Vârful Boia, Vârful Ciortea, luna septembrie

continuare de la

S-a terminat pauza mesei de pranz, cam lunga, dar oboseala urcusului si panorama crestelor Fagarasului o meritau din plin. Incepem coborarea pana in saua cu vechea cruce a bratovesteanului doborat aici de cine stie ce stihie. Mai departe intram in lumea pierduta a Caldarilor Grohotisului, ascunzatoare perfecta a vietii pastorale de aici, aproape preistorica.

Lasam pe dreapta inchipuirea de poteca care duce spre Varful Boia si, pe poteca clara, o luam pe coasta Muntelui Pietriceaua. Trecem aproape fara sa urcam pe coasta inierbata, pe langa primul dintre bordeiele ciobanesti din aceste locuri. Loc bun de adapost in caz de vreme rea. Ceva mai departe evitam poteca imbietoare - doar putin coboratoare - care duce la cel de al doilea bordei si continuam in urcus usor, pana depasim o muchie a muntelui, dupa care o priveliste cu adevarat impresionanta apare in fata noastra. Ciortea, cu abrupturile sale sudice, precum si cele ale Boiei, vaile adancite in coasta muntelui, din infratirea carora apare tumultos rau care da viata de mai jos locurilor prin care se strecoara.

Pana catre noi ajunge si ciudata bariera de piatra, coboratoare din creasta Muntelui Petriceaua, intalnita acolo sus, in alte cateva imprejurari, cand drumurile mele se impletisera cu cele ale Guguleiului, cum ii mai spun ciobanii Varfului Boia Mare. Catava vreme suntem aproape pironiti pe plai, cu ochii la aceste mari frumuseti ale naturii. Mai jos, trecand peste firisoare de apa, vreo trei la numar, mai totdeauna oferindu-ne indestularea cu prilej de viata noua, apoi coborand pe o muchie, pe care o poteca, incredibil agatata de ea, ne conduce la poiana mai intotdeauna verde, a primului dintre bordeiele ciobanesti ale acestor locuri. Am intrat in lumea pierduta a ciobanilor, care odata ajunsi aici, la inceputul verii, nu mai ies decat la inceputul toamnei, cam pe la Sfanta Marie Mica.

Ne desprindem din vraja locurilor, aruncam o privire curioasa in interiorul modestului bordei de aici, traversam firul acum secat al vaii, mai tragem cu urechea la tipetele catorva marmote speriate de prezenta noastra si ne indreptam spre Valea Grohotisului, cu apa zglobie sarind din stanca in stanca. Acum trecem cu usurinta, dar sunt imprejurari cand ajungand aici dupa vreo ploaie puternica, primavara, sau dupa vreo ninsoare timpurie, peste suvoiul de apa n-ai cum trece si trebuie sa umbli mult in susul lui ca sa gasesti un vad cat de cat abordabil. Cand am trecut pe malul celalat, suntem ca si ajunsi langa bordeiul in care vom inopta.

Nu era schimbat, de cand il stiam. Aceleasi ghizduri de piatra pusa un peste alta si acoperisul sindriluit bine. Trecusera viscolele mari peste el si tot nu se clintise. Inauntru arata parca mai curat decat de obicei. Care pe cele doua lavite, care pe jos pe cetina de brad, ne-am petrecut nestingheriti noaptea. Doar sforaiturile colegului langa care cazuse ghinionul sa am loc de dormit ce mai strapungeau linistea.

Ne-am trezit inainte ca lumina zilei sa intre de-a binelea peste bordei. Catre ora 7 pornisem la drum. Poate ar fi fost mai comoda urcarea daca am fi cautat in susul vaii poteca ciobaneasca care urca continuu pe coasta muntelui si doar o data facea o serpentina. Dar pana acolo era destul de umblat si ca mai totdeauna am preferat sa incepem urcusul de pe marginea paraului din apropiere. Am urcat din greu. Bordeiul avea cam cota 1600 metri si trebuia sa urcam pana la inaltimea Pietrei Taiate, pe la 2150 metri. Mai cu o vorba despre soarele care tocmai isi propusese sa ne incalzeasca, ba mirandu-ne despre timidele flori de bujor inflorit acum, culegand bobite de merisor si depanand amintirile unei nopti ce ne prinsese pe inaltimi si dormisem acolo, sub cerul liber, la peste 2000 de metri, vremea a trecut repede si dupa 1½ ore am ajuns pe varf.

O clipa am stat in cumpana daca sa incep coborarea pe Muchia Vemesoaiei sau sa continui sa merg pe unde vroia restul grupului. Am continuat sa mergem impreuna. Mai intai pe sub coasta plina de grohotis si stancarii a Varfului Grohotis. Pe varful acestuia urcasem mai de mult si coborasem pe o muchie care ne scosese, e drept repede, tocmai pe malul Lacului Budislavu. Dar ce coborare prapastiosa si ce saritori si tancuri trebuise sa depasim si cu cata temeritate ajunsesem jos, ca nici acum nu ne venea sa credem.

Acum depasim un hatas inchipuit, traversand hoage si stancarii, pana cand in cale ne-a rasarit, mai jos, un colt de stanca urias, stiut de mult ca fiind cel care arata sigur poteca buna. Catre acesta ne-am indreptat si langa el am regasit poteca cunoscuta a ciobanilor, care, odata, isi scoteau pe acolo turmele la pascut. Poteca era, ca mai intotdeauna spre toamna, strajuita de tufe de mure, cu bob mare si dulci ca strugurele. Mai erau si bobite de merisor, din care mai ciuguleam cand ne simteam prea mult indulciti. Si vremea trecea repede si inaintea noastra calea tot atat de lunga era.

Poteca a mai depasit vreo doua saritori, pe hornurile de deasupra lor prelingandu-se firisoare de apa care ne refaceau fortele risipite pana acum pe urcusul istovitor din dimineata care se sfarsea. Am coborat pana la firul apei Budislavului, acum pierduta printre stanci. Apoi am urcat pana la malul lacului, cu unda incretita de vantul de creasta. Si iara amintirile au navalit peste noi. Noptile petrecute aici, in cortul care ne adapostea, avea printre ele una cu luna plina, cu farmecul inaltimilor alaturi. Dar si altele, cu ploi furtunoase, cu multe fulgere care brazdau cerul. Si daca aceasta nu ar fi fost de ajuns, una dintre ele a adus peste noi o furtuna cu vant napraznic, de nici ciobanii, spuneau a doua zi, ca n-au mai apucat asa ceva si au trebuit sa intre in bordeiul sarman de mai sus. Si acum, vorbeam toti deodata, spunand fiecare acelasi lucruri traite, pe limba lui si nu ne mai saturam povestind. Dar marmota fugind din calea noastra cand coborasem pe grohotisul de pe Vartopul Rosu. Dar altele numai ale mele, de pe abruptul Ciortei si cate altele, ceva mai vechi. Am poposit pe stanca cea mare, unde am si mancat, apoi prinzand poteca ciobaneasca de deasupra caldarii, pe versantul drept geografic, printre vizuini de marmote, aflate la vedere, ne-am indreptat catre poalele Budislavului.

Hotarasem inca inainte de a ajunge la lac, sa urcam Budislavu traversand coasta muntelui. Mai intai pe poteca folosita de ciobani sa-si scoata turma la plai si sa scutim asftel o parte din urcusul dur catre varf si apoi direct la poteca marcata. S-au mai schimbat lucrurile intre timp si doar eu urmez planul initial. Ceilalti urca spre Portita Avrigului. Ajung destul de repede in poteca ce urca Budislavu. Zabovesc o buna bucata de drum, gandind ca ceilalti tovarasi or sa ma ajunga din urma. Dar ei se asezasera la masa mare si odihna serioasa. Cand ma conving ca nu incep urcusul, plec mai departe si doar din cand in cand mai arunc cate o privire inapoi. Prea erau frumoase privelistile aratate de mai apropiata Ciorte si mai departatele siluete ale Negoiului si Caltunului. Pana sa ajung pe varf, ii vad si pe ei, de abia porniti la drum. Incep coborasul, alene, gandindu-ma ca tot trebuie sa ne intalnim undeva. Cobor serpentinele dese ale potecii Budislavului, ajung in saua acestuia si ma opresc intr-o odihna prelunga.

 De pe poteca de sub Suru vad apropiindu-se cateva siluete. Erau primii oameni pe care-i intalneam de cand incepusem urcusul din Gura Daescului. Erau trei turisti cehi, cu care schimb binetele intalnirii. Sunt pe poteca de sub cupola imensa a Surului. Intalnesc primul dintre izvoarele aflate pe aici. Cam firav acum in toamna cam secetoasa. Imi este sete, dar astept Izvorul lui Glava, cel adevarat. Al doilea fir de apa pare si mai firav si parca imi este teama ca la celalalt sa nu gasesec deloc apa. N-a fost chiar asa si ajuns la firul acestuia, gasesc sursa care-mi potoleste setea. Aici imi astept colegii si impreuna urcam ultima portiune de poteca spre Saua Suru.

In Saua Suru suntem ca si ajunsi la locul de popas nocturn. Greutatile drumului de pana acum s-au terminat. Marile inaltmi au ramas in urma noastra. Urcusurile sunt lente, coborasurile prelungi, strabatand aproape niste poieni. Doar stancariile Moasei si mai departe ale Sturilor Vulcului mai orneaza locurile pe care le strabatem. Suntem aproape de Saua Apa Cumpanita, la care in scurta vreme ajungem. Sunt cel mai obosit din grup si fara sa vreau raman in urma. Prilej sa ma abat pe la izvorul cel oltean al Apei Cumpanite, la care ma opresc sa sorb licoarea vietii, rece si buna. Colegii cred ca au ajuns de mult la bordeiul bine cunoscut al bivuacului, dar eu mai zabovesc pe intinderile ingalbenite de toamna care pare ca pe indelete cucereste muntele. Cobor si eu, mai alene la anii mei si ajung la bordeiul de sub cununa muntilor, care ne va primi ca de atatea alte ori. Era aproape ora 5 p.m. cand am sosit si de cand plecasem din bordeiul stanei din Caldarea Grohotisului trecusera aproape 10 ore. Au trecut repede orele putine pana cand peste munte cobora inserarea. Un drum pana la apa Sterminosului, pregatirea locului de culcare, priviri aruncate catre soarele care se pierdea dupa Muchia Chicilor Fedelesului, depanarea amintirilor de tot felul din Muntii Fagarasului sau de aiurea si, in bordei, din sacii de dormit asternuti peste cetina s-a coborat linistea.

S-a sfarsit inca o noapte in bordeiul de sub Saua Apei Cumpanite, langa atatea altele savarsite inaintea acesteia si cand am iesit in petecul de verdeata din fata lui, intinzandu-ne agale in soarele paclos, jos pe Valea Oltului zaboveau valatuci grosi de ceata. Asta ar fi insemnat o zi buna, dar privirile aruncate spre crestele din spate ne aratau doar conturul lor, intunecat, fara lumina soarelui care rasarise de ceva vreme. Ne-am strans repede cele risipite prin bordei si catre ora 8 plecam spre vechiul drum al ostilor din 1914. Am ajuns repede pe drumul „memorial Praporgescu” (traseu 51, vezi), numit asa in amintirea generalului sfarsit prin aceste locuri.

Mai intai pe coasta muntelui, apoi pe serpentine prelungi si pana la drumeagul care spre dreapta ne conducea la Izvorul Boului, nu ne-am oprit deloc. Izvorul puternic mai spre toiul verii, mai firav acum, ne-a dat apa pentru restul zilei si ne-a inviorat fata dupa noaptea nu tocmai confortabila. Cand drumul pe care ne aflam dadea sa intre in padure, ne-am oprit pe iarba verde a plaiului, luminat de geana de lumina adusa de soarele care inca mai strabatea norii. Am stat la palavre si amintiri si ne-am luat masa frugala a diminetii, ascultand murmurul tremurat al brazilor.

Am intrat in padure, pe acolo pe unde drumul cel vechi de aproape un secol se pastrase cum era pe vremea afeturilor de tun trase de cai. Cateva poieni insorite, cate un brad cu trunchiul cazut peste drum si de curand taiat de ciobanii care-si dusesera turmele pe aici; poteca cea mare care ducea catre stana din Coti, urcusul pana in strunga inalta cu privelisti spre culmi si iata-ne coborand catre locul in care vremurile trecute adapostisera un pichet de graniceri, tradat poate de urmele unui cuptor de stins var si ceva mai incoace si o stana. Acum, doar lanuri de urzici ramase de la stana mai strajuesc drumul. Din cand in cand, mai apare pe ici pe colo cate un glont ramas din vremurile luptelor grele date prin aceste locuri, avand pe el date ancestrale. Apoi drumul serpuieste, uneori coborand, alteori urcand, pana in Poiana La Ciungi (vezi).

Ne-au surprins pe drum taierile dezordoante ale unor copaci, parand ca s-ar intentiona largirea drumului si ne-am gandit ca pe aici vor veni drujbistii si masinile vor cara la vale podoaba padurii. Si ne-a cuprins tristetea la gandul ca frumusetea locurilor s-ar putea sa o privim acum pentru ultima oara. Din poiana amintita, cea de la Ciungi, drumul continua pe Muchia Greblestilor, coborand dupa drum lung in comuna cu acelasi nume. Noi ne abatem la dreapta, pe un drumeag pe care-l gasesti dupa ce scurta vreme strabati o poteca plina de urzici si boz. Apoi serpentinele acestui nou drum forestier ne scot, dupa mai putin de o ora, la drumul de pe Valea Satului. Drumul intalnit urca pe vale si trece peste apa prin locul numit Podul de Frasin, ajungand pe la casa cea veche numita Obadarita, prin locuri calcaroase interesante si sfarseste pe malul paraului. Aparent fara vreo continuare, daca nu indraznesti sa urci in susul apei, pe poteca ciobaneasca care te scoate la stana din Coti.

Cand am ajuns in Valea Satului, in ochiul de poiana din rascrucea de drumuri, povestea Fagarasilor tomnateci se sfarsise. Asezati la odihna locului cu geana de soare poposita pe plai, venita din spartura norilor care se stransesera pe cer, nu ne mai ramasese decat regretul zilelor ce tocmai se sfarsisera. Mai aveam de parcurs drumul forestier insirat in lungul vaii, ca sa iesim cu totul din mirajul atator zile petrecute in muntii pe care-i iubeam. Cateva locuri cu exploatari de padure active mai stricasera ici-colo drumul pe care-l stiam de-o viata, dar pana in Caineni, intr-o 1½ ora am ajuns. Am mai zabovit catava vreme la locul de sfat al celor de-o viata prin aceste locuri, adunati aici ca in dupa amiezele unei zile de duminica. Mai una, mai alta si cam toate cele ce framanta viata celor de aici le afli din gura vreunuia din batranii locului.

In gara Caineni am mai avut de asteptat pana cand masina cea mare a trenului ne-a inghitit in maruntaiele ei si ne-a lasat mai apoi pe peronul pe care-l parasisem cu cateva zile mai inainte.

vezi și

Fața Sfântu Ilie, la sud de marele Vârf Boia/ Boiu

Donează 30 de lei