Sedinta din 16 februarie 2009

Activitate, cenaclu literar:

16 februarie 2009

Silvia Miler

Poeme Silvia Miler

Coraline

Cireasa rosie-n raspar

De pofta viermelui aleasa

Nebanuita esti in par

Rubin pe valul de mireasa

Mici coraline amagitoare

Desfata zvonuri la urechi

Intelepciunea iertatoare

Da noului… un rost mai vechi

Atmosfera initiala inghetata. Frigul din biblioteca, Casei de Cultura din Bacau, aducea cu cel din Academia Romana, de dinaintea pseudorevolutiei.

Sedinta tinuta in apropiere de zero grade, dar cu un start la fel de timid.

Au citit poezie : Nicolae Mihai, Mara Paraschiv si Sorin Tilita, zis Dolhesti. Se ating trei trepte de fatuiala poetica, N.Mihai a zabovit o clipa pe meleagurile poeziei personale, Mara aducind literele poemelor paunesciene. Surprinzator, Tilita Dolhesti invioreaza breasla scriitoriceasca, emitind sunetele unei balade haiducesti modernizata, impanata de politic si sindicat, o opera ce se dorea cu adevarat revoluta.

De cite ori se aud astfel de balade, auditoriul zimbeste, pe buna dreptate. Poezia cu mesaj revolut si-a cam pierdut sensul dupa ce citeva generatii de estici, au pierit fara sa inteleaga o iota din ce se intimpla in fapt pe lumea asta.

Intilnirea a prins viata odata cu poeziile citite de Silvia Miler, o colectie diversificata pe genuri. Poezie matura si poezie destinata copilariei noastre uitate.

Autoarea gaseste religiosul aglomerat peste noimele lirice. poezie simpla redusa la ancestru. Feminitatea autoarei gingure simboluri cuvinte. Rugina doare ascunsa printre versuri sacadate, primare. Versuri se rostogolesc scurt, esential.

De ce tristete? De ce Dumnezeire?

Rind pe rind: Isache Petre, Calistrat Costin, Petru Scutelnicu, Codrescu, Viziteu si Nicolae Mihai, se angreneaza in discutii de fond, poposind ici colo la nivelul terestru al versurilor poetei Silvia Miler. Versurile plac, unele chiar mai mult ca altele. Dar dincolo de naturaletea lor se recomanda o indrazneala mai mare. Autodepasirea te pune in rind cu pretentiosul, o stie toata lumea. Trebuie doar ca autorii sa isi priveasca opera revolut, nu in stagnare perena. Poate ca poeta a obosit cautind supremul luceafar, ea fiind implinita in lumea pamintenilor de buna calitate. Dar cine atinge oare sublimul?

-"Eminescu", spune careva. Se pare ca a ajuns in Cartea Recordurilor si astfel vor afla si (cine oare) de poeziile sale.

Toti sustin unanim, Eminescu este colosul. Cu toate acestea daca el ar fi scris si citit in prezent...?

Un fapt este insa indiscutabil. Exista o serie de erori majore a cenaclurilor literare: se apreciaza valoarea ierarhic, nu admite repetarea stilurilor, nu se intelege factorul critic in toate dimensiunile sale...

Tehnica militara a recunoasterii valorilor literare, in functie de recomandari si pozitiile recomandatarului, a devenit in fata noilor generatii, mult mai libertine, o non valoare. Pina nu demult colectia de recomandari critice pozitive, era si inca mai este asemenea medalierii cu tinichele. Trebuie stiut ca tinicheaua cea mai valoroasa, detine la rindul ei o colectie intreaga de factori ruginosi.

Povestea repetarii de catre unii autori a unor stiluri de scriere primare, da multa bataie de cap scriitorilor, pictorilor... Nu se simte evolutia, in mod evident. Si fara evolutie nu suntem nimic, doar o spita la o roata de riu. Asteptam vesnic sa putrezim, sau sa plecam la vale pe riul evolutiei literare.

Este insa ciudat ca majoritatea celor ce se cred modernisti, expresionisti, postexpresionisti, practica arte cu sediul in urma cu cca. o suta de ani. Practic ne scaldam in manifestari artistice depasite de mult. Arta pe calculator si vizualizarea paginilor web, sunt deja curente artistice ce au trecut de mult pe linga intelegerea criticului clasic, cititor de carti si privitor de arta veche... Cit vor mai rezista criticii? Mai au ei logica? Gindesc in contemporaneitate sau cu zeci de ani in urma? Se pare ca praful social va acoperi multe nume si obiceiuri literare.

Exista insa o ipoteza ciudata. Pina in urma cu 150 de ani, aproximativ, criticii nu existau practic, ei fiind generati din ziaristii incirdasiti cu pictorii si poetii, pentu a lamuri plebea sa cumpere operele lor. Aparitia dictaturilor a intarit insa postul criticului, acesta fiind un factor de dirijare a conceptiilor despre valoare. Ramasi liberi, criticii se simt stingheri, in lumea in care libertatea si individualismul, tradeaza beneficiile colectivismului.

In atare situatie vorbele criticilor nu pot fi decit de duh! Sa fi intrat critica literara si artistica, in general, in colaps? Are viitor critica? Pina nu demult artistii creau pur si simplu, fata in fata cu opera lor, cu simtamintele lor, fara sa le pese ca fac, sau nu parte, din curente, ierarhii valorice... Era vremea libertatii artistice. Criticii au inventat evolutia si au creat ierarhia, lucru nefiresc, artele fiind in fond native. Toate legile naturii sunt egale, ori artistii dezvoltati natural erau integrati in mediul lor. Acum toti sunt supusi chinurilor imaginate de critici. Nu se mai comporta natural, in loc sa lucreze, umbla dupa tinichele justificative.

Mai sunt creatorii liberi? Uimitor cum si in arte apar tendinte de respingere pe motive de apartenenta la diverse stiluri si recolte de tinichele. Cu alte cuvinte esti major, in limita in care iti permiti luxul sa defilezi in cenacluri, expozitii... cu tinichele multiple legate de coada.

Sedinta de cenaclu s-a incheiat cu promisiunea aproape certa ca ne vom muta pe viitor, pentru a cita oara in alt local, poate ceva mai cald si mai primitor.

Pseudocomentariu,

Gheorghe Parascan