Capul Surului, 2274 metri altitudine, Munţii Făgăraș / Făgăraşului
harta zonei, extras din planul masivului
text şi fotografii: Dinu Boghez (Râmnicu Vâlcea)
27-28 august 2010. Din gara Ramnicu Valcea, trenul care trebuia sa ma duca spre meleagurile Fagarasului avea plecare in toiul noptii. Strazile erau pustii si pana la gara am cautat locurile mai umblate. Nu vroiam sa starnesc vreo curiozitate nocturna, fie ea de oameni sau caini. La gara, liniste multa. Bilet luat de la casa in locul taxei nasesti, pe peron oleaca de casca gura pe semiintunericul intesat cu pescari dornici de prada pe apele Oltului si... surpriza unui vechi coleg de munte, care acum abandonandu-si pasiunea, o alesese pe cea a unditei. Sporovaiala pe drum, fara pic de somn.
Cand am coborat la Podul Olt, ziua nu-si incapuse bine in tipare. Soseaua avea inca ceva de asteptat pana sa se lumineze deplin. Am iesit in calea masinilor, sperand sa mi se iveasca norocul de a scurta kilometrii pe care-i aveam de parcurs. L-am intalnit si am ajuns repede pana la intrarea in Sebesul de Sus, chiar langa... cimitirul satului. Lumea de abia se trezea si satul era cam pustiu.
L-am strabatut repede si doar catre sfarsitul drumului am intrebat un singuratec calator catre drumul de pe Raul Moasei cam cum arata cel pe care voiam tocmai sa-l urmez. „E simplu, doar la inceput se urca ceva mai mult si dupa aceea umbli doar pe creasta, aproape drept si dupa vreo patru ore ajungi”.
Increzator, am inceput urcusul pe langa o casa aratoasa, prin locurile altfel cunoscute. Am urcat pe plaiul inca verde, pe poteca de abia insailata, fara cine stie ce semne ca as fi pe drumul bun. In urma Sebesul ramanea din ce in ce mai pierdut si curand am intrat in vegetatia compacta din jurul scocului pamantos pe unde se strecura poteca. Si multa vreme am urmat drumul asta, cu coroana copaceilor deasupra capului. Urmele de pasi multi si proaspeti stateau inaintea mea si parca astea erau singurele indicii ca mergeam pe poteca care trebuie. Primul marcaj a aparut mult mai sus; nici mai departe nu erau prea dese. Noroc cu drumul pe care mai fusesem si in alte imprejurari. Nu am intalnit pe nimeni si singuratatea-mi era alinata doar de seninul cerului si cantecul vreunei pasari. Ma gandeam la povestea unui turist, intalnit de curand, undeva in inima Fagarasului, care ajuns prin aceste locuri, imi spusese ca intalnise ursul si trebuise sa urce repede intr-un fag, cu dansul jos, zguduindu-i tulpina. Imi parea cam vanatoreasca intamplarea, dar mai stii... Si mergeam mai departe cu ochii’n patru si urechea ciulita.
Am ajuns in poienita pe care-o stiam inca de demult, cu izvor. M-am oprit, la odihna si la o gura de apa. Parca izvorul nu mai era cel pe care-l stiam, parea mai firav si vegetatia dimprejur vroia sa-l acopere. Drumul continua cam tot ca pana acum. Un sant adanc, cu urme proaspete de bocanci, cu vegetatie arcuita peste el si din cand in cand, chiar foarte rar, triunghiul rosu care-mi era calauza. Doar intr-un loc mai luminos, cu tufisurile de zmeuris zdravan tavalite, am dat dreptate celui ce-mi povestise intamplarea cu ursul. Poteca serpuia pe muchie, aproape fara urcusuri. Si cand am intrat in padurea batrana, cand pe o bucata de drum am urmat coasta nordica, poteca tot unduitoare era. Doar cand am traversat coama, a trebuit sa urc putin si dupa aceea tot aproape fara urcusuri am mers. Cand am trecut creasta, soarele ajunsese prin aceste locuri si padurea era acum luminata din plin; sclipiciul frunzelor fosnitoare, cantecul oarecaror zburatoare si linistea copacilor de abia treziti din somn parca mi-erau acum dragostea dintai.
1 Muchia Varfului Tataru.
Incepeau sa se apropie crestele cele mari, cu gol alpin, ale Tatarului (foto 1) si Moasei, cu stancile Vulcului care incepeau sa mijeasca deasupra crestei. Si poteca avea sa capete alta infatisare. Aparusera brazii si incepuse sa semene cu altele de pe versantul nordic fagarasan. Tocmai de aceea imi disparuse singuratatea. Cand in sfarsit am inceput sa urc din greu, pe poteca ce se incolacea pe coasta muntelui ca sa ajunga sa-l traverseze, a aparut imaginea apropiata a Surului. Inalta si luminata din plin de soarele lafait pe cerul lipsit de nori. Apoi pe coasta pe care umblam au aparut smoace de blana de oaie, multe si insirate, chiar pana aproape de cabana. Aveam sa aflu acolo, ca un „magar” al magarului pe care-l intovarasea, avusese proasta inspiratie sa puna bata pe spinarea bietului animal. Orgolios fiind, bietul magar cu patru picioare si spinare rabdatoare, isi scuturase samarul, din desagi se risipise lana si el o luase pe coasta-n jos, unde-o fi vazut cu ochii. De abia de-l putuse aduce inapoi omul cu bata. Si intamplarea numai paguba ii adusese...
Acum a urmat drum stancos, intruchipand o brana strecurata pe langa blocurile cele mari aparute in coasta muntelui. Si parca m-a ajuns si oboseala unui drum facut pana aici doar cu pauze marunte. Sageata intalnita in cale, cu rascruce de drumuri (spre Valea Moasei) si timp de doar o ora pana la cabana.
Urma sa infrang si aceasta ultima ora. Mai departe se simtea ca drumul este unul de munte. Pragurile de stanca ivite trebuiau urcate, pietrele mari cazute si zabovite pe poteca trebuiau ocolite si de jur imprejur brazi falnici te intovaraseau de pretutindeni. Pe ici pe colo, cate un firisor de apa mai strabatea poteca. Si pana la urma am ajuns in poiana fostei cabane Suru. Aici, in locul acoperit de soare, in zare cu piramida de la Capul Surului, refugiul cel nou, aratos fata de cel ce-l stiam din alte vremuri, imbia la odihna (foto 2).
2 Rascruce de drumuri in fata noului refugiu Suru.
Pana sa vina titularul cabanei - avea sa-mi spuna la sosire ca este cu contract de munca - locul i l-a tinut un copilandru. De la el am luat bere rece si tot el m-a condus la locul de dormit, un fel de mansarda ca la cabana Piatra Mare, dar cu stadiu de amenajare mult inferior. M-am odihnit si cand am coborat, decis sa imi incep ascensiunea catre Suru chiar in dupa amiaza aceea, a sosit titularul.
3 Vf. Capul Surului.
4 Muchia Moasei si Vf. Tataru.
5 Vf. Capul Surului.
Era vreme insorita si poiana fostei si prezentei cabane stralucea in soarele amiezii. Am depasit poiana si am inceput urcusul prin padure, pe poteca cu serpentine dese, inundata de stanci si bolovani aruncati acolo special ca sa-ti ingreuneze mersul. Dupa catava vreme am ajuns la plai. Poteca devenise mai prietenoasa. Acum locurile te indreptau spre creasta Fagarasilor, cea atat de frecventata. In stanga potecii se inalta, imens, Capul Surului (imaginea 5) si panta pana la el, o data ajuns in saua acestuia, parea inaltata pana la cer. Coborau din susul muntelui oameni cu cosuri pe cap pline de afine si nu erau putini. Din creasta ajungea pana la mine un vant napraznic. Se iveau semne ca, nu peste multa vreme, peste munte avea sa coboare vremea rea.
6
6.1 In memoria salvamontistului prins de avalansa in timpul unei misiuni.
Poteca se desfasura pe sub culme si putin inainte de a ocoli un varf stancos, pe stanga, cocotat pe creasta de desupra Vaii Gavanului, un monument din piatra (imagini 6, 6.1), mi-a atras atentia. Am retinut disparitia dramatica (18 martie 1980) a unuia dintre salvamontistii locului. Nu putini venisera aici mai tot timpul, judecand dupa florile proaspete sau ofilite, depuse la poalele monumentului. Am pastrat si eu moment de piosenie, m-am adapostit de vant si dupa ceva vreme am plecat mai departe. N-am mai mers mult, doar pana la firul paraului intalnit in cale. Eram obosit si vantul care statea sa ma doboare nu ma stimula la urcusuri prea indelungate. In fata, panta varfului dorit parea scara cu trepte multe inaltata pana la mijlocul cerului. Asa ca mi-am luat ramas bun de la Suru si am inceput coborarea.
La cabana „titularul de contract” (imaginea 7), cum ii placea sa-si spuna cabanierul, avea chef de vorba. Si mi-a tot povestit, mai ales ispravi vanatoresti cu capre negre, mistreti si ursi. Mi-a aratat cainele cu urechea zdrentuita de un mistret, mi-a spus de cei straini si capre impuscate de la 2500 m, de mistreti fiorosi si purcei zvapaiati si cate si mai cate... Dar una peste alta avea sa fie companion placut, chiar daca peste noapte, cand am iesit pe afara, a venit sa controleze daca nu cumva am plecat fara sa-i spun.
7 Cabanierul noului refugiu.
8 Locul fostei cabane.
Pe seara au mai venit turisti si au intins cortul langa cabana cea veche (imaginea 8) si catava vreme am sporavait despre munti, cu cei tineri si tatal unuia din ei. Peste noapte vantul a batut napraznic si locul cabanei era maturat de palele lui puternice. Doar catre ziua s-a potolit si pana la urma cerul tot senin a ramas.
M-am trezit dimnineata cu soarele intrat pe fereastra cabanei. Am luat o cafea neagra si m-am intins la vorba cu cabanierul. Ne-am luat ramas bun si m-am pierdut repede pe poteca pe care venisem ieri. Era aceeasi liniste, intrerupta de vreun tril matinal de cantator. Pe brana de inceput soarele inca nu ajunsese, dar dincolo de ramificatia cu sageti lumina izbandise si copacii filtrau dimineata. Dupa ce am trecut de ramificatie poteca a urmat drumul pe coasta, cu coborare lenta si drumul pana la izvorul cunoscut l-am petrecut doar cu mine insumi.
9 Sebesul de Sus vazut din poteca ce urca la Suru.
Am mai intalnit oameni care urcau fie doar la cabana, fie isi duceau rucsaci grei spre zarile Fagarasilor. La izvor am zabovit o clipa, gandindu-ma la crestele inalte profilate pe cerul albastru. Mai departe mi-a iesit in fata un caine lup, care s-a oprit si a hamait scurt si gros. Am inlemnit si cred ca asta ii era scopul, pana a nu veni grosul grupului de turisti, care l-a potolit. Am continuat drumul si pana la poieni nici ca m-am oprit. Acolo, o scurta intalnire cu o turma de capre duse la pascut, o conversatie fugara cu doi catelandri pufosi, carliontati de parca venisera de la coafor si mi-am continuat drumul prin poieni.
Cand am sfarsit de coborat poteca muntelui, tot langa casa aratoasa intalnita la urcare am ajuns. De cand plecasem din poiana refugiului trecusera trei ore. O scurta pauza si la drum pe ulita satului. Din curtile cu porti inalte, ferecate bine, razbateau zgomotele muncii dinaintea sarbatorii duminicale. La cate-o poarta vreun batran al satului mai adasta pe banca. Pe alocuri cate-o femeie iesise la maturat praful din fata casei. La marketul de la capatul satului, o scurta oprire pentru o racoritoare rece ca gheata. Cate un caine tolanit lenevos la umbra. Incolo liniste, starnita doar de cate-o masina indreptata spre poienile dinspre munte.Trecusem de capatul satului si mergeam agale pe soseaua lipsita de umbra si incinsa de soarele puternic al ultimelor zile de august. Si drumul continua si pana la halta CFR inca mai aveam, necum pana la cea mare de la Podul Olt. Facusem jumatate din drum si ma incurajam singur ca am sa ajung repede in gara unde mai apoi urma sa mai astept cateva ore pana aveam sa plec spre casa. Un fasait al unei masini chiar elegante a trecut pe indelete pe langa mine. Inca una mi-am zis, dar de data asta si-a incetinit mersul si a oprit. O fatuca a deschis portiera si m-a invitat sa urc in „caleasca”. Mergea spre Sibiu si conversatia din masina a fost una placuta. Mai intai cu blagoslovenia pentru milostenia savarsita, mai apoi despre muntii din care coborasem si despre originea dansei, apropiata de meleagurile oltenesti ale tatalui care era tocmai din indepartatul sat al Scundului.
Aveam un tren care urma sa ma duca repede spre casa. Caldura mare in el. Pescari din toate statiile urcau si isi povesteau ispravile cu capturile zilei, asteptand nasirea din tren, dupa care fiecare s-a tras in coltul lui si pana la finalul calatoriei s-au mai auzit si cateva sforaituri. Pe peronul garii de acasa, forfota obisnuita. Orasul, adormit de toropeala zilei. Din restaurantul din apropiere zgomote sinistre, muzicale chipurile...