Cabana Bârcaciu - cabana Negoiu, Munţii Făgăraş

continuare de la

Am iesit repede din poiana cabanei si am pornit pe drumul catre cea a Negoiului. Poteca urma calea dintre brazii care ascundeau intre ei linstea adanca a padurii, intrerupta doar de cantecul bucuros al pasarilor. Nimic nu parea sa intrerupa poteca asta, care nici urca, nici cobora. Deodata a aparut o viroaga si marcajul clar pana atunci m-a obligat la ceva cautari. Am revenit pe poteca, am mai urcat inca putin si m-a intampinat un drum lat, pe care catava vreme am mers linistit. Ajunsesem pe ,,drumul tarii”. N-a durat mult si poteca lata s-a terminat si am patruns, in coborare, printre brazi pitici, arinis si desi se parea ca de curand cineva degajase poteca de cracile care o napadisera, drumul de abia se vedea. Poate pentru ca eram prima oara prin aceste locuri, dar atentia imi era retinuta de urmarea potecii.

Am coborat intr-o valcea, cea a Porumbacelului, dupa care am traversat un loc amenajat, in care poteca tot se darama si fusese nevoie de un fel de podet. Apoi am urcat in locuri din care Negoiul si Caltunul se vedeau bine, saltate peste plaiurile muntelui si de aici tancurile pareau mai frumoase ca de nici unde. A urmat Valea Miezuinei, mai larga, unde, judecand dupa vegetatie, parea sa fi fost pana nu de mult, o stana. Un alt urcus, printr-un horn larg, pietros, dupa care ajungand deasupra lui am vazut prima oara cabana catre care ma indreptam. Era inca departe, dar stiam cat mai am de mers.

Coborasul l-am facut repede, mai ales ca dintr-odata cerul incepuse sa se inegreasca si tancurile Negoiului sa se acopere de ceata. Cand am intalnit crucea albastra a marcajului care ducea spre Saua Scarii, de sus s-a coborit peste vale primul tunet. Am grabit pasii cat am putut si cand am trecut apa Serbotei au aparut primii stropi de ploaie. Am inceput urcusul, mai intai prin padure, apoi poteca se strecura printre stancarii. Veneau din cand in cand stropi razleti. Cate-o sageata luminoasa mai strapungea cerul si ploaia nu putea fi departe. Am intalnit apoi si banda albastra care duce pe Varful Serbotei, al carui inceput parea ca strabate o brana prelunga. Era poteca asta din urma, pe care acum urcam, una pe care coborasem alta data, ocolind Negoiul si intr-o iarna grea, urcasem pana in creasta acoperita de ceata si cu strat gros de zapada, de de abia de se vedea varful stalpului de marcaj.

De aici incolo locurile s-au imblanzit si urcusul s-a domolit si cand poteca in sfarsit a devenit orizontala, cabana a aparut dintr-odata in fata mea. Trecusera de cand plecasem de la Barcaciu, aproape trei ore. Primii stropi de ploaie serioasa au aparut cand apasam pe clanta usii de la intrarea in cabana. Cand am intrat, am constatat ca fusesem singur pe drum si singur eram si in cabana. Poate de aceea cabaniera a fost atat de amabila si locul mi s-a parut unul deosebit. Am mai iesit pe afara doar sa vad cum ploua si cata ceata venea dinspre creste. Peste noapte au mai aparut stele si catre vale luminile alcatuiau un peisaj feeric.

Dimineata insa, cea destinata ascensiunii pe Negoiu, ceata era deasa de s-o tai cu cutitul. Cativa turisti, veniti mai pe inserat, mi-au propus sa mai astept, poate trece ceata si putem urca pe Negoiu. Vremea era atat de rea incat mi s-a parut riscant sa mai raman. Asa ca am inceput coborarea. Prin padure a fost placut, chiar daca cerul mai arunca picuri marunti.

Am lasat in urma ramificatia catre Cascada Serbotei si am continuat coborarea. In drumul cu serpentine multe, aproape de capatul drumului forestier, m-am intalnit cu un grup de turisti care se indreptau spre cabana. Cateva vorbe de binete si informatii despre cabana, dupa care putin am mai mers pana in vale. Tot 22 km erau de acolo pana la soseaua principala. Nu aveam altceva de facut decat sa-i parcurg pana la capat. Apa Porumbacului se inmanuchia din paraie ce veneau dinspre muntii cei mari pe care-i parasisem si tumultul raului ma atragea pe malul lui sa-i vad zbuciumul, sarind din piatra-n piatra. Nu aveam nici o sansa ca din urma sa ma prinda vreo masina, poate doar vreun ratacit sa urce intr-o plimbare si sa ma ia la drumul intoarcerii.

Curand am ajuns la cariera de marmura. Apoi am trecut pe langa o casa catarata pe coasta. Parea mare si o fi fost pusa aici cu vreun rost. In padurea umbroasa, cam pe la mijlocul drumului, m-am odihnit. Venise in urma mea, de la cabana, un caine. S-a tras deoparte, obosit si el de atata drum. Cand am inceput sa mananc s-a uitat doritor la mine si ce-mi ramasese am impartit cu el. Si iar am pornit la drum. Se facuse cald tare si padurea prin care se strecura drumul mai avea si locuri batute de soare, caruia ii simteam dogoarea din plin. Cand am ajuns la loc deschis, acolo unde case de vacanta se insiruiaiu de o parte si cealalta a drumului, caldura a devenit de nesuportat. Si, pe deasupra, cand mi-am aruncat ochii spre creste, Negoiul rasarea semet, lafaindu-se pe un cer senin, fara pic de nor. Acolo ar fi trebuit sa fiu acum, nu aici unde ma topeam de caldura.