Povestea Andreiei

Despre trecut

Aș începe povestea mea cu începutul.

Înainte, până să fiu adoptată am avut o viață rea. Am fost bătută, mințită și batjocorită. Cam așa a fost viața mea până la vârsta de zece ani. Deci în mod continuu am suferit foarte mult. Eu m-am născut în altă țară, după aceea la vârsta de un an am venit în România cu părinții mei, într-un oraș unde se vorbea limba maghiară.

Părinții mei nu au putut avea grijă de mine și am ajuns la o familie în plasament. Locul  unde am crescut era fără speranțe să zic așa. Arăta trist. Nici oamenii nu au fost cum trebuie acolo. Mă refer atât la familia de acolo, cât și la oamenii din jurul meu. Amintiri plăcute am puține. Îmi amintesc de un om bun, care avea grijă de mine și mă apăra, dar pe la vârsta de 5 ani, el a murit fiindcă a fost bolnav. De atunci lucrurile s-au înrăutățit.

Până la vârsta de 7 ani am fost mințită. Numai atunci am aflat că n-am părinți adevărați acolo. Am ascultat o discuție și așa am aflat. Adică a venit cineva în casa aceia și a vorbit cu doamna care m-a crescut. Ele credeau că eu dorm, dar eu nu dormeam și am auzit tot ce vorbeau despre mine. Spuneau că n-am părinți și lucruri de astea. După vreo săptămână am întrebat-o pe doamna dacă e adevărat sau nu și mi-a spus că e adevărat. Atunci am simțit o ură și o tristețe pentru că am fost mințită și că nu mi-a zis de la bun început adevărul. Apoi am mai stat 3 ani acolo.

Acolo am început să merg la școală. Nu am avut foarte mulți prieteni. Și la școală am fost batjocorită. Nu am învățat foarte bine, ce-i drept, cât timp am stat acolo până în clasa a treia.

Călătoria spre adopție

N-am aflat că sunt adoptabilă până într-o zi când am venit de la școală și a venit cineva împreună cu părinții mei de acum să mă viziteze. Eu nu știam despre ce e vorba deloc. După aceea după ce au plecat, doamna care m-a crescut m-a întrebat dacă vreau să plec de acolo. La început am fost speriată, nu știam ce să zic, plângeam și ziceam că nu vreau să plec. Dar după aceea m-am răzgândit și am fost foarte fericită că voi avea părinți și o să am pe cineva alături de mine care să aibă grijă de mine și o să mă iubească. Doamna de acolo mi-a spus cine sunt cele două persoane care mă vizitează. Nici nu știu cât a durat perioada de vizite, cred că o săptămână-două au tot venit. A treia oară când au venit să mă vadă, i-am întrebat dacă  pot să le spun „mama” și „tata”. În perioada vizitelor, îmi aduc aminte că vorbeam și râdeam, dar când voiam să spun ceva mai important, ca să zic așa, doamna aceea m-a oprit să nu mai vorbesc. Mă oprea să vorbesc ca să nu afle mama și tata că ea e rea sau ceva de genul. Nu mai țin minte dacă mi-a fost frică sau nu în perioada vizitelor, dar aveam emoții totuși, să nu greșesc ceva. Mi-a fost frică și pentru că acea doamnă a început să-mi zică că cei doi părinți adoptivi o să mă bată, că eu sunt proastă, că nu știu ce fac și că nu vor cu adevărat să mă ia la ei. Când am plecat de acolo plângeam, dar nu pentru că îmi era dor de acea familie sau ceva, dar nu știu, era ceva ciudat despărțirea pentru mine pentru că, nu știu, acele minciuni pe care mi le-a zis doamna credeam că se pot întâmpla.

Nu am luat cu mine niciun obiect sau vreo amintire de acolo.

Despre acasă

Prima mea zi aici în familie, când am ajuns, am fost fericită. Drumul nu cred că a fost mai mult de-o oră sau două. Mama își ridica mâna să mă mângâie, să mă îmbrățișeze și eu eram speriată că primesc o palmă sau ceva și cumva mă trăgeam și mă apăram. Și mi-a fost frică să nu fiu bătută sau ceva, dar când am văzut că atunci când își ridică mâna nu mă bate sau nu îmi dă o palmă, ci mă mângâie și mă îmbrățișează și mă iubește atunci a început să dispară aceste apărări și frici și toate aceste lucruri.

Când am intrat pe ușa casei noi, m-am uitat în jur și m-am gândit „Ce casă frumoasă!”.  Erau multe pisicuțe în jur, vreo nouă și eram fericită, foarte fericită! Mângâiam pisicile și râdeam. Și mai era și un câine, ciobănesc german care atunci când m-a văzut prima dată, a sărit în spatele meu și m-a dat jos, dar am râs și m-am simțit bine.

Aici totul este diferit față de cealaltă familie. Până să vin eu aici, am crezut că oamenii sunt doar răi și nu pot fi și buni. Dar aici am descoperit că există și oameni buni, nu doar răi, care să ne păcălească, să ne mintă că nu știu ce.

Prima dată mi-a fost greu, aici la școală. Pentru că nu știam nimica, nici la matematică, nici la limba română. La maghiară nu scriam corect și trebuia să învăț foarte mult ca să fac față la aceste lucruri și am fost ajutată de mama. Tot timpul stătea lângă mine și dacă nu știam ceva, mă ajuta și îmi explica să învăț mai mult și mai mult. Cred că dacă nu era ea și tata atunci, nu reușeam. Nu puteam să fac aceste lucruri. Și am și reușit să recuperez, să-i ajung din urmă pe ceilalți colegi de la școală. Atunci când am venit am fost ultima din clasă și după aceea când am învățat foarte, foarte mult, am ajuns prima din clasă.

Acum nu îmi mai este nimic greu. Îmi aduc aminte că în prima perioadă când m-am mutat aici, venea o doamnă de la protecția copilului. Ea a fost foarte drăguță și mă susținea și zicea că pot să mă dezvolt, adică pot să învăț și după aceea să ajung ceva. Îmi mai spunea că aici o să am o viață mai bună și așa a și fost. Acum îmi place școala.

Am mulți, foarte mulți prieteni acum. Mergem la film împreună, râdem foarte mult, mai ieșim cu bicicletele, mergem la SPA. Suntem și fete și băieți în grup. Niciunul nu e din aceeași clasă cu mine, de la școala mea. Sunt din afara școlii. Pe lângă astea mai facem și sport împreună, volei, schi, cățărat.

Părinții mei mă susțin să merg la cor și să bat la tobe. Tata mă ajută să mă cațăr mai bine. Mama mă ajută să fac volei mai bine și pe lângă toate împreună cei doi, mă ajută să schiez mai bine, să pot merge și la concursuri de schi. Un vis de-al meu? Am mai multe lucruri ca să zic așa, dar nu știu încă pe care să-l aleg. Îmi place foarte, foarte mult să cânt și m-am gândit că voi fi cântăreață sau profă de muzică. După școala mi-am dorit să merg la academia de poliție. M-am gândit și la asta și m-am gândit și la profă de mate, fiindcă îmi place foarte, foarte mult matematica. Dar aceste lucruri nu le puteam face fără mama și tata. Acum mă mai duc și la olimpiade de limba română. Am luat și mențiune. Am fost foarte fericită.

Mesaj pentru alți copii

Unui copil care urmează să fie adoptat i-aș spune că urmează să aibă o viață mai bună. Pentru acești copii mi-aș dori să primească tot ce e mai bun pe lumea asta, să aibă prieteni mulți și de la părinți să primească iubire.

Mie îmi place tot timpul să închei o poveste cu un citat și am un citat preferat care spune așa: „Nu îmi spune mie că cerul e limita când sunt urme de pași pe Lună”. Adică mesajul transmis de către citatul acesta ar fi că nu avem o limită, putem să facem mult mai mult! Putem să facem orice dacă învățăm și dacă muncim pentru asta și facem ceva pentru asta.

Vă mulțumesc că ați avut curiozitatea și interesul de a citi povestea mea și că v-a interesat acest lucru!