Până sus pe Mont Blanc, în doi

Nu încurajăm imprudenţele pe munte; dar, uneori, este greu să realizezi totul „ca la carte”. Pe de altă parte, iată şi aici dovada, foarte multe rute de mare altitudine de pe glob nu pot fi încadrate, cel puţin în condiţii normale, drept expediţii. Parcursuri celebre de pe mapamond sunt acum oarecum accesibile şi românilor cu bani puţini. 

Cătălin Mităchescu 


Pe 29 iulie 2001 am ajuns într-o tabără, la Taize, în Franţa, după o obositoare călătorie de trei zile cu autocarul. Eram aproape de Mont Blanc (4808 m) şi totuşi încă departe. Coechipierul meu şi-a declinat, chiar acolo, participarea.

Aveam două alternative. Prima ar fi fost o ascensiune solitară; dar fiind la prima ieşire la peste 2500 metri nu ştiam cum mă va afecta altitudinea. A doua s-a ivit din senin: Valentin Albu s-a oferit să mă însoţească; am aflat că mai fusese doar o dată la munte, în Bucegi, la Piatra Arsă.

Pe 31 iulie, dimineaţa, eram la marginea şoselei spre Lyon. Ne despărţeau 300 km de Chamonix. Ştiam că la autostop nu-ţi cere nimeni bani. Am avut noroc. Când am văzut Mont Blanc-ul ni s-a părut mare, imens. La început am crezut că este un nor… Un fel de teamă amestecată cu extaz îmi încerca sufletul. M-am uitat la Vali, şi el era cuprins de uimire.

La ora 18 am ajuns la centrul informaţional de lângă staţia de telecabină ce duce pe vecinul apropiat al Mont Blanc-ului, Aiguille du Midi (3842 m) şi am aflat că tocmai pierdusem ultima cursă. A trebuit să ne îndreptăm spre un camping (70 franci/ pers), altă soluţie nu aveam. După ce ne-am instalat cortul, am rezervat locuri în telecabina de la ora 6,15.

Dimineaţa, după ce bem un pic de apă, pornim spre telecabină. Se îndreaptă spre ea alpinişti din toate ţările. După o escală la Plaine du Aiguille ajungem în staţia de pe Aiguille du Midi. Suntem la 3800 m altitudine şi după ce traversăm o pasarelă pe deasupra unei găuri de vreo 500 m ajungem la un tunel săpat în gheaţă. Aici toată lumea se opreşte ca să se lege în coardă şi să pună colţarii.

Este ora şapte, păşesc afară din tunel, pe o platformă împrejmuită cu gard de fier. O tablă galbenă pe care scrie cu negru: Alpinişti, vă angajaţi în traversarea Văii Albe. Statul francez nu îşi asumă nici o responsabilitate. Sunteţi pe cont propriu! Dincolo de ea, o creastă îngustă de aproximativ 50 cm, ce coboară până aproape de 3000 m, în platoul Văii Albe. În stânga se prăvale, până aproape de Chamonix, un perete de gheaţă şi stâncă; în dreapta, o pantă înclinată la vreo 70 grade sfârşeşte după 400 m într-o crevasă. Pas cu pas, cu nervii încordaţi, traversăm acest prim obstacol dificil. Mă gândesc deja la întoarcere, când vom fi obosiţi…

După 20 de minute creasta se lărgeşte şi poţi merge mai relaxat. Vali se comportă minunat pentru un începător. Azi a pus prima oară colţarii în picioare şi mâna pe piolet. Coborâm încet spre platou; ne oprim să mâncăm şi să admirăm pereţii faimosului Aiguille du Midi. Altitudinea îşi spune cuvântul: respirăm greu, trebuie să ne oprim destul de des.

După o pauză la baza lui Mont Blanc du Tacul, începem să urcăm. Panta, la început lină, se accentuează văzând cu ochii. Intrăm în umbră şi frigul se face simţit. Suntem deja pe fata estică, primele seracuri se ridică maiestuoase în stânga noastră. Suntem nevoiţi să ieşim din potecă, pe o faţă destul de înclinată, pentru a evita intersectarea cu grupurile de alpinişti ce coboară din creastă. Mâncăm câte un pumn de musli şi reluăm ascensiunea. Traversăm cu grijă podul de gheaţă ce duce pe malul celălalt ai unei crevase cu o deschidere de mai bine de 7 m. Panta pare să nu se mai sfârşească; mai traversăm o crevasă şi ajungem la o bifurcaţie unde ne odihnim. Durerile de cap încep să ne facă probleme, rucsacii par din ce în ce mai grei. După aprinse discuţii contradictorii ne hotărâm să punem cortul în primul loc posibil.

Poteca coteşte acum brusc la dreapta şi merge pe curbă de nivel. Apoi, după ce traversăm o mică crevasă, ne întoarcem din nou spre stânga şi urcăm panta lină spre Vârful Mont Blanc du Tacul (4248 m). Undeva la jumătatea ei se vede un cort. Ne oprim şi noi la vreo 15 m, hotărând să campăm. Este ora 15:30. Vali se odihneşte pe rucsaci, eu mă duc până la vecini, să culeg informaţii. Erau francezi. Ne aflam la 4200 m; remediul împotriva durerilor de cap ce deveniseră supărătoare consta în aspirină şi somn. Am montat cortul şi am despachetat. Apa o terminasem de mult, setea ne chinuia teribil.

Am scos primusul şi, stupoare: pierdusem pălăriuţa arzătorului. Am crezut că înnebunesc; m-am dus la francezi: ei nu aveau primus, veniseră cu hrană rece, zăpada o topeau în pungi pe care le ţineau în buzunare. Până la urmă mi-a venit o idee: cuiele cortului erau făcute din beţe de schi, aşa că am luat unul, l-am turtit un pic cu ciocanul şi l-am înfiletat pe primus. Am dat drumul la gaz şi minune: aveam flacără la capătul ţevii. Am făcut ciocolată, pe care am împărţit-o cu francezii, care mai devreme exclamaseră: „Dar e o bombă!”. Ei ne-au explicat cam tot ce era pe acolo, am povestit şi eu cum e prin Carpaţi, i-am lămurit cum e cu Dracula şi uite aşa s-a lăsat seara.

Am mâncat piure şi ne-am culcat; hotărâsem să ne trezim devreme şi să plecăm cu rucsaci de tură. Noaptea a fost cam agitată, mă tot gândeam la ziua următoare, la cei de acasă... Ne trezim la două şi ne echipăm. Ştiam ce avem de făcut; am mâncat pe fugă nişte musli, am mai luat o aspirină, deşi durerile de cap dispăruseră şi am ieşit să ne punem colţarii.

Când am început să coborâm spre şaua ce leagă Mont Blanc du Tacul de Mont Maudit (4465 m) era ora 3. Şirul de frontale ce licăreau în faţă ne arată că nu eram singurii treziţi cu noaptea-n cap. După vreo jumătate de oră am început să urcam pantele lui Mont Maudit. La lumina frontalei am depăşit primul perete de gheaţă, de deasupra unei crevase. Vali se simţea obosit. Nici eu nu pot să spun că eram în formă, dar am continuat.

La ora 4, după câteva pauze bune, ne-am oprit înaintea ultimului obstacol de pe Mont Maudit. O crevasă largă barează intrarea pe o pantă de gheaţă lungă de 100 m, înclinată la 75 de grade. Zăpada tare şi lumina lunii ne-au permis să urcăm concomitent această pantă; din vârful ei am reuşit să vedem ţinta noastră. Dificultăţile tehnice se terminaseră, acum aveam doar de coborât până în şa (4300 m) şi de urcat spre vârf. Zorii ne-au prins la baza primului contrafort de stânci.

Poteca şerpuieşte pe panta finală. Ne depăşesc mai multe echipe, îi depăşim şi noi pe alţii. Ne oprim din ce în ce mai des. Câteodată îmi doresc să nu fi venit aici, dar continui să merg. Ne întâlnim cu echipe care deja coboară. Pas după pas, metru cu metru, înaintăm. Apar şi vecinii noştri de cort: „Haideţi, nu mai e mult”; ei se întorc deja.

Mă cuprinde un sentiment ciudat, respir greu. Sunt aşa de aproape de vârf... Ochii se umezesc, setea mă chinue groaznic, două lacrimi de fericire se scurg pe sub ochelari. O energie imensă se revarsă din lăuntrul meu; brusc, nu mă mai simt obosit, încerc să-l ajut pe Vali cum pot. De odată panta se domoleşte, văd o mulţime de oameni şi dincolo de ei cerul. Am ajuns, suntem deasupra Europei (să nu uităm că Vf. Elbrus, din Caucaz, are 5644 m - nota redacţiei). Este ora 10 şi, după şapte ore de mers, râdem, ne îmbrăţişăm; ne aşezăm, să ne tragem sufletele.

Nu ştiu să descriu senzaţia trăită acolo sus; totul era minunat. Am făcut câteva poze, am băut apa ce mai rămăsese şi, după o jumătate de oră, am început să coborâm, pe acelaşi traseu. Pe Vali îl băteau bocancii aşa că a trebuit să facem schimb. Am renunţat la colţari şi am început să schiem pe bocanci; panta nu era foarte dificilă şi ne grăbeam, vremea dădea semne de schimbare. Totul a decurs normal până la peretele de pe Mont Maudit, unde gheaţa de dimineaţă se transformase în zăpadă apoasă. Am coborât în două rapeluri, împreună cu o echipă de americani.

Vremea se schimbase când am ajuns la cort. Vântul sufla puternic, începuse să ningă. În 20 de minute eram gata de coborâre. La 14,30 am pornit. Nu aveam timp de sete sau odihnă. În spate, furtuna se dezlănţuia.

Când am ajuns aproape de baza pantei, în locul unde la urcare am ieşit din potecă, ne-am mai relaxat şi asta era să ne coste scump. În timp ce coboram pe panta bine înclinată, Vali a alunecat. N-am apucat să mă feresc şi m-a secerat şi pe mine; am început să alunecăm cu viteză din ce în ce mai mare. Din cauza rucsacului greu nu reuşeam să mă stabilizez aşa că l-am smuls pe Vali, care reuşise să se oprească. După încă 20 m am reuşit să mă întorc pe burtă şi să frânez. Aproape instantaneu s-a oprit şi Vali.

Am început să râdem. Am intrat iar în potecă, dar cu 150 m mai jos; şi dacă tot nu mai era nimic periculos ne-am dat pe fund până la baza pantei, unde am întâlnit nişte cehi. Băieţi de treabă, ne-au întrebat dacă am păţit ceva şi ne-au dat apă, pe care am băut-o de parcă am fi fost în Sahara. După ce am mai stat la taclale un pic, am luat-o spre telecabină.

Oboseala îşi spunea cuvântul, fiecare pas era muncă de Sisif; simţeam că dacă ne oprim nu mai plecăm. Staţia cabinei e atât de aproape şi totuşi atât de departe căci puterile noastre sunt aproape nule. Ultima crevasă am traversat-o aproape târâş şi ne-am oprit să ne odihnim înainte de creasta finală. Americanii cu care ne întâlnisem mai devreme erau şi ei aici. Ne-au încurajat. Am urcat creasta foarte încet; în spate se adunaseră trei echipe, toţi cu rucsaci de tură, doar noi aveam câte 25 kg în spate.

Pe la ora 17,20 am ajuns pe platforma de la telecabină, unde ne-am dat jos colţarii. Vali s-a dus să cumpere apă, dar n-a găsit. Am plecat spre locul de îmbarcare, unde am întâlnit o echipă de salvamontişti. Am încercat să-i explic unuia dintre ei că am nevoie de o fiolă de calciu, dar n-a reuşit să înţeleagă. Până la urmă, am primit de la un alpinist o sticlă cu cola. La ora 18 eram în Chamonix; aveam feţele arse de soare, dar asta nu conta.

Am plecat spre camping, să ne aşezăm bagajele pentru drum şi să mâncăm. Începuse să amurgească când ne-a luat prima maşină. Noaptea ne-a prins la intrarea pe autostrada spre Geneva; văzând că nu ne mai ia nimeni, am sărit gardul şi am pus cortul lângă un râu. A doua zi am pornit spre tabără.

Acesta a fost visul meu, împlinit pe 2 august 2001, la ora 10. Trebuie să visăm, viaţa fără vise nu are rost! (articol redactat în anul 2012)


vezi şi:

Rutele de ascensiune pe Mont Blanc (4810 metri), al doilea varf ca altitudine al Europei
Masivul Mont Blanc, Franta, Muntele Droites, traseul Jackson