aunque el término "árabe" denota una etnia y "musulmán" hace referencia a una religión, todos los países de mayoría árabe son también países de mayoría musulmana, aunque lo contrario no es cierto. 

De hecho, la preponderancia de los países de mayoría musulmana no es árabe. Desde hace tiempo se reconoce que el mundo árabe de mayoría musulmana ocupa un lugar especialmente pobre en lo que respecta a los derechos humanos. Según el Informe sobre el Desarrollo Humano Árabe 2009, redactado por expertos árabes para la Oficina Regional para los Estados Árabes del Programa de las Naciones Unidas para el Desarrollo. Oficina Regional para los Estados Árabes, "los Estados árabes parecen contentarse con ratificar algunos tratados internacionales de derechos humanos, pero no llegan a reconocer el papel de los mecanismos internacionales para hacer efectivos los derechos humanos." [...] La resistencia a la aplicación de las normas internacionales de derechos humanos en algunas partes del mundo musulmán y árabe es tal vez más notable con la panoplia de derechos relacionados con la religión. 

En lo que respecta a la DUDH, el núcleo de la resistencia se centra en cuestiones como el derecho a la libertad de pensamiento, conciencia y religión (artículo 18), la prohibición de la discriminación por motivos de religión (artículo 2) y la prohibición de la discriminación contra la mujer (preámbulo, artículo 2, artículo 16). 

La misma resistencia a las normas universales, ya presente en la DUDH, continuó en las elaboraciones posteriores de los derechos humanos, como el Pacto Internacional de Derechos Civiles y Políticos (PIDCP), la Convención sobre la eliminación de todas las formas de discriminación contra la mujer, la Convención sobre los Derechos del Niño y la Declaración sobre la eliminación de todas las formas de intolerancia y discriminación fundadas en la religión o las convicciones de 1981.29

(2.201 bytes)

Liga Statelor Arabe (Liga Arabă), formată din douăzeci și doi de membri, fiecare aparținând și OCI și este majoritar musulman, și-a creat propriile instrumente și instituții pentru drepturile omului (cu sediul la Cairo) care o diferențiază de regimul internațional uman. drepturi. Deși termenul „arab” denotă o etnie și „musulman” se referă la o religie, toate țările cu majoritate arabă sunt și țări cu majoritate musulmană, deși inversul nu este adevărat. 

De fapt, preponderența țărilor cu majoritate musulmană nu este arabă. S-a recunoscut de mult timp că lumea arabă cu majoritate musulmană ocupă o poziție deosebit de slabă când vine vorba de drepturile omului. Conform Raportului de Dezvoltare Umană Arabă 2009, scris de experți arabi pentru Biroul Regional pentru Statele Arabe al Programului de Dezvoltare al Națiunilor Unite. Biroul Regional pentru Statele Arabe, „Statele arabe par mulțumite să ratifice unele tratate internaționale privind drepturile omului, dar nu reușesc să recunoască rolul mecanismelor internaționale în realizarea drepturilor omului”. [...] Rezistența la aplicarea standardelor internaționale privind drepturile omului în unele părți ale lumii musulmane și arabe este poate cea mai notabilă cu panoplia de drepturi legate de religie. 

În ceea ce privește DUDO, nucleul rezistenței se concentrează pe chestiuni precum dreptul la libertatea de gândire, conștiință și religie (articolul 18), interzicerea discriminării pe motive de religie (articolul 2) și interzicerea discriminarea femeilor (preambul, articolul 2, articolul 16). 

Aceeași rezistență față de normele universale, deja prezentă în DUDO, a continuat în elaborările ulterioare ale drepturilor omului, precum Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice (ICCPR), Convenția pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor, Convenția. privind drepturile copilului și Declarația privind eliminarea tuturor formelor de intoleranță și discriminare bazate pe religie sau credință din 1981.

Liga Statelor Arabe (Liga Arabă), formată din douăzeci și doi de membri, fiecare aparținând și OCI și fiind majoritar musulmana, și-a creat propriile instrumente și instituții pentru drepturile omului (cu sediul la Cairo) care o diferențiază de regimul internațional de drepturi umane. Deși termenul „arab” denotă o etnie iar termenul „musulman” se referă la o religie, toate țările cu majoritate arabă sunt și țări cu majoritate musulmană, deși inversul nu este cert. 

De fapt, preponderența țărilor cu majoritate musulmană nu este arabă. De foarte mult timp a-a recunoscut că lumea arabă cu majoritate musulmană ocupă o poziție deosebit de slabă când vine vorba de drepturile omului. Conform Raportului de Dezvoltare Umană Arabă 2009, scris de experți arabi pentru Biroul Regional pentru Statele Arabe al Programului de Dezvoltare al Națiunilor Unite. Biroul Regional pentru Statele Arabe, „Statele arabe par mulțumite să ratifice unele tratate internaționale privind drepturile omului, dar nu reușesc să recunoască rolul mecanismelor internaționale în realizarea drepturilor omului”. [...] Rezistența la aplicarea standardelor internaționale privind drepturile omului în unele părți ale lumii musulmane și arabe este poate cea mai notabilă cu panoplia de drepturi legate de religie. 

În ceea ce privește DUDO, nucleul rezistenței se concentrează pe chestiuni precum dreptul la libertatea de gândire, conștiință și religie (articolul 18), interzicerea discriminării pe motive de religie (articolul 2) și interzicerea discriminarea femeilor (preambul, articolul 2, articolul 16). 

Aceeași rezistență față de normele universale, deja prezentă în DUDO, a continuat în elaborările ulterioare ale drepturilor omului, precum Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice (ICCPR), Convenția pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor, Convenția. privind drepturile copilului și Declarația privind eliminarea tuturor formelor de intoleranță și discriminare bazate pe religie sau credință din 1981.

Varios estudiosos de diferentes campos han expresado su preocupación por el supuesto sesgo del mundo occidental de la Declaración.29​ 

Abdulaziz Sachedina observa que los musulmanes están de acuerdo en general con la premisa universalista de la Declaración, que es compartida por el Islam, pero difieren en cuanto a los contenidos específicos, que muchos consideran "insensibles a los valores culturales musulmanes particulares, especialmente cuando se trata de hablar de los derechos individuales en el contexto de los valores colectivos y familiares de la sociedad musulmana".36​: 50–51  Sin embargo, señala que la mayoría de los eruditos musulmanes, aunque se oponen al marco intrínsecamente secular del documento, respetan y reconocen algunos de sus "fundamentos".36​: 50–51  

Sachedina añade que muchos cristianos critican igualmente la Declaración por reflejar un sesgo secular y liberal en oposición a ciertos valores religiosos.36​: 50–51 

(912 bytes)

Mai mulți savanți din diferite domenii și-au exprimat îngrijorarea cu privire la presupusa părtinire occidentală a Declarației. 

Abdulaziz Sachedina observă că musulmanii sunt în general de acord cu premisa universalistă a Declarației, care este împărtășită de islam, dar diferă în ceea ce privește conținutul specific, pe care mulți îl consideră „insensibil la anumite valori culturale musulmane, mai ales când este vorba de a vorbi despre drepturile individuale în contextul valorilor colective și familiale ale societății musulmane”. Cu toate acestea, el observă că majoritatea savanților musulmani, deși se opun cadrului inerent secular al documentului, respectă și recunosc unele dintre „fundamentele” acestuia. 

Sachedina adaugă că mulți creștini critică și Declarația pentru că reflectă o părtinire laică și liberală în opoziție cu anumite valori religioase.

Mai mulți savanți din diferite domenii și-au exprimat îngrijorarea/preocuparea cu privire la presupusele prejudecati ale lumii occidentale privind Declarația. 

Abdulaziz Sachedina observă că musulmanii sunt în general de acord cu premisa universalistă a Declarației, care este împărtășită de islam, dar diferă în ceea ce privește conținutul specific, pe care mulți îl consideră „insensibil fata de anumite valori culturale musulmane, mai ales când este vorba de a vorbi despre drepturile individuale în contextul valorilor colective și familiale ale societății musulmane”. Cu toate acestea, el observă că majoritatea erudiților musulmani, deși se opun cadrului intrinsec secular al documentului, respectă și recunosc unele dintre „fundamentele” acestuia. 

Sachedina adaugă că mulți creștini critică in mod asemanator Declarația pentru că ar reflectă niste prejudecati laice și liberale în opoziție cu anumite valori religioase.

"El derecho a negarse a matar"

Grupos como Amnistía Internacional37​ y War Resisters International38​ han defendido que se añada a la Declaración Universal "El derecho a negarse a matar", al igual que Seán MacBride, antiguo secretario general de las Naciones Unidas y galardonado con el Premio Nobel de la Paz.39​ 

La Internacional de Resistentes a la Guerra ha declarado que el derecho a la Objeción de conciencia al servicio militar se deriva principalmente del artículo 18 de la DUDH, que preserva el derecho a la libertad de pensamiento, conciencia y religión.38​ En el seno de la ONU se han dado algunos pasos para hacer más explícito este derecho, y el Consejo de Derechos Humanos ha afirmado en repetidas ocasiones que el artículo 18 consagra "el derecho de toda persona a la objeción de conciencia al servicio militar como ejercicio legítimo del derecho a la libertad de pensamiento, de conciencia y de religión".40​41​

(914 bytes)

„Dreptul de a refuza uciderea”

Grupuri precum Amnesty International și War Resisters International au susținut adăugarea „dreptului de a refuza uciderea” la Declarația Universală, la fel ca Seán MacBride, fost secretar general al Națiunilor Unite și câștigător al Premiului Nobel pentru Pace. 

International a declarat că dreptul la obiecția de conștiință la serviciul militar derivă în primul rând din articolul 18 al DUDO, care păstrează dreptul la libertatea de gândire, conștiință și religie. În cadrul ONU, s-au întreprins unele măsuri pentru a face acest drept mai explicit, iar Consiliul pentru Drepturile Omului a afirmat în repetate rânduri că articolul 18 consacră „dreptul oricărei persoane de a obiecta în mod conștiință la serviciul militar ca exercițiu.” dreptul legitim la libertatea gândirii. , conștiință și religie”.

„Dreptul de a refuza sa ucizi”

Grupuri precum Amnesty International și War Resisters International au susținut adăugarea „dreptului de a refuza sa ucizi” la Declarația Universală, la fel ca Seán MacBride, fost secretar general al Națiunilor Unite și câștigător al Premiului Nobel pentru Pace. 

Internationala Rezistentilor contra Razboiului a declarat că dreptul de Obiecție de conștiință la serviciul militar derivă în primul rând din articolul 18 al DUDO, care prezervă dreptul la libertatea de gândire, conștiință și religie. În cadrul ONU, s-au întreprins unele măsuri pentru a face acest drept mai explicit, iar Consiliul pentru Drepturile Omului a afirmat în repetate rânduri că articolul 18 consacră „dreptul oricărei persoane de obiectie de conștiință la serviciul militar, ca exercițiu legitim al Dreptului la libertatea  de gândire, de conștiință și de religie”.

Asociación Americana de Antropología

La Asociación Antropológica Americana criticó la DUDH durante su proceso de redacción, advirtiendo que su definición de los derechos universales reflejaba un paradigma de Cultura Occidental que era injusto para las naciones no occidentales. Además, argumentaron que la historia de colonialismo y evangelismo de Occidente los convertía en un representante moral problemático para el resto del mundo. Propusieron tres notas para su consideración con temas subyacentes del relativismo cultural:

1. El individuo realiza su personalidad a través de su cultura, de ahí que el respeto a las diferencias individuales conlleve un respeto a las diferencias culturales.

2. El respeto a las diferencias entre culturas está validado por el hecho científico de que no se ha descubierto ninguna técnica de evaluación cualitativa de las culturas.

3. Las normas y los valores son relativos a la cultura de la que derivan, de modo que cualquier intento de formular postulados que surjan de las creencias o los códigos morales de una cultura debe, en esa medida, restarle aplicabilidad a cualquier Declaración de Derechos Humanos a la humanidad en su conjunto.42

(1.169 bytes)

Asociația Americană de Antropologie

Asociația Americană de Antropologie a criticat DUDO în timpul procesului său de redactare, avertizând că definiția sa a drepturilor universale reflectă o paradigmă culturală occidentală care era nedreaptă pentru națiunile non-occidentale. Mai mult, ei au susținut că istoria Occidentului a colonialismului și evanghelizării i-a făcut un reprezentant moral problematic pentru restul lumii. Ei au propus trei note pentru a fi luate în considerare cu teme subiacente ale relativismului cultural:

1. Individul își realizează personalitatea prin cultura sa, prin urmare respectul pentru diferențele individuale implică respectul pentru diferențele culturale.

2. Respectul pentru diferențele dintre culturi este validat de faptul științific că nu a fost descoperită nicio tehnică de evaluare calitativă a culturilor.

3. Normele și valorile sunt relative la cultura din care sunt derivate, astfel încât orice încercare de a formula postulate care decurg din credințele sau codurile morale ale unei culturi trebuie, în această măsură, să facă orice Declarație a drepturilor omului mai puțin aplicabilă. un întreg.

Asociația Americană de Antropologie

Asociația Americană de Antropologie a criticat DUDO în timpul procesului său de redactare, avertizând că definiția sa a drepturilor universale reflectă o paradigmă a Culturii Occidentală care ar fi injustă fata de națiunile non-occidentale. Mai mult, ei au susținut că istoria de colonialism și de evanghelism a Occidentului ar transforma-o intr-un reprezentant moral problematic pentru restul lumii. Ei au propus trei note pentru a fi luate în considerare cu teme subiacente ale relativismului cultural:

1. Individul își realizează personalitatea prin cultura sa, prin urmare respectul pentru diferențele individuale implică respectul pentru diferențele culturale.

2. Respectul pentru diferențele dintre culturi este validat de faptul științific că nu a fost descoperită nicio tehnică de evaluare calitativă a culturilor.

3. Normele și valorile sunt relative la cultura din care sunt derivate, astfel încât orice încercare de a formula postulate care decurg din credințele sau codurile morale ale unei culturi trebuie, în această măsură, să facă mai puțin aplicabilă orice Declarație a Drepturilor de Om, umanitatii ca întreg.

Declaración de Bangkok

Durante los preparativos de la Conferencia Mundial de Derechos Humanos celebrada en 1993, los ministros de varios estados asiáticos adoptaron la Declaración de Bangkok, en la que reafirmaban el compromiso de sus gobiernos con los principios de la Carta de las Naciones Unidas y la Declaración Universal de Derechos Humanos. Declararon su opinión sobre la interdependencia e indivisibilidad de los derechos humanos y subrayaron la necesidad de universalidad, objetividad y no selectividad de los derechos humanos. Sin embargo, al mismo tiempo, hicieron hincapié en los principios de soberanía y no injerencia, y pidieron que se hiciera mayor hincapié en los derechos económicos, sociales y culturales, en particular, en el derecho al desarrollo económico, estableciendo directrices de colaboración internacional entre los firmantes. La Declaración de Bangkok se considera una expresión histórica de los valores asiáticos con respecto a los derechos humanos, que ofrece una amplia crítica al universalismo de los derechos humanos.43​

(1.051 bytes)

Declarația de la Bangkok

În timpul pregătirilor pentru Conferința Mondială a Drepturilor Omului din 1993, miniștrii din mai multe state asiatice au adoptat Declarația de la Bangkok, în care au reafirmat angajamentul guvernelor lor față de principiile Cartei Națiunilor Unite și ale Declarației Universale a Drepturilor Omului. . Aceștia și-au declarat opinia cu privire la interdependența și indivizibilitatea drepturilor omului și au subliniat necesitatea universalității, obiectivității și neselectivității drepturilor omului. Totuși, în același timp, aceștia au subliniat principiile suveranității și neamestecului și au cerut o mai mare accent pe drepturile economice, sociale și culturale, în special pe dreptul la dezvoltare economică, stabilind linii directoare pentru colaborarea internațională între semnatari. Declarația de la Bangkok este considerată o expresie istorică a valorilor asiatice referitoare la drepturile omului, oferind o critică largă a universalismului drepturilor omului.

Declarația de la Bangkok

În timpul preparativelor pentru Conferința Mondială a Drepturilor Omului din 1993, miniștrii din mai multe state asiatice au adoptat Declarația de la Bangkok, în care au reafirmat angajamentul guvernelor lor față de principiile Cartei Națiunilor Unite și ale Declarației Universale a Drepturilor Omului. Aceștia și-au declarat opinia cu privire la interdependența și indivizibilitatea drepturilor omului și au subliniat necesitatea universalității, obiectivității și non selectivității drepturilor de om. Totuși, în același timp, aceștia au subliniat principiile suveranității și neamestecului și au cerut un mai mare accent pe drepturile economice, sociale și culturale, în special pe dreptul la dezvoltare economică, stabilind linii directoare pentru colaborarea internațională între semnatari. Declarația de la Bangkok este considerată o expresie istorică a valorilor asiatice referitoare la drepturile omului, care ofera o ampla critică universalismului drepturilor de  om.

Sexagésimo aniversario de la Declaración

El 10 de diciembre de 2008 se cumplieron sesenta años desde la aprobación de la Declaración Universal de Derechos Humanos. 

En esa jornada, la Asamblea General de las Naciones Unidas declaró al año siguiente, 2009, Año Internacional del Aprendizaje sobre los Derechos Humanos, debido a que, tras un análisis de la situación real en el mundo, se tomó conciencia de que la realización de la Declaración tenía defectos que podrían reducirse a través del aprendizaje y la educación.

Para este aniversario de la Declaración, se acuñaron monedas conmemorativas de 2 euros de Bélgica, Italia, Finlandia y Portugal.

(648 bytes)

Saizeci de ani de la Declarație

Pe 10 decembrie 2008 s-au împlinit şaizeci de ani de la aprobarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. 

În acea zi, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a declarat anul următor, 2009, Anul Internațional al Învățării Drepturilor Omului, deoarece, în urma unei analize a situației reale din lume, a conștientizat că realizarea Declarației a avut defecte care ar putea fi reduse prin învățare și educație.

Pentru această aniversare a Declarației, au fost bătute monede comemorative de 2 euro din Belgia, Italia, Finlanda și Portugalia.

A saizecea aniversare a Declarației

Pe 10 decembrie 2008 s-au împlinit şaizeci de ani de la aprobarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. 

Cu aceasta ocazie, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a declarat următorul an, 2009, Anul Internațional al Învățării Drepturilor Omului, deoarece, în urma unei analize a situației reale din lume, a conștientizat că realizarea Declarației a avut defecte care ar putea fi reduse prin învățare și educație.

Pentru această aniversare a Declarației, au fost bătute monede comemorative de 2 euro de catre Belgia, Italia, Finlanda și Portugalia.

Véase también

•  Portal:Derecho. Contenido relacionado con Derecho.

• Amnistía Internacional

• Antihumanismo

• Carta Árabe de Derechos Humanos

• Carta Internacional de Derechos Humanos

• Convención Americana sobre Derechos Humanos

• Convención Europea de Derechos Humanos

• Consejo de Derechos Humanos de las Naciones Unidas

• Derechos constitucionales

• Derechos humanos

• Derecho internacional de los derechos humanos

• Oficina del Alto Comisionado de las Naciones Unidas para los Derechos Humanos

• Declaración de Responsabilidades y Deberes Humanos

• Declaración Universal de Derechos Lingüísticos

• Declaración Universal de los Derechos Humanos Emergentes

• Organización de las Naciones Unidas

• Primer Protocolo Facultativo del Pacto Internacional de Derechos Civiles y Políticos

• Segundo Protocolo Facultativo del Pacto Internacional de Derechos Civiles y Políticos

• Pacto Internacional de Derechos Civiles y Políticos

• Protocolo Facultativo del Pacto Internacional de Derechos Económicos, Sociales y Culturales

• Derechos reproductivos

• Declaración de Derechos de Virginia

• Declaración de los Derechos del Hombre y del Ciudadano

• Declaración de los Derechos de la Mujer y de la Ciudadana

• Declaración sobre los derechos de los campesinos

• Comisión Investigadora de Atentados a Periodistas

• Jardín de los Derechos Humanos

• Convención sobre los Derechos del Niño

(1.322 bytes)

Vezi si

• Portal: Drept. Conținut legat de Drept.

• Amnistia Internațională

• Antiumanismul

• Carta Arabă a Drepturilor Omului

• Declarația internațională a drepturilor omului

• Convenția Americană a Drepturilor Omului

• Convenția Europeană a Drepturilor Omului

• Consiliul pentru Drepturile Omului al Națiunilor Unite

• drepturi constituționale

• Drepturile omului

• Dreptul internațional al drepturilor omului

• Biroul Înaltului Comisar al Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului

• Declarația responsabilităților și îndatoririlor umane

• Declarația universală a drepturilor lingvistice

• Declarația universală a drepturilor omului emergente

• Națiunile Unite

• Primul protocol opțional la Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice

• Al doilea protocol opțional la Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice

• Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice

• Protocol opțional la Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale

• drepturi de reproducere

• Declarația drepturilor din Virginia

• Declaratia Drepturilor Omului si Cetateanului

• Declarația drepturilor femeii și cetățenilor

• Declarația cu privire la drepturile țăranilor

• Comisia de anchetă pentru atacuri asupra jurnaliştilor

• Grădina Drepturilor Omului

• Convenția privind drepturile copilului

Vezi si

• Portal: Drept. Conținut legat de Drept.

• Amnistia Internațională

• Antiumanismul

• Carta Arabă a Drepturilor de Om

• Carta Internațională a Drepturilor de Om

• Convenția Americană privind Drepturile de Om

• Convenția Europeană a Drepturilor Omului

• Consiliul pentru Drepturile Omului al Națiunilor Unite

• Drepturi constituționale

• Drepturile de Om

• Dreptul Internațional al Drepturilor de Om

• Biroul Înaltului Comisar al Națiunilor Unite pentru Drepturile de Om

• Declarația responsabilităților și îndatoririlor umane

• Declarația universală a drepturilor lingvistice

• Declarația universală a drepturilor omului emergente

• Națiunile Unite

• Primul protocol opțional la Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice

• Al doilea protocol opțional la Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice

• Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice

• Protocol opțional la Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale

• drepturi de reproducere

• Declarația drepturilor din Virginia

• Declaratia Drepturilor Omului si Cetateanului

• Declarația drepturilor femeii și cetățenilor

• Declarația cu privire la drepturile țăranilor

• Comisia de anchetă pentru atacuri asupra jurnaliştilor

• Grădina Drepturilor Omului

• Convenția privind drepturile copilului