Povestea familiei Marcu
Despre decizia de a adopta
Doamna Marcu, apreciază că decizia adopției a fost luată prin consultarea cu soțul, „mai degrabă din dorința de a ajuta și de a oferi o șansă unui copil și nu neapărat din dorința de a avea un copil și din nevoia de a crește un copil”. Inițial și-au dorit să se implice din umbră, să sprijine copii defavorizați, fără să-și dezvăluie identitatea, dar în final au ales calea adopției. Copii biologici nu au.
Dintre cunoscuți, nu s-a opus nimeni. Doamna Marcu afirmă că ea și soțul sunt „doi oameni foarte responsabili” și nu prea au permis niciodată cuiva să intervină în deciziile lor, dar toată lumea a fost surprinsă plăcut pentru că nu știa de intenția adopției.
Încă dinainte de a intra în acest proces, au reflectat la schimbările care vor avea loc în viața lor și s-au documentat temeinic.
Procesul de atestare
Doamna Marcu apreciază că procesul de atestare a decurs foarte „firesc”. Consideră că persoanele care s-au ocupat de cazul lor din cadrul DGASPC-ului au fost operative, serioase și foarte implicate, dar în același timp și ea și soțul său au răspuns favorabil, cu deschidere, solicitărilor din partea specialiștilor. Totuși, doamna Marcu afirmă că reprezentanții direcției au fost surprinși la început de dorința lor de a adopta copii mari, încercând să-i convingă că ar fi mai bine să se orienteze spre adopția unor copii mai mici.
Vizualizarea listei copiilor greu adoptabili
Soții Marcu au decis să vizualizeze lista copiilor cu profil public încă din prima zi în care au primit atestatul. Experiența vizualizării listei a fost descrisă ca „deloc plăcută”, „șocantă” și „cutremurătoare”. Apreciază că modul în care este prezentată informația despre copii, poate fi în detrimentul acestora reducându-le șansele la adopție și dacă nu și-ar fi dorit copii mari, între 12 și 13 ani, poate nu ar fi continuat vizualizarea listei. Despre copiii din această categorie de vârstă afirmă: „e categoria de vârstă unde copiii chiar nu au șanse, copii ăștia nu au șanse să fie adoptați. Sunt prea mari ca să fie adoptați. Trebuie să fie o minune. Deci asta am vrut, efectiv să întindem o mână de ajutor la un copil care n-are șanse.”
Familia a ales din listă 2 frați, de 12 și 13 ani. Au fost convinși să meargă mai departe de fotografia băiatului. Doamna Marcu declara: „Eram la un moment dat în profilul băiatului și transmitea o stare așa de pace interioară, adică nu părea traumatizat, chiar părea fericit de-a dreptul. Apoi am văzut-o și pe sora lui”.
Despre trecutul copiilor au aflat o serie de informații, dar adoptatorii nu au manifestat un interes deosebit pentru a obține date suplimentare despre părinții biologici. Copiii au intrat în sistemul de protecție la vârstă preșcolară și au fost protejați într-o casă de tip familial.
Perioada vizitelor
Adoptatorii au efectuat în jur de 10 vizite, pe parcursul cărora au încercat să cunoască copiii. Adoptatoarea și-ar fi dorit ca în această perioadă să fi putut lua copii acasă, pentru perioade scurte de timp, explicând astfel: „E necesar să vezi copilul, nu neapărat să-ți schimbi părerea despre el, dar să vezi unde sunt lipsurile. Altfel, în momentul în care îți intră cu bagajul în casă și descoperi tot, tot, tot, nu ești pregătit sub nicio formă. Deci eu cred că ar fi benefic ca familia cu copiii să petreacă un timp, să vezi cum e el neîncorsetat, fără asistentul social în spate. Asta nouă asta ne-a lipsit. Eu așa zic.”
Perioada de încredințare
Perioada de încredințare a fost apreciată ca fiind foarte dificilă de către adoptatoarea și au decis să o prelungească cu încă 90 de zile, chiar dacă nu și-au pus niciodată problema de a revoca adopția. Ea afirma: „Știam că ei vor rămâne aici, adică nicio clipă nu ne-am gândit ca să-i dăm înapoi, dar au fost foarte multe, multe lucruri pe care le-am descoperit după ce au venit copiii acasă. Foarte multe lucruri triste și urâte.” Mama apreciază că, în perioada vizitelor copiii prezintă o mască, iar în momentul în care ajung în casa adoptatorilor, lucrurile se schimbă. Doamna Marcu spune că fost neplăcut surprinși căci „după ce au ajuns acasă, copiii au considerat că pot să face ce le taie capul. Adică tot ce nu au putut să facă atâția ani acolo, pot să facă aici”. Adoptatoarea consideră că lucrurile s-au rezolvat treptat, cu multă insistență și perseverență, apreciind că nu au putut fi permisivi.
Alte dificultăți au fost determinate de lipsa de convergență între sistemul de reguli cu care copiii au intrat în familie și cel impus de adoptatori, dar și de multiplele lacune în cunoaștere și întârzierile la învățătură pe care le-au prezentat copiii.
Despre sprijinul post-adopție
Doamna Marcu nu știe să existe servicii specializate post-adopție. Mai mult consideră că, fiind atestați în perioada pandemiei, nu au fost suficient pregătiți. De asemenea nu au avut nicio interacțiune cu vreo altă familie adoptatoare care să fi adoptat copii mari și care să le împărtășească din experiențe.
În final doamna Marcu consideră că, prin adopția copiilor mari și-au asumat multe riscuri, au avut multe temeri și încă le mai au, dar daca ar lua-o de la capăt ar parcurge același drum.
Nota: Numele persoanelor din studiul de caz au fost schimbate, din motive de confidențialitate.