PARTEA III. STRATEGII PENTRU PROFESORI – DEZVOLTAREA COMPETENȚELOR PENTRU EDUCAȚIE INCLUZIVĂ
„A fi profesor incluziv înseamnă a vedea dincolo de dificultăți și a construi poduri, nu ziduri’’
„Incluziunea nu înseamnă să faci același lucru pentru toți, ci să faci lucrul potrivit pentru fiecare.”
„Motivația nu se impune, se aprinde. Profesorul nu trage elevul spre învățare, ci îi luminează drumul.”
III.1. Cum sprijinim profesorii să sprijine elevii
Incluziunea începe cu profesorul. În școlile din mediul rural, unde fiecare copil contează vizibil, profesorul este primul factor de protecție împotriva abandonului școlar. Pentru a deveni agenți ai schimbării, cadrele didactice au nevoie de trei competențe majore:
Empatie profesională – capacitatea de a înțelege diferențele dintre elevi fără a le judeca;
Adaptabilitate didactică – flexibilitate în metode, ritmuri și evaluare;
Reflexivitate – analiza permanentă a propriei practici și a impactului său.
III.1.1. Training în pedagogie incluzivă și diferențiere didactică.
O clasă incluzivă este o clasă diversă și echilibrată. Profesorul adaptează conținuturile, sarcinile și modalitățile de evaluare pentru a răspunde nevoilor fiecărui elev.
Se pot utiliza fișe de lucru gradate (nivel bazal – mediu – avansat), astfel încât fiecare elev să experimenteze reușita.
Se pot aplica strategii de învățare cooperativă (perechi mixte, grupuri eterogene), în care elevii învață unii de la alții.
Evaluarea trebuie să fie formativă, orientată spre progres, nu doar spre performanță.
Formarea continuă a cadrelor didactice este esențială pentru crearea unei culturi instituționale incluzive. Pedagogia incluzivă se bazează pe ideea că fiecare copil poate învăța, dar nu în același mod și nu în același timp.
Obiectivele principale ale formării includ:
înțelegerea nevoilor diverse ale elevilor (diferențe de ritm, stil cognitiv, context socio-emoțional);
dezvoltarea competenței de planificare flexibilă a lecțiilor;
aplicarea principiilor de învățare activă și centrare pe elev.
Diferențierea didactică presupune adaptarea conținuturilor, a metodelor și a instrumentelor de evaluare pentru a asigura șanse egale de reușită.
Exemple de practici eficiente:
proiectarea de fișe cu niveluri gradate de dificultate;
contracte de învățare individuale pentru elevii cu ritm propriu;
combinarea predării frontale cu ateliere de lucru și învățare în perechi.
➡️ Transfer din programul Erasmus+ (Valladolid): profesorii spanioli planifică săptămânal lecții diferențiate pe grupuri de competență, iar colegii români formați acolo au replicat modelul în activitățile planificate dedicate predării incluzive.
III.1.2. Metode: învățarea prin cooperare, peer-learning, metoda R.E.D. (Reflectează–Evaluează–Discută), povestiri cu tâlc educațional.
O școală incluzivă este o școală interactivă, în care învățarea se bazează pe colaborare, reflecție și exprimare liberă.
a) Învățarea prin cooperare
Elevii lucrează în grupuri eterogene, fiecare având un rol clar: coordonator, observator, raportor, cronometru. Aceasta promovează acceptarea diversității și reducerea izolării elevilor timizi sau marginalizați.
b) Peer-learning (învățarea între egali)
Elevii mai avansați îi sprijină pe colegii care întâmpină dificultăți. Modelul „elev-tutore” consolidează încrederea și responsabilitatea.
➡️ Exemplu practic: „Cercul prieteniei” – fiecare elev alege un partener cu care colaborează săptămânal la teme sau recapitulări.
c) Metoda R.E.D. (Reflectează – Evaluează – Discută) - Instrument de dezvoltare profesională reflexivă introdus în programul EU Mentor.
Reflectează: profesorul analizează o situație educațională problematică (absenteism, demotivare).
Evaluează: identifică cauze și posibile soluții.
Discută: discută concluziile în grupul EU Mentor sau la cercul pedagogic.
Această metodă consolidează comunitățile de învățare profesională și cultura dialogului constructiv între cadrele didactice.
d) Storytelling educațional
Povestea devine o strategie de incluziune. Elevii sunt invitați să își spună experiențele, valorile și visele. Prin storytelling, elevii cu vulnerabilități se simt văzuți, iar colegii lor devin mai empatici.
➡️ Exemplu: „Povestea mea de învățare” – fiecare elev creează un mic jurnal ilustrat despre obstacolele și reușitele sale.
III.1.3. Adaptarea curriculei pentru elevii cu ritm diferit de învățare.
Profesorii formați în cadrul mobilităților EU Mentor au învățat să elaboreze planuri educaționale personalizate (PEP) și portofolii de progres. Recomandări practice:
Folosește obiective SMART diferențiate (specifice, măsurabile, realiste).
Înlocuiește notarea clasică cu evaluarea descriptivă: „ai reușit să aplici metoda”, „ai progresat în exprimarea scrisă”.
Valorizează evaluarea vizuală – stickere, semne grafice, panouri de progres.
Încurajează auto-evaluarea și meta-reflecția elevilor: „Ce am învățat? Ce pot îmbunătăți?”
Curriculumul nu este un obstacol, ci un instrument care trebuie ajustat la realitatea elevului. Pași de urmat:
Identificarea nivelului de pornire al fiecărui elev (diagnostic inițial).
Selectarea conținuturilor esențiale, relevante pentru viața de zi cu zi.
Stabilirea unor obiective personalizate, formulate clar și realist.
Utilizarea metodelor vizuale și experiențiale (experimente, demonstrații, jocuri de rol).
Evaluarea progresului individual, nu comparația cu standardul clasei.
➡️ Model din Portugalia: „Currículo flexível” – profesorii aleg 25% din conținuturile anuale în funcție de contextul elevilor și proiectele locale. Acest model inspiră și școlile rurale din România spre flexibilizare curriculară adaptată realității comunității.
III.1.4. Rolul mentoratului între cadrele didactice (model EU Mentor).
Mentoratul este mecanismul prin care profesorii învață unii de la alții, transformând experiența individuală într-o resursă comună.
În cadrul proiectului EU Mentor, s-au constituit rețele de profesori-mentori care:
oferă sprijin colegilor aflați la început de carieră sau care predau în contexte dificile;
facilitează sesiuni de reflecție și feedback constructiv;
coordonează mini-comunități de practică tematice (includere, digitalizare, consiliere).
Beneficii:
creșterea coeziunii în echipa școlii;
transferul rapid al bunelor practici observate în mobilități Erasmus+;
reducerea sentimentului de izolare profesională în școlile rurale.
➡️ Exemplu local: profesorii participanți la mobilitățile EU Mentor au inițiat întâlniri lunare de mentorat intern, numite „Atelierele de vineri”, unde se discută cazuri educaționale reale și soluții personalizate.
III.1.5. Instrumente digitale de sprijin: platforme pentru evaluare alternativă, aplicații pentru sprijin lingvistic și cognitiv.
Tehnologia poate deveni un aliat al incluziunii dacă este folosită intenționat, pentru compensarea inegalităților de ritm, limbaj sau acces.
a) Platforme pentru evaluare alternativă
Google Forms / Microsoft Forms – chestionare adaptive pentru verificarea înțelegerii.
Kahoot / Quizizz – evaluare prin joc, ideală pentru elevii cu atenție fluctuantă.
Padlet / Mentimeter – colectarea anonimă de opinii, încurajând exprimarea elevilor timizi.
b) Aplicații pentru sprijin lingvistic și cognitiv
Text-to-Speech și Speech-to-Text (Google Read&Write, Voice Typing) – utile pentru elevii cu dificultăți de scriere.
LearningApps – exerciții vizuale și senzoriale.
Book Creator – realizarea de mini-cărți digitale cu texte, imagini și vocea elevilor.
c) Managementul progresului și colaborarea profesor-părinte
Platforme de tip Google Classroom / Edmodo pot fi folosite pentru comunicarea constantă a progresului.
Profesorii pot crea portofolii digitale de învățare vizibile și pentru părinți, favorizând transparența și implicarea familiei.
➡️ Exemplu transferabil din Portugalia: folosirea platformei „Escola Virtual” pentru personalizarea exercițiilor în funcție de ritmul elevilor, un model adaptabil și în România cu resurse gratuite.
III.2. Cum cultivăm motivația elevilor
Motivația este motorul oricărei învățări autentice. Elevii din mediul rural, adesea confruntați cu lipsa modelelor educaționale și a resurselor, au nevoie să descopere sensul profund al învățării – legătura dintre ceea ce fac la școală și viața lor reală.
Profesorul are aici un rol esențial: acela de a transforma conținuturile abstracte în experiențe de viață, de a stimula curiozitatea și de a sădi în fiecare elev credința că „merită să merg mai departe”.
Elevii rămân în școală atunci când simt că învățarea are sens. Profesorii pot deveni arhitecții acestei motivații prin activități care conectează școala cu viața reală.
a) Conștientizarea valorii educației
Organizarea de „Zile ale carierei” sau vizite la licee, ateliere și firme locale.
Invitarea absolvenților de succes să povestească cum i-a ajutat educația.
Realizarea de proiecte tematice: „Eu, elevul de azi – adultul de mâine”.
b) Sensibilizarea față de diversitate și incluziune
Folosirea poveștilor și a filmelor educative despre solidaritate și toleranță.
Jocuri de rol despre prejudecăți și empatie („Ce simt când sunt exclus?”).
Activități interculturale: prezentarea tradițiilor din familiile elevilor, gătit, dans, expoziții tematice.
c) Motivația intrinsecă prin proiecte autentice
Proiecte de tip service learning: elevii identifică o problemă reală din comunitate și propun soluții (ex. curățarea parcului, ajutorarea vârstnicilor).
Activități interdisciplinare centrate pe viața reală (ex. „Matematica din piață”, „Fizica din gospodărie”, „Economia satului meu”).
Utilizarea instrumentelor digitale (Padlet, Canva, Kahoot) pentru a face învățarea vizibilă și atractivă.
d) Climat pozitiv și feedback constructiv
Motivația crește într-un mediu bazat pe recunoaștere și încredere. Profesorul poate:
oferi feedback specific („Mi-a plăcut cum ai încercat o altă strategie”);
evita comparațiile („Fiecare elev are propriul ritm”);
celebra reușitele mici – „Jurnalul succeselor săptămânale” afișat în clasă.
III.2.1. Proiecte interdisciplinare centrate pe viața reală (antreprenoriat, STEM în școlile din mediul rural).
O școală incluzivă trebuie să creeze contexte de învățare care conectează disciplinele școlare cu nevoile comunității. Proiectele interdisciplinare nu doar combat demotivarea, ci dezvoltă competențe de viață – colaborare, gândire critică, spirit antreprenorial.
Exemple de proiecte posibile:
„STEM rural” – elevii măsoară parametri reali din mediul local (debitul pârâului, calitatea solului, consumul energetic) și propun soluții ecologice pentru comunitate.
„Economia satului meu” – proiect combinat între matematică, educație civică și antreprenoriat, în care elevii realizează un mini-târg cu produse locale, învățând cum se stabilesc prețurile și cum se gestionează bugetul.
„Robotica și viața” – folosirea principiilor de fizică, informatică și tehnologie pentru rezolvarea unor probleme cotidiene (irigare automată, reciclare inteligentă).
„Meseria din spatele fiecărui vis” – proiect orientativ de carieră, în care elevii descoperă profesii existente în localitate, le documentează și le prezintă colegilor.
Aceste proiecte pot fi derulate în parteneriat cu școli din alte țări (prin eTwinning sau consorțiul EU Mentor), pentru a cultiva dimensiunea europeană a învățării.
➡️ Exemplu din Caldas da Rainha, Portugalia: elevii au dezvoltat micro-întreprinderi școlare ecologice, iar profitul a fost donat pentru burse sociale. Profesorii participanți au replicat modelul prin proiectul „Micii antreprenori din satul nostru” propus în cadrul cursului avizat al CCD Cluj, Mentoratul - sprijin pentru educație de calitate.
III.2.2. Activități extracurriculare și de voluntariat comunitar.
Educația incluzivă se construiește și în afara clasei, acolo unde elevii trăiesc experiența apartenenței și a responsabilității. Activitățile extracurriculare pot deveni adevărate ateliere de formare a caracterului, mai ales dacă sunt concepute cu sens și continuitate.
Idei de activități:
Cluburi de lectură și creație – elevii cu abilități diferite colaborează la reviste școlare, podcasturi sau expoziții tematice.
Proiecte de voluntariat: „Adoptă un bunic!”, „Școala verde din sat”, „Curățenia primăverii” – elevii lucrează în echipă pentru binele comunității.
Evenimente culturale și sportive incluzive, în care elevii cu CES participă activ, având roluri vizibile (ghizi, prezentatori, organizatori).
Parteneriate educaționale cu ONG-uri sau instituții locale, care pot oferi mentorat, resurse și modele de solidaritate.
➡️ Exemplu din consorțiul EU Mentor (Cluj): elevii au organizat „Ziua faptelor bune”, o campanie anuală de voluntariat pentru sprijinirea colegilor aflați în dificultate financiară. Activitatea a fost preluată de primăria locală și transformată în tradiție comunitară.
Rezultate:
creșterea sentimentului de apartenență;
scăderea absenteismului;
consolidarea relației școală-comunitate.
III.2.3. Metode de coaching educațional: întrebări deschise, feedback constructiv, recunoașterea progresului.
Într-o clasă incluzivă, profesorul nu mai este doar un transmițător de cunoștințe, ci un antrenor al dezvoltării personale. Coachingul educațional sprijină elevii să își descopere motivația interioară și să își asume responsabilitatea pentru propriul parcurs.
a) Întrebările deschise
În loc de explicații repetate, profesorul adresează întrebări care provoacă reflecția:
„Cum ai putea aborda altfel această sarcină?”
„Ce te-a ajutat să reușești data trecută?”
„Cum ți-ai dori să te simți la sfârșitul acestei lecții?”
Acest tip de dialog dezvoltă gândirea critică, auto-conștientizarea și autonomia decizională.
b) Feedback constructiv
Feedbackul trebuie să fie specific, sincer și orientat spre progres, nu spre evaluare sumativă:
Folosește formula: „Am observat… Apreciez… Poți îmbunătăți…”
Evită etichetele („Ești bun / slab”), accentuează procesul („Ai muncit mult, ai perseverat”).
Încurajează feedbackul între elevi – exercițiu de empatie și comunicare asertivă.
c) Recunoașterea progresului
Recunoașterea este un catalizator al motivației:
Creează panouri ale progresului, unde se marchează succesele mici.
Încurajează auto-evaluarea: elevii notează la final de săptămână o reușită și un scop pentru perioada următoare.
Valorizează efortul, nu doar rezultatul: „Contează că ai încercat și ai învățat ceva nou.”
➡️ Exemplu din Valladolid: profesorii folosesc „Cartea recunoștinței” – un caiet comun în care, la finalul zilei, fiecare elev scrie pentru cineva un mesaj de apreciere. Practica dezvoltă climatul pozitiv și coeziunea grupului.
III.3. Cum îi ajutăm pe copiii cu CES să-și crească autonomia
Educația incluzivă nu înseamnă doar integrarea copiilor cu cerințe educaționale speciale (CES) în clase obișnuite, ci sprijinirea lor pentru a deveni cât mai independenți, competenți și încrezători în propriile capacități.
Autonomia nu se dobândește peste noapte, ci se construiește pas cu pas, prin intervenții coordonate ale profesorilor, familiei și consilierului școlar.
Elevii cu cerințe educaționale speciale (CES) au nevoie de autonomie progresivă – să învețe să se sprijine pe propriile resurse și să capete încredere că pot reuși.
a) Personalizarea parcursului educațional
Elaborarea Planului de Intervenție Personalizat (PIP) cu obiective mici, realiste și ușor de atins;
Învățarea prin activități senzoriale și practice (machetă, desen, manipulare, dramatizare);
Integrarea asistentului educațional în echipa de clasă – nu ca supraveghetor, ci ca mediator de sensuri.
b) Stimularea autonomiei
Folosirea calendarului vizual al zilei – elevul anticipează ce urmează;
Exersarea alegerilor simple („cu ce vrei să începi?”), pentru a dezvolta controlul decizional;
Activități de auto-îngrijire și organizare (portofoliul propriu, fișa de prezență, instrumente personale).
c) Crearea unui mediu predictibil și încurajator
Copilul cu CES se simte în siguranță atunci când regulile sunt clare, atmosfera este caldă, iar greșeala este privită ca parte din învățare.
Folosește rutine vizuale și limbaj clar;
Oferă pauze scurte de relaxare între sarcini;
Încurajează-l prin gesturi și cuvinte: „Știu că poți. Ai făcut deja primul pas.”
d) Colaborarea cu familia
Succesul copilului cu CES depinde de coerența mesajelor dintre școală și familie.
Organizarea de întâlniri scurte, periodice, orientate spre soluții;
Prezentarea progresului prin imagini, filmulețe, fișe vizuale;
Implicarea părinților în activități creative („Ziua talentelor”, „Expoziția mea”).
e) Valorificarea modelelor europene
În școlile portugheze vizitate în cadrul programului EU Mentor, profesorii folosesc principiul „suport fără dependență”:
„Îl ajut pe copil atât cât are nevoie ca să poată reuși singur.” Această filozofie poate deveni reperul oricărei școli incluzive din România.
III.3.1. Planuri de intervenție personalizate (PIP).
Planul de intervenție personalizat (PIP) este documentul central al educației incluzive – oglinda nevoilor, potențialului și progresului fiecărui elev cu CES.
a) Rolul PIP-ului
Asigură personalizarea învățării: adaptarea conținuturilor, a metodelor și a evaluării.
Oferă continuitate și coerență între toți actorii implicați (profesor, consilier, familie, asistent de sprijin).
Devine instrument de monitorizare a progresului, nu doar o formalitate administrativă.
b) Etapele elaborării PEI-ului
Identificarea nevoilor educaționale – pe baza raportului de evaluare complexă emis de CJRAE/CMBRAE.
Stabilirea obiectivelor personalizate, formulate realist și orientate spre autonomie (ex. „Elevul va reuși să își organizeze materialele de lucru fără ajutor”).
Selectarea metodelor și instrumentelor adecvate: activități vizuale, materiale tactile, jocuri de rol, sarcini scurte și clare.
Adaptarea evaluării: folosirea instrumentelor vizuale, grile cu imagini, feedback verbal în loc de notare rigidă.
Monitorizarea progresului: completarea lunară a fișei de evoluție, cu exemple concrete de comportamente observate.
c) Recomandări practice pentru cadrele didactice
Fiecare obiectiv trebuie să aibă un indicator observabil: „identifică”, „repetă corect”, „finalizează o sarcină scurtă”.
Înregistrează reușitele în portofoliul elevului – dosar sau mapă digitală.
Implică elevul în autoevaluare: întreabă-l „Ce crezi că ți-a ieșit cel mai bine azi?”
➡️ Exemplu din rețeaua EU Mentor - Inclusive Schoolnet: profesorii au realizat PIP-uri integrate cu obiective socio-emoționale („recunoașterea emoțiilor”, „cooperarea cu colegii”), observând creșterea implicării copiilor cu CES în activitățile de grup.
III.3.2. Parteneriat școală–familie–consilier școlar.
Autonomia copilului cu CES depinde de coerența mesajelor și acțiunilor celor trei parteneri principali: școala, familia și consilierul.
a) Rolul școlii
Crearea unui mediu predictibil și sigur – reguli clare, rutină zilnică, feedback pozitiv.
Implementarea unui program de învățare etapizat, în care dificultățile sunt anticipate, nu pedepsite.
Formarea colegilor de clasă în spiritul empatiei și al sprijinului reciproc („Toți suntem diferiți, dar egali în valoare”).
b) Rolul familiei
Oferirea de sprijin emoțional constant și recunoașterea progresului, chiar dacă este lent.
Participarea la întâlniri de consiliere educațională pentru înțelegerea PEI-ului și continuarea activităților acasă.
Colaborarea la realizarea portofoliului comun al copilului – poze, desene, înregistrări audio-video.
c) Rolul consilierului școlar
Coordonarea procesului de evaluare psihopedagogică și monitorizarea adaptării copilului în clasă.
Formarea profesorilor și părinților în utilizarea tehnicilor de comunicare pozitivă.
Organizarea de grupuri de suport pentru părinți și sesiuni de consiliere individuală pentru copii.
➡️ Model de bună practică dintr-o școală parteneră EU Mentor: consilierul școlar participă lunar la o „oră de echipă” cu profesorii de la clasă, pentru analizarea progresului elevilor cu CES și adaptarea strategiilor.
III.3.3. Exemple de bune practici din stagiile de învățare/observare Erasmus (ex. Istanbul, Viena, Valladolid, Caldas da Rainha, etc.).
🇪🇸 Valladolid, Spania – „Educația pentru autonomie”
Profesorii români au observat la vizita organizată de CFPI Valladolid într-o unitate de învățământ apreciată pentru incluziune un model de incluziune bazat pe micro-obiective și rutine zilnice.
Elevii cu CES participă la activitățile de clasă, dar au în paralel „zone de autonomie” – colțuri educaționale unde pot exersa sarcini de viață: organizarea ghiozdanului, planificarea zilei, reglarea emoțiilor.
Profesorul-mentor discută zilnic cu elevul: „Ce ai reușit azi singur?”
Se folosește „Caietul de autonomie” – un jurnal simplu în care elevul bifează sarcinile îndeplinite.
➡️ Transfer posibil: amenajarea unor „colțuri ale reușitelor” în clasele din România, unde elevii cu CES își pot urmări progresul vizual.
🇵🇹 Caldas da Rainha, Portugalia – „Adulto de referência”
Fiecare elev cu CES are un adult de referință – profesor sau asistent – care îl sprijină emoțional și îl ajută să-și planifice ziua.
Activitățile sunt integrate, nu separate: elevii cu CES lucrează în echipe mixte, având sarcini adaptate.
Se folosesc pictograme, coduri de culoare și agende vizuale pentru autonomie.
Evaluarea este descriptivă, bazată pe observație și progres personal.
➡️ Transfer posibil: desemnarea în școlile românești a unui profesor-referent pentru fiecare copil cu CES și realizarea de planuri săptămânale vizuale comune.
🇷🇴 Exemple din consorțiul EU Mentor
Exemplul 1: elevii cu CES participă la atelierul de robotică și artă, alături de colegii lor. Fiecare are o sarcină concretă, iar la final își prezintă produsul în fața clasei.
Exemplul 2: profesorii au creat „Jurnalul reușitelor mele”, un caiet ilustrat unde elevii notează și desenează ceea ce au învățat singuri în timpul săptămânii.
Exemplul 3: asistentul de sprijin folosește aplicații simple (Book Creator, Pictello) pentru ca elevii să-și povestească propriile experiențe – exercițiu de autonomie și exprimare de sine.
Concluzie:
Autonomia copiilor cu CES este o formă de libertate dobândită treptat, prin încredere, sprijin și perseverență.
Când profesorul, părintele și consilierul lucrează împreună, copilul învață să spună cu bucurie: „Pot și eu să reușesc – în felul meu, în ritmul meu.”
