Stefan Munteanu
Mirarea lui Eminescu
Facultatea mirării este o dimensiune esenţială a condiţiei umane. Ea este premisa care întemeiază libertatea spiritului, ca mărturie a saltului din natură în cultură. Mirarea este sursa neliniştii metafizice, prin care oamenii se deosebesc, în plan spiritual. Puşi în situaţia de a-şi interoga în mod liber existenţa, cei mai mulţi se lasă corupţi de pulsaţiile planului aleator apropiat, mulţumin-du-se să-şi trăiască în linişte drama, ori norocul. Obosiţi, aceştia caută sensul Fiinţei cu o mirare de gradul al doilea, provocată nu de existenţa cu care s-au familiarizat, ci de mirarea spiritelor geniale, incoruptibile, pe care le intuiesc şi le cultivă ca modele. Pentru că geniile, anihilându-şi egoismul, fac din mirare un mod de viaţă şi interoghează Fiinţa, pentru a construi un sens existentei umane în general. Şi prin mirarea lor, provoacă şi stimulează capacitatea de mirare a celor mulţi, devenind personaje mitologice.
Mirarea lui Eminescu nu s-a putut opri numai la aspectele relative ale existenţei. Astfel că, întreaga sa creaţie întruchipează o viziune originală, stimulată de o puternică nevoie de Absolut. Prin rădăcini adânci şi corzi sensibile, Eminescu soarbe tradiţia românească şi o proiectează într-un model arhetipal, într-un ideal suprem către care ne invită. Nu ne constrânge să-1 urmăm, dar nici nu-i putem refuza invitaţia, pentru că este mobilată cu tradiţia noastră. în faţa acestei invitaţii, nu calea de apropiere poate fi greşită, ci refuzul oricărei cai. Dacă cineva refuză apropierea de Eminescu nu are nimic de câştigat, iar Eminescu nu are nimic de pierdut, pentru că a avut tăria să ne ofere totul, fără ca măcar să se întrebe dacă merităm.
Mirarea lui Eminescu s-a transformat în cuget. Iar cugetul său, predispus nativ spre marea problematică existenţială şi mânat de mirarea metafizică autentică, sfidează graniţele dintre poezie şi filosofie şi sfinţeşte cu geniu spiritul românesc, în plus, creaţia lui Eminescu este un argument în sprijinul ideii că, în cazul marilor vizionari, reflecţia filosofică şi fantezia poetică sunt de nedespărţit, că poezia nu este pură incantaţie şi că poetul nu poate renunţa la coerenţa operei sale, Ni-colae Iorga, sesizând acesta spect la autorul Luceafărului, pe care-1 numeşte „expresia integrală a sufletului românesc", scrie: „Poetul acesta n-a fost numai un poet, aşa un poet naiv şi copilăresc (...). El a fost celpuţinm aceeaşi măsură, un cugetător, un luptător, un profet, - da, un profet, ca profeţii vechii Iudee, biciuind şi arzând, pe de o parte, sfătuind şi revelând, de alta, în numele aceluiaşi Dumnezeu al înţelepciunii"(Eminescu, Ed. Junimea, Iaşi 1981, pp. 87-88).
Mirarea lui Eminescu a devenit ontologie, adică filosofie a fiinţei ca Fiinţă, cum ar spune Aristotel. Din păcate însă, acest adevăr, deşi intuit, în loc să atragă, mai mult i-a speriat pe exegeţi. Cert este că atitudinea eminescologilor faţă de fi-losofia lui Eminescu a fost foarte diferită şi adesea greu de înţeles. Experienţa dovedeşte că simpla consemnare a lecturilor eminesciene succesive, în maniera lui G. Călinescu, deşi relevantă, nu este suficientă pentru apropierea esenţialului. Altfel spus, nu mai este de ajuns să identificăm doar prezenţa interacţiunilor poetului cu filoso-fia. Nu mai sunt de actualitate nici observaţiile lui G. Călinescu, nici cele ale lui Tudor Vianu, nici ale altor eminescologi, privind relaţia lui Eminescu cu Schopenhauer. Nu mai satisfac nici raportările la Immanuel Kant, la filosofla grecească, ori la cea indiană. Se pare că, împreună cu Eminescu, trebuie să renunţăm la dihotomiile categorice între abstract şi concret. Aceasta nu înseamnă renunţarea la criteriul valorii. Şi nu înseamnă nici renunţarea la umanism. în acest sens, Ion Ianoşi ne spune că „Am face poate mai bine să înlocuim aceste comode analitici printr-o «sintetică» neîncăpătoare şi neliniştitoare. Ceea ce este neunivoc, neîncadrabil într-o singură obârşie, este, fireşte, şi neliniştitor" {Oistorie a fîlosofiei româneşti, p.78). Dar împotriva celor atraşi doar de veşmântul poetic, a celor incapabili să vadă ideea mirării lui Eminescu, au apărut reacţii notabile în ultimile decenii. Constantin Noica, spre exemplu, s-a străduit, cu eficienţă, să atenţioneze asupra universalităţii modelului cultural propus de autorul Luceafărului. Un model în care cultura nu se reduce nici la filosofie, nici la poezie, nici la o altă formă de cunoaştere. Un model în care sensul graniţelor dintre formele de cunoaştere nu mai este de limitare şi izolare, ci de conexiune şi angajare unitară, la care omul să participe atât cu gândul, cât şi cu cântul. De aceea, opera lui Eminescu ne oferă mai mult decât o filosofie-fără-iamgini şi mai mult decât o poezie-fără-idee filosofică. Ne oferă o poezie care spune ceva nemuritor şi o filosofie care vibrează la tot ce este muritor.
Mirarea lui Eminescu dăinuie ca o ontologie a Arheului, insuficient descoperită până în prezent de eminescologie. Paşii făcuţi în acest sens, deşi semnificativi, trebuie continuaţi cu forţa atracţiei către marea şansă de a dovedi că îl merităm pe Eminescu. Calea fiind rodnică, ea trebuiecontinuată, îmoptriva tuturor prejudecăţilor şi dificultăţilor. Chiar şi numai exemplul lui Constantin Noica, continuat cu autoritate de Theodor Co-dreanu şi alţi emînescologi, înlătură dubiile şi obligă fără drept de întoarcere. Cert este că cercetările eminescologice au intrat într-o nouă etapă, încă din 1979, Mihai Cimpoi, în lucrarea Narcis şiHyperion scria: „A sosit timpul să-1 scoatem pe autorul Luceafărului din umbra tiranică a lui Schopenhauer, să-1 trecem, aţâţ cât se cuvine prin umbrele nu mai puţin tutelatoare ale lui Kant, Hegel şi Heidegger, pentru ca, în cele din urmă, să-1 redăm tot freamătului original al personalităţii sale lirice şi intelectuale, «specificului miros de pământ proaspăt al propriului său suflet»" Aceasta înseamnă că a sosit timpul ca opera lui Eminescu să fie valorizată în integritatea ei; alături de poezie să fie situate, în complementaritate, proza literară şi publicistică.
Aceasta înseamnă, mai departe, sfidarea exegezelor preponderent „sursologice" şi descoperirea Arheului eminescian, înţeles ca principiu ontologic original, întemeietor de sens. înseamnă simţirea şi gândirea, împreună cu Noica, a faptului că „Arheul a devenit mitul lui Eminescu, dreptatea ori strâmbătatea lui dar, filosofic sau literar, adevăr propriu" {Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti). Şi atunci, pornind de la spusa lui Eminescu, potrivit căreia „Oamenii învăţaţi, dar fără talent propriu, adică purtătorii fiinţei moarte mi-i închipui ca o sală întunecată, cu o uşă de intrare şi una de ieşire. Ideile străine intră printr-o uşă, trec prin întunericul sălii şi ies pe cealaltă, indiferente, singure şi reci. Capul unui om de talent e ca o sală luminată, cu pereţi de oglinzi. De afară, vin ideile, într-adevăr reci şi indiferente, dar, ce societate, ce petrecere găsesc! în lumina cea mai vie, ele-şi găsesc pe cele ce s-asamăn, pe cele ce contrariază, dispută-concesii, şi ideile cele mari, chintesenţa vieţii sale sufleteşti, se uită la ele, dacă şi cum s-ar potrivi toate, fără să se contrazică. Şi cum ies ele din această sală luminată? Multe, întâi inamice, ies îfrăţite, toate cunoscân-du-se , toate ştiind clar în ce relaţiune stau şi pot sta şi astfel se comunică autorului, şi el se simte în faţa unei lumi armonice, care-1 atrage", vom înţelege că S. Paleologu-Matta nu exagerează atunci când susţine că Eminescu a fost „primul şi unicul care a realizat în cadrul istoric al spaţiului românesc dimensiunea ontologică" {Eminescu şi abisul ontologic). Vom înţelege, din ce în ce mai mult, şi adevărul spuselor lui Theodor Codreanu: „Asemenea aprecieri, deloc gratuite, îl plasează pe Eminescu, spre disperarea criticii conservatoare, pe culmile gândirii filosofice moderne" {Modelul ontologic eminescian, Editura Porto-Franco, Galaţi 1992, p.ll).
Mirarea lui Eminescu este dominanta felului românesc de filosofare în faţa Fiinţei. Acesta este marele adevăr care trebuie să ne mire. Apoi vom continua să ne continuăm în tihnă, convinşi că nu vom descoperi Neantul.
Referinţe critice
“Desigur, nu este o cale uşoară de acces la opera unui mare creator; ea presupune sensibilitate, raţiune, intuiţie şi în special metodă – instrumente ce pot ajuta spiritul să dezvăluie bogăţia şi strălucirea valorilor autentice sau cel puţin faţa lor nevăzută încă. Uzând de asemenea instrumente, cu disponibilitatea polemicii elevate, Ştefan Munteanu îl caută pe adevăratul Eminescu, care nu poate fi înţeles decât în integralitatea sa. Este un punct de vedere la care subscriem fără ezitare, nu cu intenţia de a minimaliza importanţa exegezelor specializate. Şi totuşi, ni se pare oportun să introducem aici o nuanţă hermeneutică. Adevăratul Eminescu nu este tot una cu adevărul. Adevăratul implică o determinare obiectivă a ceva din sfera cunoaşterii şi creaţiei umane. În cazul de faţă, adevăratul Eminescu îl descoperim în totalitatea operei sale, nu în fragmente ale acesteia, chiar dacă unul este prevalent în raport cu celelalte. În acest sens, cred că domnul Munteanu are dreptate în pledoaria dumisale în favoarea filosofiei lui Eminescu”.
(Marin AIFTINCĂ)
“Lucrarea sub titlul Filosofia indiană şi creaţia eminesciană, prezentată de Ştefan Munteanu, reprezintă o elaborare reuşită, de referinţă în literatura domeniului. Pe baza unei largi şi variate (ca profil şi grad de dificultate) informări, pe care o prelucrează şi o stăpâneşte cu nuanţă şi spirit de discernământ, autorul oferă un studiu comparat al creaţiei eminesciene în raport cu una din sursele sale de inspiraţie majore: filosofia indiană”.
(Alexandru BOBOC)
“Vrem – nu vrem (mă gândesc la inamicii pe care îi are), Ştefan Munteanu este singurul eminescolog băcăuan: o referinţă. Dintre elementele sale comportamentale care s-au modificat de-a lungul anilor de când îl cunosc, cel mai important este creşterea siguranţei de sine, a aplombului în abordarea şi susţinerea temelor. La început putea fi sesizată o oarecare circumspecţie. Comentând, el se purta ca un horticultor: cu grijă să nu veştejească sensibilitatea unuia sau a altuia. Între timp articolele sale au devenit mai ferme, mai aspre, mai incisive. Vocea critică i s-a accentuat. Nevoia delimitărilor în atitudini l-a împins spre polemica deschisă. E una din orientările pe care i-o laud fără reţinere.
În fine, Ştefan Munteanu nu-i doar profesor de filosofie, ci şi un gânditor, om de reflecţie, cu expresie concisă, condensată în «picături» cu gust moralizator, subtil. Pe lângă claritate, ar fi de evidenţiat calmul cugetării sale, din care iritarea e mereu alungată. E nuanţat şi decis. «Profită de nuanţe doar cei care nu se împiedică în ele», crede el, mărturisind o psihologie de om care se vrea învingător”.
(Constantin CĂLIN)
„Licenţiat în filozofie şi drept, universitarul băcăuan Ştefan Munteanu şi-a exersat în ultimele decenii condeiul mai ales prin publicaţiile de specialitate ale universităţilor din Bacău, Iaşi, Galaţi, Suceavs, Constanţa şi Oradea, dar creaţia sa nu s-a limitat doar la studiile din domeniul filosofiei şi logicii, ci a cuprins un evantai mult mai larg de probleme în numeroase eseuri, recenzii, reflecţii şi aforisme risipite cu generozitate în paginile presei băcăuane şi nu numai.
Romantic incurabil, însetat de cunoaştere şi dornic să transmită şi altora tainele descoperite, tânărul filosof a aspirat, firesc, şi la sinteze, care încet-încet au şi început să se închege, acoperind golurile pe care le-a sesizat tot călătorind pe meandrele gândirii sau încercând, la rândul lui, să deschidă cărărui cu mai puţine obstacole, utile mai ales cadrelor didactice şi studenţilor”.
(Cornel GALBEN)
„În tot acest efort de a oferi lumii adevărurile sale Ştefan Munteanu vine cu două atu-uri: unul este cel al simplităţii, al capacităţii extraordinare de a ajunge la rădăcina fenomenelor şi a ni le prezenta în mod firesc, ca şi cum n-ar fi reprezentat nici un fel de trudă; cel de-al doilea este cel al originalităţii, alimentată de o puternică conştiinţă de sine care îl obligă să «încerce în permanenţă să se imite pe sine, pentru a nu imita pe alţii»”.
(Venera Mihaela COJOCARIU)
„Orice întâlnire cu Ştefan Munteanu este şi o revedere cu Eminescu. Puţini sunt oamenii atât de fericit cuceriţi de Eminescu, precum acest eminescolog care spune că «suntem şi vom rămâne în Europa, uniţi întru Eminescu» şi ne invită, în manieră pascaliană, să medităm în preajma sa; «Dacă cineva refuză apropierea de Eminescu, nu are nimic de câştigat, iar Eminescu nu are nimic de pierdut, pentru că a avut tăria să ne ofere totul, fără ca măcar să se întrebe dacă merităm». Credem că de la George Călinescu încoace puţine sunt cuvintele atât de frumoase care s-au spus despre cel care ne mărturisea tulburător de simplu: «Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarbe soarele un nor de aur din marea de amar»”.
(Ion FERCU)
„Evident, dl. Ştefan Munteanu are o cuprindere bibliografică largă, interesându-l, ca filosof, nu numai relaţiile istorice dintre Eminescu şi India, ci şi vocaţia filosofică a poetului, care obligă la o extindere în spaţiul european şi, fireşte, românesc. Ne-am aştepta ca autorul să vină cu o doctă cercetare comparatistică, de tip sursologic, cum sunt majoritatea covârşitoare a studiilor despre Eminescu. Dar nu e aşa, deşi sursele îi sunt la îndemână. Sau poate tocmai de aceea. Tipul de comparatism cultivat de Ştefan Munteanu nu este sursier, adică de echivalare, ca în «clasica» apreciere a lui G. Călinescu, conform căreia gândirea filosofică a lui Eminescu ar fi un comentariu în marginea filosofiei lui Schopenhauer. Ne ducem mai degrabă cu gândul la comparatismul deschis, creator al lui Etiemble, după norma Comparaison n´est pas raison”.
(Theodor CODREANU)
„Fără complexe, stăpân pe mijloacele specifice studiului comparatist, bun cunoscător al doctrinelor filosofiei indiene, dar şi al esenţei filosofice a poeticii eminesciene, Ştefan Munteanu aduce în cercetarea sa argumentele hotărâtoare ale unei receptări a operei eminesciene din perspectiva universalităţii ei autentice”
(Constantin CUBLEŞAN).
ŞTEFAN MUNTEANU
1951, 5 martie: s-a născut în satul Huţu, com. Găiceanu, jud. Bacău, într-o familie de ţărani gospodari;
1980: absolvă Facultatea de Filosofie la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi;
1987: absolvă Facultatea de Drept la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi;
1997: obţine doctoratul în filosofie cu teza Filosofia indiană şi creaţia eminesciană;
1999: este distins de către Academia Română cu Premiul „Ion Petrovici”;
2001: devine membru al Uniunii Scriitorilor din România;
2003: primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Bacău;
2004: dobândeşte titlul de profesor universitar doctor la Universitatea „George Bacovia”, Bacău.
ACTIVITATEA ŞTIINŢIFICĂ ŞI PUBLICISTICĂ
- 10 cărţi de autor
- 4 cursuri multiplicate
- 3 cărţi prefaţate
- 40 studii apărute în volume colective şi în reviste de specialitate
- 50 comunicări la congrese, conferinţe şi simpozioane naţionale şi internaţionale (România, SUA, Anglia, Belgia, Turcia şi Republica Moldova)
- peste 70 recenzii publicate în reviste de cultură
- peste 120 articole publicate în reviste de cultură.
PARTICIPĂRI LA CONGRESE ŞI SIMPOZIOANE INTERNAŢIONALE
Al XX-lea Congres Mondial de Filosofie, Boston, SUA 10-16 august 1998 cu
studiul “The art and Philosophy of Balance in Constantin Brâncuşi”
Al XXI-lea Congres Mondial de Filosofie, Istanbul, Turcia, 10-17 august 2003 cu
lucrarea “Logical and Esthetical Experience with Ştefan Lupaşcu”
Simpozionul “Management of change in Romanian universities” (Managementul
schimbării în universităţile româneşti), Bruxelles, 27-28 noiembrie 1998
Simpozionul “ECTS in University Management” (Sistemul European de Credite
Transferabile în managementul universitar), Universitatea din Bristol, 20
Conferinţa Internaţională “Conpetitivenes of Naţional Economies and the efficient
integration into the European Union”, Clul-Napoca, 19-21 septembrie
2003, cu lucrarea “Aspects Concerning The Philosophy of the European
community Low”
Colocviul Internaţional Secolul XXI: Orizonturi umaniste, Suceava 31 octombrie
2 noiembrie 2003, cu lucrarea “Elemente de filosofia culturii în opera lui
Ion Petrovici”
STAGII DE PERFECŢIONARE ÎN MANAGEMENTUL ACADEMIC PRIN PROIECTE INTER-UNIVERSITARE EUROPENE
- Proiectul TEMPUS CME-3015/97 „Management of change in Romanian universities” (Managementul schimbării în universităţile româneşti), coordonat de European Centre for Strategic Management of Universities (ESMU – Centrul European pentru Management Starategic Universitar), la care universitatea Bacău a fost parteneră
Proiectul s-a derulat din martie 1998 până în martie 1999, a avut ca obiectiv „dezvoltarea unei metodologii de învăţare a definirii strategiei şi de promovare şi implementare a reformei instituţionale în universităţile româneşti” şi a permis participarea la următoarele activităţi:
o Seminarul de la Bruxelles din 27-28 noiembrie 1998;
o Seminarul de la Bucureşti din 4-6 martie 1999
Urmare a participării la aceste seminarii, au fost elaborate şi publicate studiile:
o Managementul academic în actualitate:
o Priorităţi ale managementului academic
- Proiectul TEMPUS JEP 13529/98 „ECTS in University Management” (Sistemul European de Credite Transferabile în Managementul Universitar), coordonat de Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, la care Universitatea Bacău a fost parteneră. Proiectul a început derularea în martie 1999 şi a continuat până în martie 2001. În cadrul proiectului am participat la următoarele activităţi:
o Seminarul de la Iaşi din 13-14 mai 1999
o Stagiul de pregătire la Universitatea din Bristol (Marea Britanie) în perioada 20-28 iunie 1999
Pe baza experienţei dobândite a fost elaborată Strategia de evaluare a implementării ECTS în Universitatea Bacău.
- Proiectul TEMPUS IB JEP 14397/1999 „Retraining the Administrators from Education Fields” (Perfecţionarea Administratorilor din Domeniul Educaţiei), coordonat de Universiatea „Dunărea de Jos” Galaţi, la care Universitatea Bacău a fost parteneră.
- Coordonator al Proiectului Jean Monnet C02/0034, de predare a cursului de Legislaţia Comunităţii Europene, în cadrul Universităţii „George Bacovia” Bacău, începând din anul 2002.
CĂRŢI PUBLICATE
Ştefan Munteanu, Dimensiuni ale spiritualităţii indiene, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti 1997;
Ştefan Munteanu, Filosofia indiană şi creaţia eminesciană, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti 1997;
Ştefan Munteanu, Picături de filosofie, Editura Deşteptarea, Bacău 1997;
Ştefan Munteanu, Noi picături de filosofie, Editura Deşteptarea, Bacău 1999;
Ştefan Munteanu, Fulguraţii eminescologice, Editura Moldavia, Bacău 2000;
Ştefan Munteanu, Alte picături de filosofie, Editura Deşteptarea, Bacău 2001;
Ştefan Munteanu, Domenii ale filosofiei, Editura Moldavia, Bacău 2001
Ştefan Munteanu, Ipostaze ale spiritului filosofic românesc, Editura Moldavia, Bacău
2003
Ştefan Munteanu, Raţionalitatea metafizicii lui Ion Petrovici, Editura Fundaţiei
“AXIS”, Iaşi 2003
Ştefan Munteanu, Integrarea europeană. O perspectivă jurídico-filosofică, Editura C.
H. Beck, Bucureşti, 2006
-20 martie 2008- Ştefan Munteanu