Petre Isachi

Tabletă…de 17 septembrie…

Despre „somnul” bacovian

Petre ISACHI

Heraclit spunea despre mistagogi că „se comportă în starea lor de veghe ca oamenii adormiţi, care privesc fiecare către lumea lor personală, în timp ce oamenii treji au o singură lume care le e comună”. Ştiţi, desigur, că teza filosofului grec a fost poetizată de Lucian Blaga în Lauda Somnului în drama Avram Iancu („pasărea fără somn”) şi în vol. La cumpăna apelor („marea pasăre bolnavă”). În viziunea lui Blaga „somnul” înseamnă întoarcerea la unitatea organică primordială, la starea paradisiacă a creaţiei fără conştiinţă. În această stare nu există libertate, păcat, dramă, pentru că viaţa nu este despărţită de conştiinţă.

În concepţia autorului vol. Comedii în fond, „somnul” este poetizat ca o privaţiune, ca o eroare, ca un blestem existenţial: „Şi par’că dorm pe scânduri ude , / În spate mă izbeşte-un val -/ Tresar prin somn şi mi se pare / că n-am tras podul de la mal” (Lacustră).

În limbajul bacovian, a adormi înseamnă – în opinia noastră – a fi în eroare, a fi departe de adevărul existenţial: „Un gol istoric se întinde, / Pe aceleaşi vremuri mă găsesc…/ Şi simt cum de atâta ploaie / Pilonii grei se prăbuşesc”. Să nu uităm simbologia „somnului” ca eroare a dominat întreaga cultură occidentală, cultură de tip geometric (C. Noica), în opoziţie cu aşa-zisa cultură de tip istoric, preferată de Blaga, Mircea Eliade, în general, de gândirişti. Acelaşi Heraclit disocia cultura oamenilor treji ce „au o singură lume care le e comună” de cultura „oamenilor care dorm”, oamenilor introvertiţi, care privesc înlăuntrul lor, simt şi judecă lumea după criterii onirice / subiective.

Deşi este un introvertit, şi s-ar părea că la prima vedere „somnul” bacovian este simbolul izolării, al coincidenţei cu marile procese organice: „De-atâtea nopţi aud plouând / Tot tresărind, tot aşteptând…/ Sunt sigur, şi mă duce-un gând / Spre locuinţele lacustre…”, autorul vol. Plumb simte (poezia rămâne arta de a simţi) „somnul” ca o privaţiune, ca o eroare, nu ca o stare creatoare şi extatică, asemenea lui Blaga, (vezi în acest sens concepţia taoiştilor chinezi). Vă amintiţi în Amintiri din copilărie, Creangă ridiculiza subtil „somnul” (asemenea multor culturi occidentale) văzând în el un simbol al lenei, al prostiei şi al sterilităţii spirituale.

Nu ştim dacă ironia heraclitiană împotriva „somnului” sau opiniile lui Creangă (de fapt opiniile ţăranului român… nu ştiu dacă ale fermierului român) îi va fi influenţat /determinat lui Bacovia, luciditatea„oamenilor care dorm”, în opoziţie cu cea a „oamenilor treji”, extravertiţii care văd „în afară” aceleaşi lucruri, aceeaşi lumină, aceleaşi legi, aceeaşi realitate. Bacovian vorbind, oamenii incapabili să vadă „golul istoric” aflat în corespondenţă cu vidul interior: „Stam singur lângă mort… şi era frig…”

Concepţia originală asupra „somnului”- cu corespondenţe în culturile occidentale şi orientale – pe care a poetizat-o Bacovia în Lacustră este o dovadă că în istoria poeziei româneşti, sistemul poetic bacovian nu se confundă cu celelalte sisteme poetice (gândiri poetice): eminescian, blagian, arghezian, barbian, nichitian, etc.

BACĂUL CULTURAL – 600

PETRE ISACHI

N. 17 XI 1939, Mihai Bravu / Giurgiu; Părinţi: Smaranda (casnică) – Milu (subofiţer, după 1940, contabil)

Critic, istoric literar, editor, eseist

Licenţiat în filologie – Universitatea Bucureşti – Facultatea de Limba şi Literatura Română, specialitatea: limba română – limba spaniolă, promoţia: iulie 1973 – profesor de limba şi literatura română (gr. I),redactor – şef şi fondator al Revistei de cultură 13 Plus, (1998), consilier ştiinţific şi lector la Editura Psyhelp, membru ASPRO (2001), membru al Societăţii de Ştiinţe Filologice (1978), membru Avangarda XXII, membru al Ligii Culturale „Zburătorul”, critic literar la Cenaclul Uniunii Scriitorilor – Filiala Bacău şi la Cenaclul Asociaţiei Culturale „Octavian Voicu”, membru ARP, membru al Fundaţiei Culturale „Georgeta şi Mircea Cancicov”.

Profesor colegiu: 1977–2005; Profesor asociat la Fundaţia Academică „Dimitrie Cantemir” – Universitatea Ecologică „Dimitrie Cantemir”, Iaşi (Filiala Bacău: 1993 – 2000); Debut publicistic: – „Informaţia Bucureştiului” (1971); Debut critic: – Ateneu (1990), Convorbiri….(1990); Debut editorial: 1994 – Anotimpurile romanului (postfaţă de Eugen Budău); din 1990 – secretar general de redacţie şi membru fondator al revistei Convorbiri didactice (septembrie 1990 – iunie 1999) şi apoi redactor – şef adjunct al revistei Convorbiri didactice (Limba şi literatura română pentru învăţământul preuniversitar), începând cu 1 unie 1999; Redactor – şef şi fondator al Revistei de cultură 13 Plus (1 noiembrie 1998); Colaborări la alte reviste: Ateneu, Zburătorul, Cartea, Viaţa băcăuoană, Fântâna Blanduziei, Bucovina literară, Contemporanul, 13 Plus, Vitraliu, Plumb, Baaadul literar, Saeculum, etc.

Eseuri, studii critice articole (selectiv) publicate în :

ATENEU : *Audiţii colorate în „alb; * Interogaţia la Marin Preda; * Glosse la Pasteluri, * Ideea de critică literară în manualele şcolare; * Temă, motiv, idee; * Autori şi cărţi: Mariana Bojan, Ultima noapte a Şeherezadei; *Lică Rugină, Dimineţile Evei; *Viorel Savin, Lamentaţia fructelor; *Stan V. Cristea, Străluminări; *Dan Perşa, Vestitorul, Doina Popa, Sfânta tinereţe;* Cioran şi disconfortul gândirii; * Feed – back-ul în receptarea literaturii; * Tristan Tzara. A trăi şi a muri în faţa oglinzii; * Profesionalism şi vocaţie; *Sensul ucroniei eminesciene; * Literatura extraşcolară din perspectiva examenelor; Despor Vodă, protagonistul dramei cu acelaşi nume; * Fascinaţia metaforei eminesciene; * Aspecte ale romanului sadovenian ; * Fantasticul caragialian; * Singurătatea eroilor camilpetrescieni; * Caragiale – Tatăl în Craii… fiului; * Despre fantasticul demonic; * Eminescu sau cum se păzeşte o graniţă; * Plăcerea intelectuală a interpretării; * Ion Pillat sau înstrăinarea poetică; * Triunghiul Bacovia – Nietzsche – Kienkegaard, * Romanul lui Eliade, o epopee a Eu–lui;

ZBURĂTORUL: * Cont(r)acte à la Picasso;* Auzim o muzică verde ca în misterele orfice; * Superba „lecţie” a poeţilor; * Antimetafizica cărtăresciană în acord wagnerian; * Pulsaţiile poeziei; * Spirit critic şi profesionalism; * Sub domnia cantităţii şi semnele vremurilor; * Poeme cu un sărut deasupra; * Efectul Don Quijote în scriitura soresciană; * Pactul secret al unui contrabandist de cinste; * Între cercei de lună şi brăţări de tăcere, * Generaţia ’60: Gheorghe Grigurcu; * Generaţia ’70: Cristian Simionescu;* Schimbarea la faţă; * În căutarea textului pierdut sau poezia vis–a–vis de ficţiunea „feministă”; * Generaţia ’60: Eugen Simion; * Dan Stanciu – Poezia deconstrucţiei sau Antidotul mediocrităţii; * Poetul „complice cu îndoiala”.

13 PLUS: * Efectul Pygmalion; * Măştile prostiei sau cine împlineşte lucrarea spiritului; * Măria–Sa Cititorul sau cine monitorizează disfuncţiile culturii; * Iluzia referenţială în trilogia SUA: * Posibilitatea unui nou umanism; * Efectele logocraţiei în alchimia romanului postmodernist; * Amfitrion, roman sistemic; * Badea Ion în grădina desfătărilor democratice; * Omul fără însuşiri, o simfonie neterminată; * Glosse la muzeul imaginar al Istoriei; * Epigonismul romanelor plutitoare; * Despre intelectualul dominat de mulţime; * Bufniţa oarbă sau măştile iubirii, fricii, crimei şi comediei umane; * Supermarket-ul cultural; * Fantoma cititorului în palatul de gheaţă al criticii; * Labirintul sonetului voiculescian; * Nimeni nu este el însuşi; * Meritocraţia; * Complexul lui Nero şi alcoolismul intelectual; Exilul prin lectură; * Polivalenta contaminare a medelenismului; * Spre o retorică a sfârşitului; * Lectorul în infernul simulacrului generalizat; * Angoasa şi scriitorul religios; * Mitul moralei; * Iehova surprins „într-o închisoare construită din biblii”; * Mitul lui Sisif sau Victoria învinşilor; * Parodia catharsis-ului sau Pristanda suntem noi; * Marin Mincu – Reflexul estetic al poeticianului; * O simptomatologie a absurdului; * Biblioteca Naţională şi tendinţele secolului XXI; * Triada realitate, ficţiune, retorică în Salonul de vară; * Caragiale şi idioţii utili; * Intelectualul bacovian; * Despre actualitate; * Antolie Paniş despre o nouă comedie a destrămării şi a supunerii; * „Box populi, box dei” sau Numai ficţiunea nu minte; * Fatalitatea angoasei; * Amicul X… şi legitimaţia de maghiar; * Motivul Aristotel; * Gheorghe Izbăşescu şi „operele plutitoare”; * 11 Septembrie 2001 – incipit –ul unui roman de ficţiune politică; * Lirismul şerpesc; * De la Comedii în fond … la Tragedii în fond; * Retorica oximoronică a generaţiei ’80 în viziunea lui Nicolae Leahu; * Morala în democraţia de circumstanţă; * În căutarea cărţii nescrise; * Sub masca scriiturii erotice; * Donquijotism – moromeţianism; * Sfârşitul lumii, un roman esoteric şi gnostic; * Sub umbrela contextului; * Dinu Zarifopol, Naufragiul – Pactul cu orizontul de aşteptare; * Despre profesionalizarea clasei politice; * De la peştera identitară, la identitatea multiplă; * Viorel Savin, Comedii triste; * Feţele fatalităţii; * Viorel Savin , Evanghelia eretică; * Trăim într-o lume a „foştilor”…?;* Deculturalizarea şi brandul de ţară; * Sfârşitul autorităţii…?; * Un mod maiorescian de a rescrie eminescianismul; * Lea şi urma diferenţială; * Gheorghe Izbăşescu – „un pod peste ape nevăzute”; * Transumanismul vs. Războiul Cărţilor; * Fatalitatea minciunii bovarice; * Sergiu – Matei Lucaci, Muntele virtuţii; * În căutarea coeziunii Istoriei; * Les Cahiers / Notebooks de Tristan Tzara; * Rolul sacendotal al Poeziei; * Aşteptarea albă; * O romancieră născută sub zodia „teiului sfânt”; * Încestuasa Poezie şi doctrina răsplătirii sau << Domnul a dat. Domnul a luat>>; * Mircea Dinutz în virtutea identităţii cu sine; * „Nu exist. Asta-i notoriu” sau înţelepciunea limitelor; * Forţa apocaliptică a Poeziei; * Un poet „alb de duminică”; * Poeme „cu linişti rebele”; * Cervantes poate să fie fericit; * Privatizarea mitului orfic – R.I Olariu, Arta privirii; * Vanitatea creaţiei şi / sau Patul procustian al repetiţiei; * Scriitorul, profesorul – mentorul; * Gândirea muzicală dadaistă; * Ghepardul cu „poeme în gheare”; * Lustraţia şi sintagma „oricum tot ei ne conduc”.

PLUMB: * Paul Zarifopol – o inteligenţă caragialeană; * Lovinescu, un Ianus critic; * Maiorescu. Deontologia polemistului; * Să ne (re)cunoaştem scriitorii: Aurora Barcaru, „pe drumul robilor de poezie”; * Calistrat Costin şi problemele poeziei; * În labirintul poeziei lui Petru Scutelnicu; * Poemele lui Nicolae Mihai – metafore unificatoare; * Viorel Savin, scriitorul convins că „totul se converteşte în tragedie”; * Despre romanul kalmuskian ; * Emilian Marcu, romancierul;*Alexandru Dobrescu, un critic maiorescian;

CARTEA: * Mihai Drăgan refuzând aservirea criticii (Anul I, Nr. 2, aprilie 2001); * Nobleţea poetului Octavian Voicu (Anul III, Nr.2–3 (24–25, februarie – martie 2003; * Mara Paraschiv, Cu toată dragostea, pentru copii (Anul III, Nr. 1 (23), ianuarie 2003); * Pe urmele lui Eliade. Ideea ideei (Anul V „Serie nouă”, 2007).

BAAADUL LITERAR: * Eminescu în viziunea criticului şi istoricului literar Mihai Drăgan – serie nouă – Nr.3 /2007 .

SAECULUM: * Cecitatea Poetului/ Gh. Izbăşescu , „Jocurile minţii”, Nr. 2 (46) – 02/ 2008.

VOLUME PUBLICATE: *Anotimpurile romanului vol. I 1994, vol. II, 1997 (în colaborare cu Ioan Lazăr); * Viorel Savin, Pagini alese, 2000; * V. Voiculescu, Ultimele sonete… sau cum se elimină Complexul Shakespeare, 2001; * Psalmii arghezieni şi problema devenirii creştine, 2003; * Romanul, încotro? Fals tratat de istoria romanului, 2006 vol. I; * „Zburătorul, o revistă lovinesciano – optzecistă, 2007.

REFERINŢE CRITICE: (selectiv) * Ion Vicoleanu, Câţi discipoli, atâtea complexe dispărute („Cartea”, Anul 3, nr. 1(23), ianuarie 2003); * Carleta Elena Brebu, Devenirea creştină în oglinzile lirice interbelice. Psalmii arghezieni,… Bc. Psyhelp, 2003, (Ateneu nr.6, iunie 2003, p.4); * Sergiu Şerban, Anotimpurile romanului sau despre utilitatea demersului critic şi didactic (Ateneu, nr. 6, iunie 1994); * Carleta Elena Brebu, Petre Isachi, un critic literar neliniştit („Cartea”, Anul 3, Nr. 1(23), ianuarie 2003); * Sergiu Şerban, Didactica postmodernismului – postmodernismul didacticii – Anotimpurile romanului vol. II, Ateneu, 34, nr. 8, august 1997, p. 10; * Emilian Marcu, Petre Isachi, Psalmii arghezieni şi problema devenirii creştine (Convorbiri literare, Februarie 2006); * Eugen Budău, Petre Isachi, critic literar, eseist, publicist, redactor de gazete literare, editor, profesor de limba şi literatura română – Ateneu/41, Octombrie 2004; * Rodica Mureşan, Criza romanului sau criza receptării (Bucovina literară, Nr. 2–3 (192–193) – februarie – martie 2007);* Gh. Iorga, Cum s-a mutat Don Quijote în metaroman (Zburătorul Nr. 1–2–3/1995); * Cornelia Ichim Pompiliu, Oglindă şi oglindire în Romanul, încotro? (Ateneu, Anul 44, aprilie 2007, Nr. 4 (452);* Roxana Roşu, Petre Isachi – „Psalmii arghezieni şi problema devenirii creştine” – Orizonturi noi (Seria nouă, Nr.10(13), Aprilie 2006); * Corneliu Vasile, „O cercetare critică asupra romanului” (13 Plus, Anul X, Nr. 4–5–6 (104)/2007); *Adrian Creţu, „Cameleonismele romanului” (13 Plus, Anul X, Nr. 4–5–6 (104)/ 2007); * Ana Dobre, O carte inegală, Luceafărul, 14(785), 11 aprilie 2007, p.4; * Eugen Budău, Scriitori Băcăuani, II, Bacău, Editura Plumb, 2001, p.26; * Eugen Budău, Bacăul literar, Editura Universitas XXI, 2004, pp. 526–528.

SECVENŢE DIN REFERINŢE CRITICE ( selectiv) :

* „Situat între studiu critic şi eseu, noua carte despre roman, Romanul, încotro? – Fals tratat de istorie a romanului (Ed. Psyhelp, Bacău, 2006), a lui Petre Isachi îşi propune de la început o nouă interpretare a speciei, procedând ca un istoric şi critic literar şi, totodată, ca un scriitor, având ca obiect al inspiraţiei şi meditaţiei sale romanul ca fiinţă livrescă, fiinţă care are părinţi, naşi, aşadar o istorie a lui, pe parcursul căreia a urcat şi coborât, oscilând mereu între adevăr şi fantezie, între aparenţă şi esenţă” (Ana Dobre – „Luceafărul”, 14(785), 11 aprilie 2007, p.4);

* „Petre Isachi ne propune o cercetare în problema devenirii creştine prin Psalmii arghezieni, psalmi care dau măsura geniului lui Tudor Arghezi, situat fiind de critica literară şi de cititori în imediata apropiere a lui Eminescu, în sfera unde aerul poeziei este atât de tare că îţi vine foarte greu să respiri. (…) „Metafizica psalmului, Spaţiul în psalmii arghezieni, Misticism şi poezie sau Muzicalitatea Psalmilor şi Despre temporalitatea Psalmilor sunt suficiente argumente de a parcurge această carte spre a putea aprofunda un univers atât de drag lui Tudor Arghezi, care, în foarte multe cazuri din vasta sa operă, a fost un nonconformist, un răzvrătit. Arghezi, care a înţeles că a deveni creştin înseamnă a deveni contemporan cu Hristos (expresia aparţine lui Kierkegaard), prin Petre Isachi ne înveghează să ştim să descifrăm tainele lumii prin tainele poeziei”. (Emilian Marcu –„Convorbiri literare”, februarie 2006);

* „Scopul mărturisit al lui Petre Isachi în această dificilă încercare, în care apelează permanent la marile texte ale umanităţii şi se înarmează cu „răbdare benedictină”, este cât se poate de clar: „În contextul literaturii universale, romanul românesc se prezintă ca o bancă de teme, motive şi procedee epice bizantine, arabe, elenistice, occidentale şi autohtone. O experienţă estetică ce se cere actualizată şi luminată (…) pentru a-i descoperi linia de existenţă estetică proprie”. Primul capitol „Originile şi resurecţiile poeticii romanului european”, are un caracter polemic în sensul că, readuce în discuţie morfologia romanului, prestigiul modelelor epice anticipative şi continuitatea structurilor romaneşti, ca şi ideea, nouă în mare parte, că poetica romanului românesc devine creatoare şi capătă personalitate şi originalitate, nu prin imitaţia poeticilor occidentale şi orientale, ci prin asimilarea acestora în sinteză cu modele ale scriiturii autohtone. Ni s-a părut, de asemenea, bine argumentată răsturnarea raportului epos – roman: să vedem în epos o formă primitivă, primară a romanului: argumentaţia se sprijină pe texte romaneşti fundamentale. În capitolul al II-lea, „Insuficienţa romanului ca termen”, fidel şi egal convingerilor din primele pagini, aşa cum va fi pe tot parcursul eseului, Petre Isachi continuă lupta cu concepţiile standardizate, respingând aserţiunea potrivit căreia geneza romanului modern nu datorează nimic modelelor epice anterioare; capitolul se bazează, ca şi primul, pe analiza diacronică a unor modele epice anticipative şi demonstrează ideea de continuitate, ideea că, în poetica romanului, trecutul şi prezentul se suprapun, unul explicându-l pe celălalt. De aici până la teza independenţei imaginarului epic nu e decât un pas; polemizând cu „prietenul” lui, Thibaudet, autorul arată că originea poeticii romaneşti în Europa se află în literatura Orientului, conjugată cu romanul antic grec şi latin. Se face o adevărată risipă de informaţie şi apel la textele originare”. (Gheorghi Iorga – „Zburătorul” , Nr. 1–2–3 /1995).

* „Retorismul întrebării care dă titlul volumului lui Petre Isachi, Romanul, încotro? (Fals tratat de istorie a romanului), apărută la Ed. Psyhelp, Bacău, 2006, exprimă sub o formă dubitativă ideea unui efort de a descoperi statutul ontologic al speciei în discuţie, începând cu experienţele sale anticipative (indică, sumeriană, egipteană etc.) şi până la poetica şi poietica postmodernistă ce subminează programatic convenţii şi postulatele tradiţionale. De altfel, autorul ne propune chiar o schimbare a vechiului tip de „contract romanesc” (formularea aparţinând lui Nicolae Manolescu într-un număr din 1995 al revistei România literară, prin care cititorului i se induce de către scriitor „un anumit tip de ficţiune romanescă” – apud P. Isachi), fisurând logica, retorica şi perspectivele relatării de la reflectare înspre reflexie şi artificialitate, mai exact, înspre acel „semn zero” din orizontul semiotic, unde criteriul valoric nu mai este raportarea la o realitate preexistentă, ci „absenţa, nimicul, vidul”. Schimbările semnalate de autor în paradigma esteticii şi poeticii romanului au până la urmă menirea de a-i conferi acestuia o „semnificaţie superioară, răsfrântă (joc secund), multiplicată în oglinzile sparte ale spiritului postmodernist”. (Rodica Mureşan – „Bucovina literară”,Anul XVIII. Nr. 2 – 3/ 192–193/ 2007;

* „Că acest „tratat” de teoria romanului ar fi fals, aceasta ţine poate de o modestie a autorului, dar mai degrabă de o trăsătură de autoironie şi autoreflexivitate specifică unui spirit sincron veacului său, în care convenţiile literare au fost detonate, iar teoreticianul literar nu poate decât să ofere cititorului setul de chei semiotice, precum şi opţiunea de a-şi interpreta şi reinterpreta propriile lecturi, într-o manieră „care să-i satisfacă orgoliile şi gusturile”. „ ( Adrian Creţu – „13 Plus”, Anul X, Nr. 4–5–6 (104) / 2007;

* „ Ce aşteaptă Petre Isachi de la cititor? Aş spune că aşteaptă tot ceea ce ignoră (sau urăşte) autorul pe care îl întâlnim adesea în volumele de critică: nostalgia imposibilului (ce atinge sublimul) şi vocaţia metaficţiunii istoriografice proprii, a paradoxului şi a oximoronului. Devenit un „coparticipant la demersul sisific de căutare a romanului imposibil, care să-l exprime integral”, cititorul trebuie să sfideze sensurile primite „de-a gata” creându-se şi recreându-se”. (Cornelia Ichim Pompiliu – „Ateneu” aprilie 2007, p. 7).

ACTIVITATE EDITORIALĂ (consiliere ştiinţifică, prefeţe,postfeţe etc.) la Editura Psyhelp (selectiv): M. Eminescu, Luceafărul – ediţie bibliofilă 2001; Mihai Eminescu, Poezii: Antume . Ars – amandi 2000; Andrei Lucaci, Grigore Gafencu şi unitatea Europei 2007; Viorel Savin, Poarta /The Gate, 2007; Mihai Vulpe, Ca într-o pânză de El Greco, 2000; Eduard Straub, Dascălul flacără eternă, 2000; Codrin Antonovici, De nicăieri spre niciunde, 2000; Lea, Atingerea dimineţii – Il tacco del mattino,2005; Horea Sibişteanu, A şaptea viaţă, 2004; Miriam Cihodariu, Antidotul, 2003; Miriam Cihodariu, Uite un suflet! , 2003; Dominic Diamant, Mare e grădina Ta, Doamne, 2005; Ioan Botezatu, Moxa, 2007; Elena Bostan, Lia Daria Grigoraş, Ploi cu soare, 2002; Eduard Ştraub, Mărturii peste timp, 2000; Dominic Diamant , Donchiada, 2007.

SECVENŢE DIN VOLUMELE PUBLICATE:

*„Ca şi în gruparea lovinesciană „Sburătorul”, la cenaclul şi revista oneşteană „Zburătorul” a existat respectul individualităţii, al competenţei literare autentice, dincolo de tendinţele şi convingerile doctrinare ale colaboratorilor ce aveau vârste între 8 şi 88 de ani. Dezinteresarea lovinesciană, respectul individualităţii, primatul literaturii şi rectitudinea de caracter în viaţa publică i-au asigurat autorului vol. Cântece de mântuire, 1998, autoritatea, faptul că a respectat cu succes experienţa lui Lovinescu, făcând din literatură un mod absolut de existenţă. Acest gest se impune a fi judecat ca o mare jertfă de sine, încât cu sau fără voie Gh. Izbăşescu a devenit un caz, un model pentru generaţiile viitoare”. (Petre Isachi – Zurătorul – o revistă lovinesciano – optzecistă. Repere istorico – literare, p. 146);

*„ Pentru receptarea Psalmilor, Arghezi cere în primul rând dispoziţie estetică, adică aceea stare care nuanţează şi relativizează dialogul personal cu poemul psalmic şi dialogul social care se realizează între mulţimea lectorilor unuia şi aceluiaşi psalm. Privirea estetică nu exclude privirea sacră. Exclude însă gândirea ştiinţifică. „Cine începe să gândească ştiinţific încetează deja să privească estetic” – afirma B. Croce. Numai dispoziţia estetică revelă frumuseţea transfigurării, deoarece clipa poetică pe care o provoacă trăirea poemului şterge delimitările de spaţiu şi timp şi lasă conştiinţa să plutească într-o stare în care, cum sugestiv notează fondatorul fenomenologiei, E. Husseerl, greutatea existenţei pământeşti perceptibile a fost neutralizată”. (Petre Isachi, Psalmii arghezieni şi problema devenirii creştine, p.52 ) ;

*„ Categorie generală, spiritul romanesc modern nu reprezintă şi o categorie absolută. Spirit integral modern (postmodern) nu există fără o participare sub o formă oarecare a tradiţiei. Orice roman de „ultimă oră” ilustrează o sinteză (nu antiteză!) de inedit şi conformism, noutate şi clasicitate, actualitate şi eternitate. Remarca o face Baudelaire: „Modernitatea înseamnă tranzitoriul, fugitivul, contingentul, jumătatea artei, cealaltă jumătate este eternă şi imuabilă”, dar şi un Liviu Rebreanu pentru care romanul se compune dintr-o „parte eternă” şi un „subiect”, care poate fi modern, actual, cules de oriunde, sau Kafka, care pune în lumină „modernul” printr-o forţă latentă a „vechiului”. Romanul realizează, în acelaşi timp, o sinteză de universal şi individual, a cărui receptare (interpretare) este în mod solidar istoricizată şi actualizată. Coexistenţa acestor variabile determină o anumită relativitate a acţiunii de modernizare, de actualizare şi actualitate. Se naşte aici pericolul, semnalat de G. Călinescu, de a fi „inactuali de prea mult prezent”, înţelegând prin „actualitate” inerţie şi anchilozare într-un prezent fictiv, de pură convenţie şi de fixaţie utopică. În istoria romanului nu există noutate totală, momente izolate, „insule de prezent etern, pur”.” (Petre Isachi, Romanul, încotro? pp.195 – 196);

* „Poetul învinge „Complexul Shakespeare”, printr-o filosofie blagiană (gândiristă), a indentificării cu originarul, a identificării gândului cu reveria şi visul, a nemuririi cu libertatea („Începe dimineaţa eternităţii-n mine”) şi a Artei cu Iubirea, totul într-un cântec al marelui exil interior, şi din convingerea că Sonetul înlocuieşte ideea de eternitate. Revelând lirismul concentrat („Un sonet fără defect, credea Boileau, valorează singur cât un lung poem”), Voiculescu preferă gândul închis, cunoaşterea estetică, sublimarea obiectului, muzica de sfere, orfismul, procedeul alegoric al substituirii, pitagorismul poetic, zborul eminescian în absolut spre esenţa esenţelor, solilocviu interior şi sintaxa sonetului shakespearian”. (Petre Isachi, V. Voiculescu, Ultimele sonete… sau Cum se elimină Complexul Shakespeare , pp. 22– 22).