Nicolae Mihai

Poemele lui Nicolae Mihai - metafore unificatoare

Petre ISACHI

Într-o literatură aflată într-o expansiune fără precedent, Nicolae Mihai, poetul „coborât în calea cuvintelor”, a scris relativ puţin – semn al unei conştiinţe poetice necontaminată de mediocritate, mode şi orgolii oculte -, într-o retorică distilată atât în simboluri (clopotul, piramida, închisoarea, fereastra, ochiul, păcatul, mâna, călugăriţa, trandafirul, uşa, şarpele, lupul etc., cât şi în substanţe lirice concentrate, fluente, enigmatice, elegante. Colaborează de-a lungul timpului, la reviste literare cunoscute şi recunoscute: Orizont (unde debutează), România literară ( care-i acordă Premiul I la Festivalul Costeşti, judeţul Hunedoara, 1984), Ateneu, Convorbiri literare (Premiul revistei la Festivalul Vasile Alecsandri, Iaşi, 1985; Premiul revistei la festivalul „Porni Luceafărul”, Botoşani, 1985), Luceafărul, Familia, Zburătorul, Caiete botoşănene, 13 Plus, Plumb, Oglinda literară, Cronica, Vitraliu etc. unde contribuie în mod activ la impunerea respectului pentru valoare, opinii critice deschise, pentru ideile preopinentului şi ale polemicii cordiale.

Autorul volumelor Înserare în straie de călugăriţă, 1993, Întâmplări de atins cu mâna, 1994, Păcatul ochiului deschis, 1996, Capcane pentru ploi, 1998, Închisori fără răspuns, 2000, Piramida de aer, 2003, Clopote în exil (antologie lirică), 2005, - născut în 1950 – se disociază cu orgoliu atât de noţiunea „noutăţii estetice” cât şi de cea a unei „noi generaţii”. El este mai curând, un exponent al poeziei atemporale, al cuvântului ce tinde să devină stare, cântec, candoare, graţie, evocare, idee, simbol etc.

Într-o lume suprasaturată de epigoni şi de arivişti, poetul ce suferă „de şapte cărări” păstrează un echilibru rar de invenţie modernă (nu postmodernă) şi de plenitudine a unui fond tradiţional, capabil să-i asigure longevitate artistică şi receptarea de către un public potenţial foarte divers. Volumul de debut Înserare în straie de călugăriţă, 1993 este primul semn al unei vocaţii poetice certe. Poetul „blestemat să poarte sublimul” înţelege că frumosul – categoria estetică fundamentală a Poeziei/ Artelor – este infinitul prins într-un contur,cum se exprima în Geneza unei poezii, E.A. Poe. Citez din Stropi de ploaie (vezi Înserare în… p.15: „Iată vom cunoaşte textual / sfaturile înserării / depăşind cu mult vârful / crengilor / va trebui să urmăm semnele / ploii divine: vălmăşag / de bănuieli care ne duc / cu gândul la marile rupturi / de umbră ori / la plânsul femeilor / aruncate din vise / şi peste toate, fată dragă, noi / în sfârşit liberi împodobiţi / cu primii stropi de ploaie”.

În poezia lui atemporală, estetă şi melancolică, poetul născut în Cosmeştii Galaţiului preferă trăirile surprinse în intensitatea lor paroxistică. Intensitatea şi misterul înserării existenţiale, deşi „în straie de călugăriţă” confirmă metafizica expresionistă a unui Eu liric „figurant al prăfuitelor frunze de septembrie / îndurând norocul – nenorocul zarurilor / aruncate prin curţile dorului strig / în gura mare rătăcirile ori slăbiciunile / celui ce sunt fără recurs”… (Înserare în… Clar de septembrie, p..12), ce sugerează suportul unei conştiinţe devastată de angoasă şi neputinţă, dar şi de o temerară proiectare spre Infinitate şi Absolut.

În umbra unor modele lirice de rezonanţă universală (Esenin, Bacovia, Blaga, Georg Trakl, Nichita Stănescu, Federico Garcia Lorca ) Nicolae Mihai îşi construieşte propria mitologie din care răzbate nostalgia după paradisul copilăriei, după satul tradiţional etc. E un liric ce are conştiinţe fragilităţii lumii şi care „învaţă uimirea / să învârtă roata grea / a morii de apă / încărunţită brusc / cu ferestrele răsturnate / în sus şi în jos mărturisire / a ochiului în derivă” (Piramida de…, Peisaj cu moară de apă, p.69).

Poetul interesat de stările Fiinţei stăpâneşte blagian poetica misterului. Extazul contemplaţiei se petrece într-un univers crepuscular în care subiectivitatea se pierde în notaţia vagă, impresionistă. Izvor de frumuseţe, lumina-n declin a crepusculului şi a toamnei, dar mai ales a magiei transfiguratoare a „adierii fără cuvânt”, a nostalgiei şi a tristeţii care interiorizează peisajul, până la a-i împrumuta idealitatea stărilor de suflet: „Mă uitam la lumina / înserării cum lunecă din ram / în ram vindecând pe fiecare / de-amor şi lacrimă / nestinsă / căzătoare şi-n locul gol / se face duminică / în straie de călugăriţă / cine s-o grăiască cine / să-i asculte / împărăteasca-i adiere / fără de cuvânt pentru ea / deschide larg uşa” (Inserare în straie de călugăriţă, p.13).

Modul este, în esenţă, în continuitatea lui Blaga: misterul vrea să se reveleze, dar poetul nu cunoaşte limbajul epifaniilor… Din poem răzbate o aură sacră şi o nelinişte de origine existenţială. Mitologia poetului ce caută cu perseverenţă sisifică „făptura unui cântec” include mai ales simboluri ieşite din zonele profane ale existenţei, care transcriu când spiritul serafic şi suav, când fragilităţile lumii, când „urâtul căzut în greşeală”. Imaginaţia, acest „ochi al sufletului”, aparţine unui spaţiu poetic sibilinic ce naşte poemul care nu se termină niciodată: „De necuprins cuvintele din care / au pornit ploile urâtul căzut în greşeală // modul grăitor în care Poetul / părăsit de prea frumoasă / fântână / adună depărtări risipite iluzii / după care declară cu mâna pe inimă / că Poezia este Andromeda legată cu lanţuri / de stânca ce curge şuvoi către ziua de mâine” (Piramida de…, Iluzii, p.64).

Vlad Sorianu remarca în personalitatea lui Nicolae Mihai „marea-i nobleţe de artist dezinteresat”. Numai un asemenea tip de artist poate exprima din adâncul sinelui „amarul celui gând / rămas zănatic / fulgerat în zori / de zborul unei libelule” (Piramide de…, Doină, p.63), poate trece cu graţie şi transparenţă de la personal la impersonal. Vocea-i „hărţuită de real” (vezi Duhovnic) îşi păstrează specificitate tocmai în procesul de depersonalizare, în trecerea de la Eu la Noi, deşi poetul este întotdeauna „singur împotriva întrebărilor”. Broderiile create „sub dinţii ferăstrăului” (vezi prefaţa lui Ion Tudor Iovian la vol. antologic ,Clopote în exil) cuceresc prin imaginaţia simbolică şi rafinată, deşi „îmbătrâneşte ochiul / mai mult decât trebuie” (Stinsă fiară). Citez din Deşărtăciune: „A lei lei / Suflet dat în trei / Uşă fără chei // Mă îmbeţi cu chinul / Să-mi fie suspinul / Ultim ca Aminul // Răstignit pe cruce / Vântul să-l usuce / Noaptea să îl spurce // Tu la cap să-mi pui / Lângă flori gălbui / plânsul nimănui” (Piramida de…, p.61). Scriitorul cu valurile Dunării în sânge, permanent scindat între dorinţa de a fi iubit, admirat şi necesitatea reveriei, a solitudinii, a introvertirii accentuate, leagă original poetica tăcerii de poetica transparenţei şi naşte o lirică a „privirii ingenue – mişcătoare, nesofisticate” (Gh. Iorga) căreia îi adaugă expresionist „un strigăt / aiurea vederii / în ritmul trepidant / al muzicii vagneriene”.

Căutând cu disperare (disperarea lucidă a poetului pentru care Omul este simultan fiinţă estetică – fiinţă religioasă – fiinţă raţională) exprimarea inexprimabilului, Poezia ca afirmare a spiritualităţii umane devine decădere spirituală, când în alchimia ei divină intervine demonic, eternii 30 de arginţi ale căror efecte îl va fi determinat pe filosoful Platon , să respingă poezia din motive morale, pedagogice, psihologice şi metafizice şi să îndemne la alungarea din cetatea sa ideală, a poeţilor ce hrănesc poporul cu „idoli ai idolilor”. Iată mitul poetului – Iudă în transfigurarea lui N.M.: „Cu 30 de arginţi poţi cumpăra / o furtună / o înalţi vorbă / cu vorbă cât ţipătul pescăruşului / în palmele goale rugătoare // cu 30 de arginţi poţi îndemna / ochiul cuiva / să se uite pe îndelete / prin viaţa ta rămasă de izbelişte / ca uşa dată de perete” (Piramida de…, 30 de arginţi, p.53).

Lirica de oficiere a târziului înalt melancolic, a erosului trăit/visat „ pe sânii beţi criţă” şi a incantaţiilor cosmice de sorginte blagiano-eseniană din vol. Întâmplări de atins cu mâna (vezi cu deosebire, poemele: Femeie cu mască, p.47; Oglinzi căzute pe gânduri, p.46; Mai vinovat decât pasărea, p.13; Cărări de noiembrie, p.9; Neînţelese ghearele timpului, p.16; Întors către sine, p.32; Poem de vârsta noastră, p.41; Ploaie în Do major pentru o fereastră şi două raze fugare, p.60 etc.) portretizează un Nicolae Mihai, poet „cu clopotul uimirii de gât atârnat”, ce sugerează într-un vizionarism emoţionant, că existăm „ca o întâmplare …din păcat în păcat” (Strigăt şi lacrimă fugară, p.25)

Strigătul „orb” al ochiului grăbit – „părtaş al lui Dumnezeu peste întâmplări şuierând” - afirmă un ideal etic şi estetic expresionist, în care sentimentul pierderii în haos (vezi Strigăt orb, p.49 în vol. Piramida de…), mişcarea stihială a discursului liric, transcenderea fantast-tragică a realităţii, voinţa dez-mărginirii şi presentimentul unei iminente catastrofe trădează melancolia omului predestinat iernii existenţiale: „E iarnă cu păr de lup domnilor / închipuire strălucitoare / fără îndoială umblaţi încet / se-aude blândeţea în sufletul / celui coborât în calea cuvintelor / la ce bună dojana surâzândă / când afară dau în strigăt / trandafirii de dor şi / de umbră măsluită // e iarnă cu păr de lup chiar aşa / începusem să trec şi să ascult / tristeţea unei frunze care / mi-ar putea vindeca toate rănile” (Înserare în …, Iarnă cu păr de lup, p.17).

Scriitorul potenţează poetica tăcerii prin versificaţia specifică expresioniştilor / neoexpresioniştilor (rupe versul, elimină rima, - nu întotdeauna – încalcă toate regulile prozodice) şi are, cum spunea Horia Bădescu, ticăloasa plăcere a contemplaţiei, ce-i asigură cultivarea unui bucolism spiritualizat, în care caută semnele transcendenţei, manifestările magicului din spaţiul agrest. Iată o capodoperă ce l-ar face pe Lucian Blaga, fericit (Cine nu doreşte să aibă urmaşi?): „La ţară înserarea / are chip de maură / sătenii / o arată cu degetul / vântul îi dă / târcoale iar eu / ca un somnambul / păşesc fără / să mai aud întunericul / băltindu-mi sub picioare” (Înserare la ţară, p.19 ,din vol. de debut).

Gândirea poetică a lui N. Mihai pare contaminată şi de poeţii echinoxişti (Adrian Popescu, Ion Mircea, Vasile Igna, Horia Bădescu): evită de regulă ludicul şi ironicul, biografie interioară himerică, esenţial poetică, se vrea (şi este) un poet al fiinţei, realul văzut din direcţia Blaga, arta de „a pierde” detaliul în nemărginirea spiritului: „amestec ciudat / de lună şi pasăre / printre brazi uit / respiraţia / cine s-o bănuiască / prin atâtea colivii / de răcoare / din dangătul clopotului / rămâne doar teamă şi / parcă toate sărbătorile / călătoresc / spre prăpăstii solemne” (Sub semnul asfinţitului din vol. Înserare în …, p.26).

În acorduri de „piane albastre”, poetul aşterne „zăpadă sonoră” ce potenţează „gândul sihastru” care tinde spre o celebrare şi cerebralizare a simţurilor, mai ales a celor auditive şi vizuale: „Alergau spre mine cu braţele / întinse făptura lor / prin crânguri / destrăma lumina semănând / dezastre… oricum m-aş întoarce / surâsul lor e dâra unui glonţ / lăsat la voia întâmplării / sub aceste senine bolţi / răsună liniştea / unei catedrale / iartă-le Doamne dezlănţuitele / sacre unghere şi vântul/ absenţei” (Înserare în…, Mestecenii, p.34).

Acuitatea durerii, neliniştea, anxietatea, senzaţia de oboseală, sensibilitatea la o anumită violenţă a esenţei tragice a vieţii („Straie reci din lut subţire / port pe mine ca un mire / şi miros a somn cosit / mult mai am eu de murit”) transformă poemele sale în metafore unificatoare. Acestea ne revelează (am în vedere toate volumele apărute până în prezent) o consubstanţialitate a omului cu lumea, împinsă până când omul începe să trăiască crize de identitate şi, când alteritatea lumii relevându-i-se ca fiind de aceeaşi esenţă cu a Eului, impresia de dispersiunie, de confuzie şi înstrăinare devine iremediabil dramatică. „Alungat cupietre”, p.40 omul devine „Ca o piatră”, p.43, „Ca o risipă”, p.48, încât „nici o durere nici o durere / nu mai poate să mai fie vers” (p.53) scrie N.M. în vol. de debut.

În Păcatul ochiului deschis (1996) poetul se obiectivează şi se esenţializează. Poemele prin excelenţă reprezentative continuă să fie cele în care coexistă, într-o dualitate a imaginarului: notaţia sobră, de simplă şi proaspătă reprezentare, cu vizionarismul neoexpresiv (vezi Verde fără răspuns, Târziu de duminică, Lup de pripas, Peisaj cu memoria pierdută, Capricii, Orfică, Punct şi de la capăt etc.). Poemele trimit la esenţele lumii, la procesele fundamentale din univers, la imponderabilele Firii. Citez la întâmplare din Dincolo de transparenţă, p.56: „În numele cui / îmbrăţişez frunza / mireasma ei tăcută cu stele / de nuntă // şi mire întors / lângă buzele mele – absenţă / rămasă durută lumină / aproape părere”. Elegiacul expresionist este contaminat de îndoială, în Capcane pentru ploi, 1998, volum ce trădează prin moto: „Totul e simplu, atât de simplu, încât devine de neînţeles”, admiraţia autorului, pentru poetul Necuvintelor, pentru spectacolul actului reflexiv, urmărit în exteriorizările şi interiorizările lui dramatice. Gândirea poetică „adaugă un tremur o bătaie de inimă / înţelesului care începe / să fie” şi adânceşte distincţia bergsoniană între conştiinţă imediată şi conştiinţa reflexivă, între eul convenţional şi eul profund. Luminat permanent de luciditate, N. Mihai tânjeşte după spontaneitate, preferând starea de graţie a poeziei lucrurilor, deşi „îndoiala îţi bate la uşă curge / greoaie pe lângă răsfăţata gândire a ochiului” (Capcane…, p.7).

Ochiul, motiv omniprezent şi simbolul percepţiei intelectuale, asigură viziunea unificatoare a poemelor / volumelor şi receptarea simultană. Semn / organ al viziunii interioare şi prin urmare o exteriorizare şi a ochiului inimii / raţiunii inimii, acest simbol al Esenţei şi al Cunoaşterii îi permite lui Nicolae Mihai să împace viziuni poetice inconfundabile, să găsească apropieri şi afinităţi sau deosebiri şi contraste care ne uimesc şi ne dau sentimentul frumosului: „Ruşinea e pofta din noi aprinsă / cu străluciri diamanticale // făgăduind peste noapte ofrande / şi multe amăgiri…// e măsura celor bântuiţi / de huhurezii existenţei aflaţi / la înălţimea şuierăturii / pitită între aripi” (Capcane…, Cuvinte în derută, p.13).

O mitologie a privirii, a privegherii şi a aşteptării se configurează în „Capcanele pentru ploi” ale poetului preocupat de semnele ascunse şi de amorul ce trece din zodie în zodie. Poezia se concentrează asupra unor simboluri- matrice. Se caută în universul din afară corespondenţe pentru stările interioare de existenţă: „A privi de aproape durerea / înseamnă de fapt / bufniţa // intrându-ţi hoţeşte în carne / numindu-ţi pe limba ei / tulbure // geamătul hohotul durut / ce umple paharul bufniţă / neîmblânzită // ce stă lângă tine şi suflă / în lumânare fără să poată / să stingă amarul” (Capcane…, Parastas, p.9).

Se ştie, bufniţa este simbolul tristeţii, întunericului, singurătăţii şi melancoliei, iar în mitologia greacă, ea este interpreta lui Atrapos, una din cele trei Parce care retează firul destinului. Folosindu-se de simboluri – matrice, autorul vol. Clopote în exil aspiră la perspectiva pierdută a demiurgului posesor al tuturor cheilor. Idealul vizat este participarea la acel grecesc poiein universal (posedarea prerogativelor „facerii”, deşi „cuvintele-s umbre căzute / în apa fără de luntraş” – Capcane…, p.15).

Pe o mişcare intelectivă constituită din scindări abrupte (vezi Povârnişuri, p.19; Poem aşezat pe un scaun cu rotile, p.21, Duh agresat de fluturi, p.24; Geneză, p.30; Amintiri bine păzite, p.38; Spaţiu nedesluşit, p.52; Clepsidră, p. 61 etc.), din schimbări violente de viziune se înalţă suveran sub a Poeziei haină grea, dramaticul proces cognitiv. Subiectivismul şi spiritualizarea, cultul totalităţii şi al realităţii interioare îl figurează pe Nicolae Mihai ca „fiu al Babilonului / proscris între atâtea iluzii şi promisiuni”

Cetatea Bacăului ţine încă „de umbra strigătului / ce ameninţă spânzurătoarea” (vezi Fiu al Babilonului, p.47) şi oferă din plin teme şi atitudini poetice de sorginte (neo)expresioniste: sentimentul metafizic, esenţializarea, subordonarea sensurilor cosmice unei mitologii proprii, profetismul tragic, cultul satului blagian etc. Totuşi maniera proprie de expresie nu-i poate reduce opera poetică numai la această estetică: „Plouă în sufletele noastre / amarnic mai plouă cu destrămări / de felinare aprinse şi singurătăţi / înmulţite cu nouă…// plouă răscolitor Dumnezeu / e la doi paşi zornăind / capcane şi lanţuri ucigaşe / pentru ucigaşi // plouă fără fisuri un câine / bate vremelnic la uşă cu ordin / de la primărie să-mi pună / singurul vis în cătuşă” (Capcane pentru ploi, din vol. cu acelaşi nume, p.46).

Ca toţi poeţii care vor să prelungească bacovianismul conjugat cu panismul lui Blaga, Nicolae Mihai conştientizează, vede în poeme nişte Închisori fără răspuns ce confirmă parcă teza că orice poem este un superb eşec, asemenea Afroditei din Milo pe care veacurile ne-au transmis-o cu mâinile frânte, simbol al idealului care nu îmbrăţişează. Citez din poemul ce dă titlul volumului apărut în anul 2000 la „Junimea”:„Hei omule sau cum vrei să-ţi spun / te priveşti în oglindă înfrigurându-te / mirându-te de cât ai mai rămas // atât cât îi trebuie viermelui / să te ierte să devină drum / înţelept ninsorii căţărate pe sprânceană / să te înţeleagă…// în zadar biciul nesupus înălţat deasupra / bucuriilor de-o clipă a întâmplărilor / ce nu vor să mai ştie de nimeni / umbrite-s toate de lătratul unui câine / ce trezeşte pasul şi gândeşte odată cu tine” (p.14).

Şi în acest volum poetul vede şi imaginează orizonturi gnostice, interioare sau exterioare care-i ascund cu înverşunare perspectiva şi trezesc în suflet, asemenea picturii şi muzicii, trăiri complexe „obligându-l” pe cititor să se ridice de la concret la abstract, la spirit. Substanţa transcendentală din metaforele unificatoare ale poemelor – închisori fără răspuns – constă în lupta eternă dintre armonia divină şi forţele dezintegrării, morţii, într-un cuvânt al haosului. Simbolul – polivalent dezvăluie sincretic şi intuitiv un raport semiotic simultan, cu vederea şi conştiinţa, cu ispita şi sacralizarea / desacralizarea: „cu degete sărate / marea îmi atinge văzul / explică / încăpăţânarea / urcuşul pe răcoroasele / acoperişuri naufragiile / demontate / val cu val pe o stâncă / îmbată albatroşii ce scriu / cu migală poemul acesta / sub bolţi / şi lăcaşuri unde doar zeii / sunt abandonaţi trimişi / la plimbare” (Închisori …, zei trimişi la plimbare, p.28).

Femeia /iubirea sublimată poate, în viziunea lui N.M., fi convertită într-un impuls de înnobilare şi purificare a sufletului proscris al bărbatului (vezi Să nu te uit, p.49; Prizonieră, p.51). În întreaga sa Operă, poetul transfigurează eternul feminin (cel ce înalţă) în figura Mariei, „zăbrelită precum porumbelul / lui Picasso”,ce serveşte ca intermediar între creator şi creaţia sa. Această exaltare a femeii, care, din obiect al aspiraţiilor amoroase se transformă în personificarea setei de absolut a bărbatului i-a inspirat poetului, texte remarcabile de o rară putere de sugestie (vezi în vol. Clopote în exil, poeme precum: Strigăt şi lacrimă fugară, p.20; Păcatul ochiului deschis, p.22, Punct şi de la capăt, p.29, Ruleta rusească, p.31, Glas auriu, p.36, Hurmuzul dragostei, p.50, Răsunătoare apropiere, p.57 etc.).

Volumul antologic revelă mai pregnant cele trei „izvoare” ale cunoaşterii interioare: cunoaşterea poetică a Muzelor, erotică a Afroditei (Citeşte Mariei, Ioanei etc.), mantică sau profetică. Introvertite cele trei „izvoare”se sublimează în potenţă de creaţie ce oferă cititorului o lumină interioară. Valorificarea proceselor interioare (veghea apolinică, ceasurile dionisiace ale beţiei), cum sunt memoria, ficţiunea, rugăciunea, cufundarea în meditaţie, zborul poetic etc. seamănă o stare de graţie specifică scriiturii lui Nicolae Mihai: „Plâns de aripi plâns / de zână / tot prin aer de furtună / ai lovit în mine visul / domnule cu plâns / de lună / şi tot şuier / şi tot tremur / oh de inimă de greier / peste cel izvor sihastru / şuier noaptea ce-o cutreier / nu am bani nu am dorinţe / domnule cu chip / de câine / şuier pe cărări de seară / stele şi tristeţi / păgâne” (Scurtă radiografie a sufletului, p.64).

Desigur, v-aţi întrebat şi Dumneavoastră de unde titlul antologiei lirice a lui N. Mihai? Să se fi considerat poetul din Cosmeştii Galaţiului un exilat în cetatea care poartă în sânge provincia bacoviană? Nu ştiu cine, cum şi când a hotărât titlul acestei antologii, în sine o metaforă unificatoare „ce răscoleşte cu o creangă înverzită / timpul îmbătrânit întinderea Saharei”, dar el trădează revendicarea dreptului fundamental la exil interior. Recitind cele şapte volume (inclusiv cel antologic) ale poetului ce „nu poate renunţa la copilărie” ai convingerea că fericirea este pur individuală. Exilul interior al poemelor scrise şi „cuasentimentul luncii Siretului” înseamnă retragerea poetică în spaţiul privat absolut al sufletului, singurul spaţiu care asigură autonomia existenţială şi prin aceasta a fericirii. Cu condiţia să putem rezista singurătăţii (o supratemă a liricii lui Nicolae Mihai). Se ştie – de La Bruyère –„ tot răul ne vine din neputinţa de a fi singuri”.

Găsim benefică pentru Poezie, înclinaţia naturală a poetului către scufundarea în sine, încât eul poetic devine o entitate eminamente autonomă, autosuficientă, aptă de existenţă integrală: „Rămână fruntea vinovată / de ascunzişul gândului / - singură povară - / mocnind îndelung amară / în apărarea celui ce nu ştie / a vorbi măcar o singură data / cu o altă vedere uitată / într-un vas cu tămâie de care / doar rugăciunea îndrăzneşte / să se apropie” (Clopote în… Vedere ce nu poate să se apropie, p.67).

Revelaţia asedierii Eului de către sine însuţi pare să fie la Nicolae Mihai, efectul unui sentiment de singurătate funciară, al unei secrete satisfacţii de a constata izolarea eului în propria sa lume. Tocmai egocentrismul modern face aproape imposibilă comentarea Clopotelor în exil din perspectiva unei singure estetici. Apartenenţa la o generaţie de creaţie este la fel de dificilă, poetul are grijă să o contrazică permanent.

Referinţele critice (Vlad Sorianu, Victor Cubleşan, Dan Bogdan Hanu, Alex Ştefănescu, Marius Manta, Gheorghi Iorga, Constantin Dram, Petru Scutelnicu, Ion Machidon, Mihaela Ursu, Ioan Enea Moldovan, Ovidiu Genaru, Ioan Lazăr, Ion Davidescu, Eugen Budău etc.) confirmă personalitatea polivalentă a poetului, rege al propriei Opere, ce cucereşte tocmai prin trufia auctorială, prin ontologiile singurătăţii revelate subtil. Nicolae Mihai intuieşte că poezia însăşi este un fel de exil, limbaj într-un limbaj (după definiţia lui P. Valéry), iar exilul interior (auto-exilul) nu implică tragicul unei pierderi de identitate, ci doar dramatismul unei existenţe în care spiritul se salvează prin abstragere din Istorie şi prin exacerbarea conştiinţei de sine. Iată argumentul poetului din Biografie fără cuvinte: „Nici o îmbrăţişare / pentru braţele goale / nici o vorbă a ochiului / nu ţine de povară / nu vindecă / oricât de bogat ai fi // şi cum li se întâmplă / unora care fac / din iubire jefuială / la drumul mare / întreb: / când vom învăţa oare / că sufletu-i mănăstire / fără de pereţi / sau întâmplare / locuită de-o lacrimă” (p.112).

Întrebarea nu este pur retorică. Ea trădează dorinţa de eliberare a poetului din „închisorile fără răspuns”. Citeşte: evadarea acestuia din lumea aparenţelor şi apropierea de lumea pură a Ideii. Cele şapte volume scrise până în prezent de Nicolae Mihai sunt o demonstraţie artistică, că Poetul născut, nu făcut îşi ajunge sieşi ca însuşi Dumnezeu. Şi uite aşa, invidia nu-şi mai are locul, deşi… Închei astfel, pentru că am convingerea că Poetul înfiat de Bacăul literar scrie doar în clipele de har. Foarte important, pentru că scriitorii,în majoritate, scriu fie sub impulsul orgoliului, geloziei, neurasteniei, fie la cererea Curţii, fie din lipsă de bani… Adică, pe apucate şi la întâmplare….