Victor Munteanu

CALM, FOARTE CALM

Beau o bere în spelunca ticsită ce bubuie

Până-n viaţa ulcerată a macaragiului beat.

Căciularii ciomăgesc aerul cu gesturi păgâne

o dâră de haos smulge acoperişul din toate ţâţânile

şi-i un fum să-l tai cu toporul...

Izolat ca o ştire dintr-un ziar de provincie

beau la Cascada o bere sub grindina

bărbaţilor cu obrajii ciopliţi după tunet.

Stau şi mă uit la aceste chipuri răstite -

la pedestrimea ce clocoteşte în cazanul cu libertate.

E o sâmbătă biblică

şi eu beau o bere în crâşma care trosneşte

până-n Moartea pe credit şi chiar mai departe

până-n literatura postmodernistă a Franţei.

TOAMNĂ

Trece un tren încărcat cu duminici

din agora transportă timpul liber de om:

- Unde-l duce, dom'le? sare pe mine puhoiul de lume. Dacă

ţi-e dragă viaţa, fă-i un semn să oprească, să ne dea şi nouă,

că altfel te tăiem în bucăţi, auzi?

Chiuind printre veacuri, un marfar trece-n viteză –

cară în el a şaptea zi de la Facere:

- Mă, tu ai căpiat? izbeşte omenetul cu furci şi topoare în

mine. Opreşte-l să ne dea şi nouă ce este al nostru. Pune

mâna şi scoate o vorbă, că te căsăpim de viu, mă băiatule...

Vine un tren tocmai din depărtările antice –

are în el timpul liber în care se spun cuvinte de duh:

- Ce te dai grande, mă? urlă pedestrimea bulbucându-şi ochii

şi ciomegele-n mine. Opreşte odată mergătoarea asta pe şine

să ne luăm dreptul, că altminteri te lăsăm în viaţă, şi-ai să

vezi tu, şi-ai să vezi tu...

UN OM STĂ DEGEABA ÎN DRUM

- Plăteşte şi hai! spune trăgând din ţigară - scoate

Cât face şi come on! zice şi scuipă-n tăcerea lăsată.

(De faţă mai sunt ciorile, femeia, salcâmul

şi cel calificat în meseria de ducă.)

- Tu să pui plata pe masă - mai zice

şi mă priveşte fix în numele tatălui.

Şi eu mă caut de gânduri, de prieteni, de mamă,

cotrobăiesc prin buzunare după vreun rest de iubire

cu-nverşunare mă caut de vreun poem,

de vreo faptă mai bună

şi numai ce mi se opreşte o aşchie-n suflet,

numai cum genunchii îmi încearcă ţărâna:

- N-am! şoptesc cu gândul abia auzit,

şterge umbra pe care am făcut-o!

Şi octombrie vântură paloşul după-amiezii pe stradă

Trăgând după el istovitoare dâre de fum...

RĂGAZ ÎN PENUMBRĂ

A fost odată un tânăr care eram eu

şi purtam o inimă grea şi pantaloni din aţică

şi-am smuls numele lui Dumnezeu şi plângând

am intrat cu el şi-am strigat să-l împart

şi nu era nimeni.

Dar a fost odată un tânăr care eram eu

şi gândeam atît de încet, încât nu puteam să vorbesc.

Zadarnic îmi păzeam gândurile din faţa marelui orb.

Pot numai să spun că a fost odată un tânăr

care a plecat şi nu mai stă la masă cu mine.

Sunt singur şi depărtările ard în luminile reci şi târzii...

Cel ce pe nota de plată s-a iscălit cu absenţa

este totuna cu o vorbă cheltuită în van.

DOINĂ

N-am avut timp să trăiesc atât cât să nu se supere nimeni

să primesc, acolo, un premiu pentru sinceritate.

Mereu osândit de cei ce scriu poezii judeţene,

n-am inventat nici o floare.

Dar am râ şi eu şi am plâns ca tot omul, ba chiar

unii s-au jurat că eram aşa de amabil

de parcă cineva mi-ar fi aruncat cu pietre în ziua de naştere.

Totuşi, uneori dezinfectam inima vreunuia privindu-l în ochi

şi înghiţeam lumina şi-o gâlgâiam şi-o scuipam pe balustrada iluziei.

Dar mi-am jucat sensul în viaţa asta la zaruri şi l-am pierdut.

Eu care intru cu căciula uitată pe cap

şi întreb în ce veac mai suntem,

eu care fac parte din clasa socială a mestecenilor singuri şi trişti:

Ah, trăitori incurabili,

n-am avut timp să trăiesc atât încât să fiţi mulţumiţi!

ZGARAIATUL OBRAJILOR

Prin spărtura din cer, dimineaţa îţi curge în pumni,

nu mai ai timp să-ţi dai cu lumina rece pe faţă

să te speli de nopţile grele ca plumbul, nu mai e timp -

pe albastrul tăios o ciocîrlie înverşunând înălţimile

nici o sete a ochilor n-o mai poate ajunge...

încă şi mai sălbatici prunii ascultându-ţi sângele inimii.

Ah, suflet al meu, ciocârlia se-afundă în cer -

zadarnic te prăbuşeşti în genunchi s-o-nlocuieşti cu un ţipăt!

HEI!

Săpaţi cât mai adânc,

Până-n ziua de naştere!

Săpaţi până la faptul de a crede că aţi ajuns!

Hei, fântânari pauperi, săpaţi până la origini, adică

Până la ieşirea din viaţă şi până la ieşirea din minţi -

şi pe-acolo vedeţi, mă, holbaţi-vă bine

dacă mai la vale stă careva şi

ce spune?

Şi ce vrea şi câte neamuri mai are?

Şi dacă mai bombăneşte vreun nume sau dacă tace într-una şi,

mai ales, cine îi sare, la o adică,

în ajutor?

ISCĂLITURI DE NOIEMBRIE

Într-o zi nu voi mai găsi poteca spre casă,

Vântul va da foc paşilor singuri.

o şoaptă va zgâria viitorul copiilor -

cu obrazul decupat din fântână

îmi voi luneca umbra amară.

Într-o zi când n-o să mai fiu nicăieri,

mai puternic decât timpul voi fi:

neştiind despre arbori, neştiind despre păsări -

în sfârşit, voi întrece

singurătatea celor ce ştiu.

CRIZ| DE IDENTITATE

Trece-un bărbat fără neamuri şi ţară

cu trecutul sponsorizat de-o haită de câini

şi cu tot restul de zile în zdrenţe.

Curge pe drum un bărbat cu mâna pe inimă,

doar bezna îl împinge-nainte.

- Scoate puşca şi trage o dată în mine,

se rugă de-un salcâm.

Dar salcâmul se uita la el şi nu zicea nimic,

vântul îi scutura frunzele-n stradă.

- Dac-am greşit cu ceva sau dacă

stelele sunt făcute pentru altcineva,

atunci taie-mi mâna dreaptă şi dă-o de mâncare la lupi,

se rugă el cu faţa în palme...

Dar salcâmul stătea neclintit

şi nu scotea nici o vorbă.

RECLUZIUNEA MEMORIEI

Azi nu mă mai caută nimeni prin poemele mele

în care beam la masă cu regele un rachiu

tare ca un şuierat de locomotivă

şi biciuiam armăsarii singurătăţii

până ce flăcăii sorbeau razele lunii

lăsând pe-ntuneric perechile ce se întorceau de la bal.

Azi nu mai cară nimeni cohortele de stele în spate

vărsându-le, mai apoi, în prăpastie,

cu paznici cu tot.

Azi nimeni nu mai trece prin faţa tufişului

să graţieze un stol de grauri

cu un hohot de plâns...

PAZNIC LA MOAR| DE VANT

Un bătrân de om singur păşeşte încet

Cârpind uliţa cu restul zilelor sale,

iar vântul îi publică amintirile prin mărăcini.

.......................................................................

Un bătrân şi-a trecut viaţa pe celălalt mal

şi, învechit de tăcere,

s-a oprit într-un cuvânt obosit

şi-aşteaptă

singur,

ca un erou fără contemporani!

IMPOZIT PE ADEV|R

Cineva a aprins lumânarea în bezna sinelui meu

să-mi văd palmele bătute în cuie

şi viaţa - locuinţă pentru un strigăt

în care plouă mereu.

Cineva a aprins candela în noaptea din mine

să văd până unde-am greşit;

speriată, umbra mi s-a retras cu un pas

lăsându-mi silueta în faţa icoanei...

CURRICULUM VITAE

Victor Munteanu

Poet, jurnalist, animator cultural, om de presă de mare anvergură, Victor Munteanu (n. 1954) a debutat cu poezie în 1981. A scris şi scrie proză,teatru, editează cărţi, conduce reviste, organizează festivaluri de poezie dotate cu premii etc. Este prezent în anul 1988, în volumul colectiv PRIER (apărut la „Cartea Românească”). A semnat cărţi de versuri VEŞTI LA MARGINEA ACOPERIŞULUI (1993), LOCUINŢĂ PENTRU UN STRIGĂT (2004); de interviuri (seria de Dezvăluiri). A editor a prezidat apariţia unui divers repertoriu de lucrări(literatură, istorie literară, ştiinţă, filozofie, drept ş.a.

Referinţe

În jungla dulce a poeziei artizanale plină de nonconformişti de ocazie, un „dur sentimental”, ca Victor Munteanu, face figură aparte. Talentul lui mocneşte îndelung şi iese la iveală încet, dar sigur. Este revolta celui pe care harul său îl obligă să – şi schimbe mediul, să depăşească limite, eventual, să câştige. De prea multe ori, nonconformismul are ştaif, e un moft sau o neputinţă. Pe Victor Munteanu nu – l preocupă asta, şi nici nu i–ar sta bine. De fapt, e o mare plăcere să – l citeşti pe acest zurbagiu. Instinctul e nealterat, ca la fiarele tinere, şi îl fereşte de excese, îl „ajută” să refuze şi să preia. Pierdere şi câştig, laolaltă. Tutelar pare a fi nu atât Bacovia, cât magia bacoviană. Altfel arată azi nevroza în provincie! Debutul este, în orice caz, remarcabil, în stare să pună în primejdie viitoarele cărţi ale aceluiaşi, dar şi să marcheze un destin.

Al. Ionescu

Victor Munteanu scrie o poezie dificilă, care nu se citeşte uşor, având conştiinţa acestei stări de fapt, însuşi poetul simte imperios nevoia de a – şi explica unele dintre poezii, se întâmplă adeseori în acest volum ca un poem să completeze vreun altul antecedent. Victor Munteanu este un trăitor al uimirilor cărora le dă viaţă în inedite jocuri de cuvinte: mă iscălisem în jurnalul acesta / cu lumina unei stele abia licărind…; nebunul Bacăului cară un buchet de grauri şi – l împarte săracilor : Apoi juriul s – a spălat de-ntuneric pe mâini; Cireşul a-nflorit din uimirea fecioarei; Cineva trece prin strigăt, însă, din cauza liniştii, nu se aude nici o durere.

Violeta Savu

Victor Munteanu este, cu siguranţă, un poet al timpului său, al vieţii imediate, despre care comunică „veşti” nespectaculoase dar grave, într – un decor voit banal şi, din acest motiv, agasant (cârciuma speluncă, strada anodină, agora indiferentă). Poetul filozofează simplu, într – o exprimare nemetaforică, pe scena infernului existenţei, zidit de nelinişte, eşecuri, incertitudini, întristări, interogaţii, toate având mai degrabă un rol constatativ, informaţional, aproape jurnalistic. Radiografiind un mod de viaţă cu specific citadin, plonjările în subteranele existenţei cotidiene produc imagine şocante ale dramei umanului, perceput în miezul unei profunde crize de identitate. „Veştile” despre sine devin, în esenţă, glosări pe seama sentimentului (acut) al singurătăţii, instalat aproape brutal în comportamentul ezitant, eretic al eului poetic.

Eugen Budău