Munţii Făgăraș / Făgăraşului, frumoasa Vale Viştişoara, găzduire la ciobani
text: Dinu Boghez (Râmnicu Vâlcea)
imagini: Floriana Boghez (Bucureşti)
18-19 august 2007. Doream sa ajung pe meleagurile Vistisoarei. Le privisem de sus, din Muchia Dragusului, din cea a Zanoagei (vezi harta, extras), sau din strunga crestei principale a masivului, acolo unde intr-o frumoasa zi de toamna intalnisem un tap de capra neagra. Pe urmele lui imi ajunsesera privirile catre oglinda lacului ascuns in grohotisul caldarii glaciare. Apoi privirile se pierdusera in ulucul vaii, pardosita cu grohotis, pana in adancul padurii de brazi. Erau parca locuri misterioase, pe care le voiam cercetate...
Din Saua Vistisoarei vedem Lacul si Caldarea Vistisoara. foto: Ică Giurgiu
In sfarsitul unei saptamani cu prognoza cat de cat acceptabila, ne-am aflat la inceputul periplului dorit. Mai intai catre orasul Victoria. O scurta asteptare, pana cand unul dintre trecatorii auto avea sa ne duca pana in fata combinatului chimic. Alt noroc ne-a scos in cale alt trecator auto, care ne-a dus pana la capatul drumului de pe Valea Vistei. Mai departe, cei mai putin de 2 km ramasi i-am parcurs de voie, ajungand la gura Vaii Vistisoara la ora 9 si ceva, dimineata.
Am privit indicatorul cu sageata care spunea ca pana lac avem de mers 4½ -5½ ore. Apoi am purces la drum. Doar cateva minute am mers singuri pe drumul forestier si in fata ne-a aparut un grup de tineri care coborau din munte. Am aflat de la ei ca reveneau dupa cateva zile petrecute la remarcarea potecii. Asadar aveam in fata marcaj proaspat. Ne-au spus si pe ce portiune il modificasera pe cel initial, dar pentru noi, aflati prima oara pe aici, vorbele lor nu ne spuneau mare lucru.
Urcam repede pe drumul forestier, constatand cu surprindere ca valea nu avea deloc aspectul celorlalte fagarasene, cu care eram obisnuiti. Atata largime si poiana in lungul drumului si apei, de cand strabateam vaile nordice fagarasene nu mai vazusem. Cresteau ca din apa case de odihna, ba chiar unele dintre ele parca alcatuiau ulita unei asezari bine tocmite. Pana la urma valea s-a strans in jurul apei si ne-am aflat in peisajul normal cu care eram atat de obisnuiti.
Cand am traversat apa, ne-am oprit sa mancam, apoi am urmat serpentinele drumului si curand am ajuns la capatul lui. De la gura vaii cred ca parcursesem mai bine de 4 km. Drumul parea blocat de o imensa ingramdire de busteni, aruncati de-a valma. Valea se strangea in jurul nostru vazand cu ochii. Padurea era insirata pe pante repezi, de parca statea sa se naruie peste noi. Ba chiar intr-un loc, panta muntelui se mai pravalise si inainte de a trece noi pe acolo si pe poteca insailata la repezeala, de abia daca gaseai loc sa pui piciorul. Numai vreo ploaie torentiala sa nu te apuce pe aici!
Valea Vistisoara.
Doar cerul mai stralucea in deschizatura ingusta a vaii. Dar si aceasta era adesori strabatuta de norii din ce in ce mai desi. In drumul insirat in lungul vaii, am traversat trei punti si inca o data chiar prin vadul pe care erau aruncate cateva pietre, cat sa nu te afunzi cu totul in cristalinul zbuciumat al Vistisoarei. Incepeau sa se zareasca creste indepartate si curand am iesit din padure si golul muntelui ne statea in fata. Am trecut pe langa o stanca imensa, inclinata pe-o parte, cat sa lase loc unei folii atarnate, intruchipand un adapost. Scria pe folie Casinou si nici ciobanii nu-l foloseau. Poate doar culegatorii de afine aninati pe coasta muntelui.
Ceva mai incolo am intalnit o turma de oi aflata la siesta amiezii, intovarasita de un barbos, sur, cu ochi albastri si vorba molcoma. Haiduc, negroteiul canin de alaturi, statea lungit langa o tufa de jneapan. Nu maraia, dar coltii tot ii avea la iveala. Am schimbat cateva vorbe cu omul muntelui, afanisit de atata stat in sihastrie. S-a aratat sceptic cand i-am spus ca vrem sa ajungem in seara aceea la cabana din Valea Sambetei, dar in schimb a laudat bordeiul pe care-l aveau ceva mai sus “dupa stanca aia mare”.
Am plecat mai departe, am ajuns aproape de bordeiul de care ne povestise si din care tocmai iesea alt barbos. Am plecat mai departe. Treapta glaciara era inca departe si pana in caldarea cu Lacul Vistisoara mai era cale lunga. Vremea nu parea sa tina cu noi. Se involburau crestele si valurile de ceata erau din ce in ce mai statornice. Stia ciobanul ce stia! Urcam din greu. Am traversat Paraul Lazului, am urcat serpentinele multe ale potecii care se incolacea pe fata muntelui si pana la urma am ajuns pe malul lacului. Tocmai cand ceata a pus stapanire pe munte. Doar fata apei linistite, bolovanul din mijlocul apei si indicatorul cu sageti de pe mal mai puteau sa fie vazute. Pana aici facusem aproape 6 ore.
La rascruce.
Treapta glaciara a Vistisoarei.
Mai aveam de urcat in Curmatura Racorelelor si apoi de parcurs drumul spre cabana. Era inainte de ora 4 p.m., am fi avut timp. Dar marcajul cel nou si bun se sfarsea aici si celalalt, mai vechi, era greu de gasit pe ceata deasa. Catava vreme am cautat semnele si chiar pe primele 4-5 le-am si gasit. Apoi au aparut primii stropi de ploaie si, cu greu, am hotarat sa ne intoarcem in vale, la bordeiul ciobanesc pe care-l lasasem in urma. Chiar sub buza caldarii, am intalnit un grup care urca. Tatal si doua fete. Aveau la ei cort, asa ca ploaia nu-i prea speria. Cateva vorbe schimbate in fuga, cateva aluzii reciproce despre varstele celor doi tati si iata-ne gonind, cu ploaia pe urmele noastre, catre bordeiul salvator.
Nu l-am gasit prin ceata deasa decat dupa strigatele ciobanilor, care ne-au calauzit. Am intrat repede in „bucsa” lor, asa-i spuneau bordeiului cu ghizduri de piatra si invelis gros de polietilena, cu ploaia in spate, care si apucase sa ne moaie un pic. Era fum mult si Floriana, care nu mai petrecuse vreo noapte in stana, cam stramba din nas, mai ales ca bujgaiala asta inecacioasa, din cracute de helimoaca - ramuri de ienupar, in limbajul locului, cam ustura la ochi. Mai apoi ospitalitatea celor doi barbosi a tinut loc de “palat” si vorba sfatoasa a celor doi, bucurosi de oaspeti, ne-a tinut si de cald.
La bucșa din Valea Viștișoara.
Cele cateva traznete cumplite care au urmat, aproape ca au trecut neobservate, in toiul vorbei si a mesei intinse cu urda si branza proaspata si o mamaliga aurie rasturnata pe masa cu stergar curat. Noaptea, ciobanii s-au dus intre oi si doar noi, stransi in sacii de dormit si cojoacele lor, am dormit dusi. A doua zi cerul parea senin si Floriana a tras o fuga pana la lac, sa-l mai vada o data si pe vreme buna. Grupul care innoptase pe malul lacului tocmai pleca, urmand sa urce in creasta pe Hornul Rasucit (vezi). A mai apucat doar sa-i vada urcand.
Creasta principala, intre Galasescu, stanga si Galbenele, dreapta.
Creasta Zănoaga.
Creasta de deasupra Lacului Vistisoara. Pentru experimentatii in ale muntelui, de la lac pasii te duc chiar la baza hornului prin care se urca comod pana pe creasta, la traseul turistic.
Hornuri catre Muchia Zanoaga.
A coborit, ne-am luat ramas bun de la cei doi amfitrioni si ne-am indreptat spre vale, cu gandul sa mai revenim prin locurile astea minunate.
Cu oile.
Cu oile.
Bucșa din Valea Viștișoara (bordeiul ciobanilor care au grijă de oile fără lapte).
Seninul diminetii nu a durat o vesnicie si cand am ajuns la drumul forestier crestele erau din nou inegurate si parca nu ne-a mai parut asa de rau ca nu ne-am dus la sfarsit tura propusa.
Valea Vistisoara, traseu turistic impracticabil
Dinu Boghez (Ramnicu Valcea)
Pe 1 septembrie 2008 m-am intors dintr-o prea frumoasa excursie in Muntii Fagarasului. Am urcat pentru inceput la cabana din Valea Sambetei (1401 metri altitudine, traseul 38; vezi volumul 1 al revistei Natura Romaniei; vezi si harta mare a masivului).
Apoi, a doua zi, pe o vreme minunata, am urcat in Curmatura Racorelelor (2290 metri, traseul 42) si am coborat pe Valea Vistisoara, devenita dupa viitura din toamna trecuta impracticabila. Nimic nu ar fi putut devasta valea asa cum au facut-o ploile teribile. 5-6 vai adiacente, poate mai multe, si-au pravalit versanti impaduriti, invadand Valea Vistisoara cu arbori aruncati de-a valma si cu aluviuni; si asta de cum parasesti plaiul alpin, cu putin sub bordeiele ciobanesti si pana la capatul drumului forestier. Cautarea potecii, pentru ca mai exista crampeie din ea, a fost o adevarata aventura; peste si pe sub copaci si ragalii, traversand apa de multe ori si catarandu-ne pe versantii cu resturi de poteca cu semne turistice!
Si totusi a fost grozav. Am fost sase. Marmote, capre negre... de toate.