Munţii Cindrel, pe vârf şi la refugiul Cânaia

Dinu Boghez (Râmnicu Vâlcea)

5 august 2007. Nu era acum, prima oara cand urcam Cindrelul. Ii strabatusem potecile fie venind dinspre Oasa, fie din Valea Sadului, fie coborand din Saua Steflestilor a Muntilor Lotrului. De fiecare data gasisem locuri minunate si traisem intamplari deosebite.

Dorisem sa urcam iarna, gandind ca refugiul Canaia ne va oferi adapostul necesar. Nu izbutisem. Acum insa, pornisem hotarati sa-i urcam poteca crestei. In Paltinis am ajuns dimineata, cam pe la ora 8. Am pornit catre Poiana Gaujoara. Cand am trecut de Paraul Danesii, poteca larga, adevarata alee de parc strajuita de brazi, era strapunsa de primele raze de soare care luminau padurea.

In fata noastra statea doar imensa caldare a Iujbei si platoul varfului cel mare, catre care am inceput sa ne indreptam. Doar putin am urcat si avertizati de placutele care semnalizau rezervatia Iezerele Cindrelului, ne-am abatut catre Iezerul cel Mare. Asezati pe marginea caldarii care-l adapostea, am privit cu nesat aceasta minune a Muntilor Cindrelului. Era lacul ascuns in adancul caldarii si luase culoarea versantilor acoperiti de jneapan si de pajistile de un verde aproape primavaratec. Culoarea apei parca fusese vopsita de curand si malurile alpine accentuau coloritul, aproape neverosimil.

Multa vreme am stat pe plai, deasupra lacului, uneori asteptand sa treca norii si lumina soarelui sa ne fie aproape si lacul luminat, cat sa facem fotografii frumoase. Apoi, intr-un tarziu, ne-am gandit ca mai avem de urcat si Cindrelul si ne-am desprins din aceste locuri minunate. Pe varf am ajuns la ora 15 si platoul varfului, inconjurat de stanci, cu priviri largi catre Cristesti (2233 m) si Steflesti (2242 m), inaltimile cele mari ale Lotrului si catre cea a Patrului din Muntii Sureanu, ne-au incantat deopotriva.

La Iezerul cel Mic, n-am mai ajuns. Trebuia sa coboram si sa ajungem la refugiul Canaia, unde planuisem sa intindem cortul. Am ajuns repede in prima sa, de unde pe curba de nivel am ocolit primul varf, pe care altfel ar fi trebuit sa-l urcam. Aveam ochii atintiti spre Muntii Lotrului, atat de dragi si deopotriva cunoscuti noua. Acum vedeam si Varfurile Negovanului si pe cel al Clabucetului si privirile se pierdeau catre cele ale Sterpului si Floarei.

Ne atinsesem scopul. Fusesem la cota cea mai inalta a Cindrelului (2244 m), avusesem o minunata priveliste catre varfurile inalte ale Muntilor Lotrului, catre Muntii Sureanu, vazusem inaltimile din ce in ce mai joase catre podisul transilvan si mai ales ne luminasem privirile cu minunata oglinda a Iezerului Mare. Nu ne mai ramanea decat intoarcerea spre casa. Mai aveam inca destul pana atunci.

Apoi, in sa, de unde drumul spre refugiul Canaia o lua la dreapta, am mai sovait o clipa, gandindu-ne daca sa facem abaterea sau sa urmam drumul parcurs la urcare. Am luat-o spre Canaia, unde am ajuns cam in ½ ora. Tufe de jneapan aruncate pe coasta muntelui, afinisuri cat cuprinde, cateva vorbe schimbate cu ciobanul turmei care ne-a intampinat si privelisti spre Valea Sadului pana spre oglinda lacului de la Gatul Berbecului. Mai ajunsesera cativa turisti la refugiu, care se indeletniceau cu stingerea unui foc mocnit, din scorbura unui brad. Cum cu totii de abia ajunsesem, iar ciobanul intalnit in cale de acolo venea, doar el putea sa se fi jucat cu focul.

Am intrat de curiozitate in refugiu, sa-i vedem starea. Erau si camere inchise, dar cele pe care le-am vazut nu imbiau deloc la o innoptare acolo. Catava vreme ne-am odihnit in poiana de langa refugiu, sfatuindu-ne daca sa intindem cortul sau ba. Apoi am pornit catre Saua Serbaneilor. Cand am ajuns acolo, vremea se racise apreciabil, atata incat ne-am scos manusile si pufoaicele si daca tot le aveam in rucsac, le-am intrebuintat. Si pana dincolo de Poiana Gaujoarei, n-am simtit nevoia sa renuntam la ele.